Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Critici punctuale cu privire la Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713
29.10.2020 | George ZLATI

JURIDICE - In Law We Trust
George Zlati

George Zlati

Prin intermediul acestui material dorim să adoptăm o poziție critică cu privire la modificări legislative punctuale identificate în Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor și a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (disponibil aici; pentru expunerea de motive, vezi aici).

Termenul pentru transpunerea Directivei (UE) 2019/713 este 31 mai 2021. Așa cum urmează a vedea infra, prin acest proiect de lege se urmărește modificarea art. 180, art. 249, art. 250 alin. (1), art. 251 alin. (1), art. 311 alin. (2), art. 314 alin. (2) și art. 316 C.pen. De asemenea, se urmărește introducerea unor noi texte de incriminare – art. 250 ind. 1 C.pen. (Operațiuni cu instrumente de plată fără numerar) și art. 313 ind. 1 C.pen. (Utilizarea unor valori falsificate).

I. PREAMBUL

Afirmam într-o lucrare apărută recent următoarele:

„Menținerea art. 250 C.pen. se dovedește oricum problematică, în contextul în care Directiva (UE) 2019/713 înlocuiește Decizia-cadru 2005/2002/JAI, iar prin art. 6 din directivă se incriminează o formă particulară de fraudă informatică, ce se rezumă la transferul de bani, de valori monetare sau de monede virtuale. În rest, o analiză a art. 6 din Directiva (UE) 2019/713 ne arată că textul de incriminare se apropie, la nivel de conținut, în mod semnificativ de prevederile art. 8 din Convenția privind criminalitatea informatică. (…)

Având în vedere acest nou cadru normativ la nivel european, dorim sa punctăm faptul că, în prezent, art. 250 C.pen. are o sferă de aplicabilitate mult restrânsă în raport cu art. 6 din directivă. Acest lucru nu reprezintă o problemă din perspectiva existenței unui vid legislativ, deoarece, acolo unde art. 250 C.pen. își arată limitele, poate deveni aplicabilă frauda informatică.

Credem totuși că legiuitorul român își va pune în curând problema transpunerii Directivei (UE) 2019/713. Or, în ceea ce ne privește, credem că această transpunere trebuie să echivaleze cu abrogarea art. 250 C.pen. și raportarea faptului că art. 6 din directivă este deja transpus în dreptul intern, prin incriminarea de la art. 249 C.pen. A modifica art. 250 C.pen. astfel încât să preia conținutul art. 6 din directivă ar reprezenta o enormitate, deoarece am ajunge în situația de avea două texte de incriminare care se refera la frauda informatică” [în acest sens, G. Zlati, Tratat de criminalitate informatică, vol. I, Ed. Solomon, București, 2020, pp. 472-473].

Temerea noastră principală a fost așadar aceea că, din dorința de a continua procesul de transpunere aproape verbatim în dreptul intern a directivelor, se va proceda la modificarea art. 250 alin. (1) C.pen. de o asemenea manieră încât să se preia forma art. 6 din Directiva (UE) 2019/713. Spre surprinderea noastră, nu s-a procedat de o asemenea manieră, ci s-a preferat să se introducă o nouă variantă de incriminare a fraudei informatice, prin modificarea art. 249 C.pen. Or, așa cum urmează a vedea, dacă o asemenea propunere legislativă va intra în vigoare, vom ajunge la un raport juridic deosebit de problematic între art. 250 alin. (1) C.pen., art. 249 alin. (1) C.pen. și art. 249 alin. (2) C.pen.

În ceea ce ne privește, am avut dintotdeauna ferma convingere că legiuitorul ar putea renunța la incriminarea prevăzută la art. 250 C.pen. (Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos), în contextul în care conduitele incriminate intră de asemenea sub incidența art. 249 C.pen. (Frauda informatică). Argumentul în acest sens este unul elementar – art. 250 C.pen. este o normă specială în raport cu art. 249 C.pen. [a se vedea și G. Zlati, Tratat…, vol. I, precit., pp. 443-445; M. Dobrinoiu, Comentariu în V. Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, pp. 334-335].

Înțelegem totuși rezervele pe care le-ar putea avea legiuitorul cu privire la o asemenea abordare, existând întotdeauna riscul ca abrogarea art. 250 C.pen. să fie percepută de către unii ca echivalând cu o dezincriminare – cel puțin parțială – a anumitor conduite care au la bază utilizarea unui instrument de plată electronică [potrivit propunerii de modificare a art. 180 și a art. 250 alin. (1) C.pen., a unui instrument de plată fără numerar] sau a datelor de identificare ale acestuia.

Ceea ce este regretabil este faptul că se propune inclusiv modificarea art. 249 C.pen., sub pretextul transpunerii art. 6 din Directiva (UE) 2019/713, fără să se conștientizeze consecințele unei asemenea intervenții legislative și lipsa unei necesități reale cu privire la transpunerea prevederii respective în dreptul intern. Vorbim despre o lipsă de necesitate deoarece art. 6 din directivă este deja transpus de o manieră adecvată în dreptul intern, prin raportare la prevederile art. 249 C.pen. (forma în vigoare). De asemenea, modificarea art. 180 și a art. 250 alin. (1) C.pen. sunt de asemenea suficiente pentru a acoperi întreaga plajă de conduite avute în vedere de art. 6 din directivă, fără a mai fi necesară o intervenție legislativă în ceea ce privește modificarea art. 249 C.pen.

În context, credem că prezintă relevanță următoarele aspecte:

– 250 C.pen. a preluat tipicitatea art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic. Acest text de incriminare se datorează transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2001/413/JAI, instrument juridic în cuprinsul căruia regăsim un art. 3 cu un conținut aproape identic cu cel din art. 6 din Directiva (UE) 2019/713. Or, cu toate că legiuitorul a transpus în dreptul intern Decizia-cadru 2001/413/JAI, timp de aproape 20 de ani nu și-a pus problema să transpună art. 3 din decizia-cadru în maniera în care se dorește în prezent să se transpună art. 6 din directivă.

– 249 C.pen. a preluat tipicitatea art. 49 din Legea nr. 161/2003. Acest text de incriminare se datorează transpunerii în dreptul intern a art. 8 din Convenția privind criminalitatea informatică. Având în vedere că din punct de vedere cronologic Decizia-cadru 2001/413/JAI este anterioară Convenției privind criminalitatea informatică, nu este deloc surprinzător faptul că legiuitorul a creat două texte de incriminare distincte, cu toate că frauda informatică era susceptibilă să acopere inclusiv conduitele referitoare la efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, utilizând un instrument de plată electronică ori datele de identificare ale acestuia. Că este așa, rezultă inclusiv din Recomandarea nr. R(89) 9 privind criminalitatea informatică a Consiliului Europei. În cuprinsul acestui document [a se vedea pp. 36-38], este indicat în mod explicit faptul că prin frauda informatică s-a dorit inclusiv protejarea încrederii în operațiunile privind transferurile de fonduri. De asemenea, la nivel de rațiune a incriminării s-a explicitat că există tot mai multe conduite prin care sunt afectate fondurile bancare accesibile, printre altele, prin intermediul bancomatelor ori a serviciilor electronice de tip home banking. A susține așadar că frauda informatică nu a fost gândită pentru a acoperi inclusiv efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, prin utilizarea unui instrument de plată electronică, nu are legătură cu realitatea. În cele din urmă, Recomandarea nr. R(90) 9 a Consiliului Europei a avut o importanță deosebită pentru modul în care a fost redactată ulterior Convenția privind criminalitatea informatică. Or, faptul că legiuitorul român a ales să transpună în dreptul intern aproape verbatim textul convenției nu denotă decât faptul că s-a ținut cont inclusiv de rațiunea incriminării fraudei informatice.

– de altfel, inclusiv Raportul explicativ al Convenției privind criminalitatea informatică face vorbire despre rațiunea incriminării fraudei informatice raportat la necesitatea combaterii fraudei cu cardurile bancare [parag. 86; a se vedea și G. Zlati, .., vol. I, precit., pp. 295-296].

Există așadar posibilitatea de a simplifica cadrul normativ prin abrogarea art. 250 C.pen. și utilizarea art. 249 C.pen. ca normă generală susceptibilă de a acoperi inclusiv conduitele specifice efectuării de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică ori a datelor de identificare ale acestuia.

Dacă se dorește totuși menținerea atât a art. 250 C.pen., cât și a art. 249 C.pen., unele modificări propuse prin proiectul de lege își pot găsi justificarea. Ne referim aici îndeosebi la modificarea art. 180 C.pen. O asemenea modificare ajunge să se răsfrângă în mod direct asupra altor texte de incriminare precum art. 250 sau art. 311 alin. (2) C.pen.

Nu în ultimul rând, de lege lata, există conduite care nu sunt incriminate deși acestea sunt menționate în cuprinsul Directivei (UE) 2019/713. Inclusiv sub acest aspect, unele propuneri regăsite în cuprinsul proiectului de lege își pot găsi justificarea. Tocmai de aceea, așa cum urmează a vedea infra, criticile noastre vizează în principal modificarea art. 249 C.pen.

Înainte de a dezvolta analiza cu privire la anumite critici punctuale, se impun câteva concluzii generale:

– De lege lata, art. 180 C.pen. (Instrumentul de plată electronică) nu acoperă și monedele virtuale (de exemplu, Bitcoin, Ethereum etc.), motiv pentru care acestea sunt excluse de sub sfera de protecția a art. 250 C.pen. [a se vedea în acest sens și G. Zlati, .., vol. I, precit., p. 108].

– 250 alin. (1) C.pen. (Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos) reprezintă o normă specială în raport cu art. 249 C.pen. (Frauda informatică). Prin urmare, în acele situații în care art. 250 alin. (1) C.pen. nu își găsește aplicabilitatea, își poate deveni incident art. 249 C.pen.

– 249 C.pen. își găsește de lege lata aplicabilitatea inclusiv în ceea ce privește transferul de monede virtuale [a se vedea această analiză în G. Zlati, Tratat…, vol. I, precit., pp. 340-344; Trib. Brașov, s. pen., sent. nr. 240/2017].

II. MANIERA DE „TRANSPUNERE” ÎN DREPTUL INTERN A DIRECTIVEI (UE) 2019/713 SUGEREAZĂ O POSIBILĂ LIPSĂ DE ÎNȚELEGERE A TEXTELOR DE INCRIMINARE DEJA EXISTENTE

Apreciem că este momentul ca legiuitorul național să înțeleagă faptul că o transpunere în dreptul intern a unei directive nu are la bază o copiere aproape verbatim a dispozițiilor cuprinse în aceasta. O asemenea abordare nu generează doar o „inflație” la nivelul textelor de incriminare, cu consecințe în ceea ce privește expansiunea cantitativă ori calitativă a dreptului penal, ci poate genera inclusiv probleme deosebite în soluționarea raportului juridic dintre anumite texte de incriminare [spre exemplu, raportul dintre art. 250 alin. (1) C.pen. și art. 249 alin. (2) C.pen., în forma propusă prin proiectul de lege] ori între variantele de incriminare regăsite în același text de incriminare [raportul dintre art. 249 alin. (1) C.pen. și art. 249 alin. (2) C.pen., în forma propusă prin proiectul de lege].

Directivele creează, potrivit art. 288 TFUE, obligații în sarcina statelor membre doar în ceea ce privește luarea unor măsuri pentru atingerea rezultatului urmărit. Chiar dacă este adevărat faptul că un conținut detaliat cu privire la conduitele ce se doresc a fi incriminate printr-o directivă poate limita marja de apreciere a statelor membre [S. Buisman, The influence of the European Legislator on the National Criminal Law of Member States: It is All in the Combination Chosen, în Utrech Law Review, vol. 7, nr. 3/2011, pp. 137-138], nu se poate discuta despre o transpunere adecvată fără a exista mai întâi o analiză aprofundată a legislației în vigoare.

Legiuitorul național are așadar obligația de a verifica în ce măsură textele de incriminare deja existente sunt în măsură să acopere conduitele avute în vedere de Directiva (UE) 2019/713. Or, o asemenea analiză nu este una pe formă (dacă textul din directivă se regăsește în aceeași formă ori într-o formă apropiată în dreptul intern), ci implică o analiză aprofundată din perspectiva dreptului penal substanțial, în scopul identificării unui eventual vid legislativ. Pentru aceasta, este însă necesar să se înțeleagă sfera de aplicabilitate a textelor de incriminare deja existente și raportul juridic dintre acestea. Or, sub acest aspect, credem că analiza preliminară ce a stat la baza redactării proiectului de lege ridică unele semne de întrebare.

A. DESPRE MODIFICAREA ART. 180 C.PEN.

Potrivit art. 2 lit. a) din Directiva (UE) 2019/713, „instrument de plată fără numerar” înseamnă „un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare protejat(ă), nematerial(ă) sau material(ă) sau o combinație a acestora, altul (alta) decât monedele legale și care, singur(ă) sau împreună cu o procedură sau un set de proceduri, permite deținătorului sau utilizatorului să transfere bani sau valoare monetară, inclusiv prin mijloace digitale de schimb”.

„Mijloacele digitale de schimb” includ potrivit art. 2 lit. c) din directivă atât moneda electronică cât și moneda virtuală. De asemenea, „monedă virtuală” înseamnă, potrivit art. 2 lit. d) din directivă, „o reprezentare digitală de valoare care nu este emisă sau garantată de o bancă centrală sau de o autoritate publică, nu este în mod obligatoriu legată de o monedă instituită legal și nu deține statutul legal de monedă sau de bani, dar este acceptată de către persoane fizice sau juridice ca mijloc de schimb și poate fi transferată, stocată și tranzacționată în mod electronic”.

Având în vedere toate aceste definiții, s-a apreciat necesară modificarea art. 180 C.pen. după cum urmează:

În mod evident, definiția instrumentului de plată electronică regăsită în cuprinsul art. 180 C.pen. este mai restrânsă decât cea regăsită în cuprinsul art. 2 lit. a) din Directiva (UE) 2019/713, nefiind acoperită și moneda virtuală. De lege lata, art. 180 C.pen. se referă inclusiv la moneda electronică, dar aceasta nu poate fi confundată cu moneda virtuală. Tocmai de aceea, prin proiectul de lege supus analizei s-a preferat introducerea definiției „instrumentului de plată fără numerar”, acesta urmând a include atât instrumentul de plată electronică (ce acoperă inclusiv moneda electronică), cât și moneda virtuală.

Având în vedere că atât art. 250 C.pen. cât și art. 311 alin. (2) C.pen. se raportează la art. 180 C.pen., intervenția legislativă nu apare ca fiind una vădit nejustificată. Așa cum am precizat deja supra, sustragerea (transferul) neautorizat de monede virtuale intră oricum sub incidența art. 249 C.pen. Totuși, în contextul în care se dorește menținerea art. 250 C.pen., includerea monedei virtuale în definiția de la art. 180 C.pen. își poate găsi justificarea.

Consecințele modificării art. 180 C.pen. ar fi următoarele:

– Transferul neautorizat de monede virtuale nu se va mai afla doar sub incidența art. 249 C.pen. (frauda informatică), fiind aplicabile de asemenea dispozițiile art. 250 alin. (1) C.pen. Totuși, având în vedere inclusiv modificarea art. 249 C.pen., soluționarea concursului de calificări se va dovedi ca fiind unul deosebit de problematic. Astfel, dacă în lipsa art. 249 alin. (2) C.pen. s-ar fi putut argumenta că transferul neautorizat de monede virtuale conduce la reținerea art. 250 alin. (1) C.pen., în temeiul principiului specialității [art. 250 C.pen. având natura unei norme speciale în raport cu art. 249 C.pen.], introducerea art. 249 alin. (2) C.pen. va ajunge să genereze serioase confuzii la nivelul doctrinei și practicii judiciare (a se vedea infra, pct. B).

– Teoretic, vom discuta despre lărgirea sferei de aplicabilitate a art. 311 alin. (2) C.pen. Dacă de lege lata acesta acoperea doar falsificarea unui instrument de plată electronică (excluzând moneda virtuală), ulterior modificării art. 311 alin. (2) C.pen. și a art. 180 C.pen., falsificarea va acoperi inclusiv moneda virtuală. Spunem teoretic deoarece, nu vedem la acest moment cum am putea discuta despre falsificarea unei monede virtuale. Prin urmare, dincolo de faptul că o asemenea conduită ar fi fost oricum acoperită de prevederile art. 325 C.pen. (falsul informatic), s-ar putea pune problema necesității lărgirii sferei de aplicabilitate a art. 311 alin. (2) C.pen. În măsura în care în viitor vom putea identifica conduite prin care moneda virtuală va ajunge să fie falsificată (un proces de contrafacere ori alterare ce ar implica o manipulare a datelor informatice din blockchain), se va putea reține art. 311 alin. (2) C.pen. în detrimentul art. 325 C.pen.

B. DESPRE MODIFICAREA ART. 249 C.PEN.

Potrivit art. 6 din Directiva (UE) 2019/713, statele membre au obligația de a incrimina efectuarea sau provocarea efectuării unui transfer de bani, de valoare monetară sau de monedă virtuală având drept efect cauzarea unui prejudiciu patrimonial unei alte persoane, cu scopul de a obține un profit ilegal pentru autor sau pentru un terț, se pedepsește ca infracțiune atunci când este săvârșită cu intenție prin:

(a) perturbarea sau afectarea fără drept a funcționării unui sistem informatic;

(b) introducerea, modificarea, ștergerea, transmiterea sau suprimarea fără drept a datelor informatice.

Din această reglementare s-a înțeles că art. 250 alin. (1) C.pen. și art. 249 C.pen. nu sunt suficiente, fiind necesară incriminarea unei variante (asimilate?) de fraudă informatică prin introducerea unui alineat distinct în cuprinsul art. 249 C.pen.

Trebuie să recunoaștem că până să lecturăm această propunere de modificare a art. 249 C.pen. aveam pretenția că înțelegem sfera de aplicabilitate a acestui text de incriminare. Ulterior lecturării acestei propuneri legislative nu putem decât să afirmăm că ne scapă subtilitatea pentru care s-a ajuns la concluzia că este necesară introducerea alin. (2) în cuprinsul art. 249 C.pen. Înțelegem faptul că alin. (2) reprezintă o transpunere aproape verbatim a art. 6 din Directiva (UE) 2019/713. Ceea ce nu înțelegem este motivul pentru care nu s-a observat faptul că de lege lata art. 249 C.pen. acoperă în integralitate conduitele ce se doresc a fi incriminate prin varianta de la alin. (2).

Sub acest aspect, este de ordinul evidenței că ambele variante de incriminare ale fraudei informatice au în vedere același rezultat (cauzarea unei pagube), același scop special (obținerea unui beneficiu material pentru sine sau pentru altul) și aceleași modalități alternative de comitere (introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date sau afectarea ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic). Singura discuție poate viza modalitatea transmiterii de date informatice, regăsită formal doar în cuprinsul art. 249 alin. (2) C.pen. Această „inovație” nu va face decât să ridice problema în ce măsură o transmitere de date informatice face inaplicabil art. 249 alin. (1) C.pen. Credem totuși că o transmitere de date informatice într-un sistem informatic poate lua forma unei introduceri de date informatice. Astfel, atunci când discutăm despre transferarea datelor informatice din sursa A în sursa B, discutăm implicit despre o introducere a respectivelor date informatice în sursa B. Sub acest aspect, trimiterea la această modalitate poate fi apreciată ca fiind redundantă.

În aparență, singura diferență existentă între alin. (1) și alin. (2) este aceea că, modalitățile de la alin. (2) trebuie să rezulte într-un transfer de bani, valoare monetară sau monedă virtuală. Totuși, Raportul explicativ al Convenției privind criminalitatea informatică se referă la prejudiciul patrimonial (ca element constitutiv al fraudei informatice) ca fiind o pierdere economică directă sau pierderea posesiei cu privire la bani ori alte bunuri tangibile ori intangibile cu valoare economică [parag. 86; a se vedea și G. Zlati, Tratat…, vol. I, precit., p. 295]. Reiese așadar că varianta incriminată la alin. (2) este acoperită în integralitate de lege lata. Aceasta întrucât, un transfer de bani, a unei valori monetare ori a unei monede virtuale reprezintă o pierdere economică directă relevantă din perspectiva pagubei despre care se face vorbire în cuprinsul art. 249 C.pen. (forma în vigoare).

Dacă prin această propunere de modificare a art. 249 C.pen. s-a dorit incriminarea unor acte preparatorii ori diverse conduite apte de a înlesni comiterea unei fraude informatice, modificarea propusă nu are niciun sens. Aceasta întrucât, pentru reținerea art. 249 alin. (2) C.pen. ar fi în continuare necesară cauzarea unei pagube. Nu discutăm așadar despre o infracțiune de pericol, ci de rezultat.

De altfel, credem că infracțiunile prevăzute la art. 360-364 C.pen., împreună cu infracțiunea de fals informatic [art. 325 C.pen.] sunt mai mult decât suficiente pentru a atrage sub incidența răspunderii penale eventuale conduite realizate în scopul înlesnirii comiterii unei fraude informatice, după cum urmează:

– conduitele de tip phishing [clonarea unor pagini web, transmiterea de corespondență electronică prin uzurparea identității unei alte persoane (de exemplu, o instituție bancară)] sunt incriminate de lege lata prin intermediul falsului informatic [art. 325 C.pen.];

– obținerea datelor de identificare ale unui instrument de plată electronică prin accesarea neautorizată a unui sistem informatic se află de lege lata sub incidența art. 360 C.pen.;

– transferarea neautorizată a datelor de identificare ale unui instrument de plată electronică, dintr-un sistem informatic ori dintr-un mijloc de stocare, se află de lege lata sub incidența art. 364 C.pen.;

– obținerea datelor de identificare ale unui instrument de plată electronică prin intermediul unor programe informatice instalate în mod clandestin pe sistemul informatic utilizat de persoana vătămată se poate afla de lege lata sub incidența art. 361 C.pen.

Prin urmare, reformarea art. 249 C.pen. și introducerea variantei de incriminare de la alin. (2) nu poate să genereze decât confuzie și viitoare controverse la nivelul practicii judiciare. Ne referim aici la următoarele probleme punctuale:

1. Raportul dintre art. 249 alin. (1) și art. 249 alin. (2) C.pen.

Soluționarea raportului juridic dintre cele două variante de incriminare pare să se soluționeze în baza principiului specialității. Problema noastră este că introducerea variantei de incriminare de la alin. (2) va lipsi de aplicabilitate – într-o bună măsură – alin. (1). Fără a intra în detalii cu privire la acest aspect, precizăm doar faptul că, în momentul de față, ceea ce este calificat în practica judiciară ca fiind o conduită specifică fraudei informatice nu reprezintă nimic altceva decât o înșelăciune tradițională comisă prin intermediul sistemelor informatice. Ne referim aici îndeosebi la vânzarea de bunuri fictive pe Internet, ipoteze în care paguba nu este pricinuită de introducerea de date informatice ci de o inducere în eroare a persoanei vătămate, aceasta fiind cea care se auto prejudiciază. Introducerea de date informatice într-un sistem informatic reprezintă în acest context doar un mijloc modern de inducere în eroare a unei persoane, fără a avea vreo legătură cu manipularea unui sistem informatic [a se vedea detalii în G. Zlati, Tratat…, vol. I, precit., pp. 351-354; 453-461].

De asemenea, având în vedere sfera de aplicabilitate a art. 250 alin. (1) C.pen., nu se va reține o fraudă informatică atunci când paguba se datorează utilizării unui instrument de plată electronică (potrivit propunerii de modificare a art. 250 C.pen, un instrument de plată fără numerar) ori a datelor de identificare ale acestuia.

În măsura în care nu discutăm despre un instrument de plată electronică/de plată fără numerar ori a datelor de identificare ale acestuia s-ar putea discuta despre reținerea art. 249 C.pen. Având însă în vedere modificarea propusă prin proiectul de lege, încadrarea juridică se va face aproape în mod exclusiv prin raportare la art. 249 alin. (2) C.pen. Ce ar mai rămâne sub incidența art. 249 alin. (1) C.pen. ar fi doar obținerea de bunuri tangibile ori intangibile (ce nu implică un transfer de bani, valoare monetară sau monedă virtuală) cu valoare economică. Excluzând de aici toate acele conduite care în mod eronat sunt apreciate ca fiind fraude informatice, rezultă că art. 249 alin. (1) C.pen. este foarte probabil să își piardă relevanța la nivelul practicii judiciare.

Problema esențială nu este însă aceasta, ci faptul că art. 249 alin. (1) C.pen. acoperă toate conduitele care ar urma să intre sub incidența alin. (2). Rezultă de aici că nu este necesar să discutăm despre transpunerea art. 6 din Directiva (UE) 2019/713 în dreptul intern, atât timp când acest lucru s-a realizat deja prin transpunerea art. 8 din Convenția privind criminalitatea informatică. Motivul pentru care regăsim o formă restrânsă a art. 8 din Convenția privind criminalitatea informatică în cuprinsul art. 6 din Directiva (UE) 2019/713 se datorează faptului că frauda informatică (alături de falsul informatic) nu se regăsește în Directiva 2013/40/UE privind atacurile împotriva sistemelor informatice. Prin urmare, art. 6 din Directiva (UE) 2019/713 vine în completarea prevederilor din Directiva 2013/40/UE. Că este așa rezultă inclusiv din preambulul directivei:

„Prin urmare, domeniul de aplicare extins al prezentei directive în ceea ce privește instrumentele de plată nemateriale impune definirea unor forme echivalente de acte în sfera digitală, completând și consolidând Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului” (parag. 15).

2. Raportul dintre art. 250 alin. (1) C.pen. și art. 249 alin. (2) C.pen.

De lege lata, soluționarea raportului juridic existent între art. 250 alin. (1) C.pen. și art. 249 C.pen. nu ridică probleme deosebite. În măsura în care sunt îndeplinite elementele constitutive ale art. 250 alin. (1) C.pen. se va reține această infracțiune și nu infracțiunea de fraudă informatică. În schimb, dacă nu discutăm despre utilizarea unui instrument de plată electronică ori despre datele de identificare ale acestuia, art. 249 C.pen. își poate găsi aplicabilitatea. Tocmai de aceea, așa cum am precizat deja supra, în cazul transferului neautorizat de monede virtuale (acestea nefăcând de lege lata parte din categoria instrumentelor de plată electronică) încadrarea juridică se va face în raport cu art. 249 C.pen.

Modificările propuse prin proiectul de lege vor ajunge să genereze însă controverse, deoarece introducerea variantei de incriminare de la art. 249 alin. (2) C.pen. va conduce la un raport juridic deosebit de problematic cu art. 250 alin. (1) C.pen. Ce se va reține în ipoteza unui transfer neautorizat de monede virtuale? Se va reține art. 250 alin. (1) C.pen. pe considerentul că discutăm despre efectuarea unei operațiuni de transfer de monedă virtuală sau se va reține art. 249 alin. (2) C.pen., pe considerentul că discutăm despre… un transfer de monedă virtuală? Observăm aici o suprapunere problematică, fără a putea răspunde la întrebarea care dintre cele două texte de incriminare reprezintă o normă specială de incriminare. Iar această problemă credem că persistă inclusiv cu privire la transferul unor sume de bani ori a unei valori monetare.

Credem că, din teama de a nu exista un vid legislativ care să fie interpretat de unii ca fiind o nerespectare a obligației privind transpunerea Directivei (UE) 2019/713 în dreptul intern, s-a ales această abordare criticabilă, care nu face decât să plaseze multiple conduite atât sub incidența art. 250 alin. (1) C.pen., cât și a art. 249 alin. (1) C.pen. ori a art. 249 alin. (2) C.pen. Or, o asemenea „rezolvare” a unei probleme care în realitate nu există, este de neacceptat.

C. DESPRE MODIFICAREA ART. 250 alin. (1) C.PEN.

În măsura în care se dorește menținerea art. 250 C.pen. credem că modificarea legislativă este justificată. Așa cum se poate observa, art. 250 alin. (1) C.pen. urmează a se modifica prin extinderea obiectului material și în ceea ce privește monedele virtuale. Astfel, se va renunța la trimiterea făcută la instrumentul de plată electronică (ce exclude moneda virtuală), fiind menționat în schimb instrumentul de plată fără numerar (ce urmează să fie definit în cuprinsul art. 180 C.pen.) ce include atât instrumentul de plată electronică, cât și moneda virtuală.

Am avea de făcut o mențiune terminologică, în sensul că înlocuirea sintagmei „transfer de fonduri” cu „transfer de bani” nu este cea mai fericită. Chiar dacă această terminologie este utilizată inclusiv în Directiva (UE) 2019/713, credem că atunci când discutăm despre instrumente de plată fără numerar este indicat să ne referim la un transfer de fonduri. Banii sunt obținuți atunci când are loc o retragere de numerar, spre deosebire de situația în care discutăm despre un transfer intrabancar.

D. DESPRE INTRODUCEREA ART. 250 IND. 1 C.PEN.

Art. 250 ind. 1 C.pen. (Operațiuni cu instrumente de plată fără numerar)[8] [proiect de lege]:

(1) Deținerea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar, furat sau obținut pe nedrept se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. [transpunerea art. 4 (c) din directivă – n.n.]

(2) Dobândirea pentru sine sau pentru altul, prin primirea, însușirea, cumpărarea sau ca urmare unei operațiuni, precum transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar furat sau obținut pe nedrept se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.  [transpunerea art. 4 (d) și 5 (d) din directivă – n.n.]

(3) Fabricarea, primirea, deținerea, transmiterea, dobândirea pentru sine sau pentru altul, importul exportul, vânzarea, transportul, distribuția sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la furtul sau obținerea pe nedrept a unui instrument de plată fără numerar, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. [transpunerea art. 7 din directivă – n.n.]”.

Este cert faptul că, de lege lata, anumite conduite prevăzute în Directiva (UE) 2019/713 nu sunt incriminate. Din acest considerent, indiferent de criticile ce ar putea fi aduse cu privire la expansiunea calitativă a dreptului penal – constând în sancționarea unor conduite ce au natura juridică a unor acte preparatorii – o intervenție legislativă este necesară în vederea transpunerii în dreptul intern a unor prevederi din directivă.

Fără a expune pe larg toate criticile care ar putea fi formulate în legătură cu art. 250 ind. 1 C.pen., dorim să atragem atenția cu privire la următoarele aspecte:

– art. 250 ind. 1 alin. (1) C.pen. reprezintă o transpunere a art. 4 lit. c) din directivă. Cu toate acestea, avem unele rezerve cu privire la situațiile premisă avute în vedere. Astfel, deținerea în vederea utilizării frauduloase ar urma să constituie infracțiune doar dacă instrumentul de plată fără numerar a fost furat sau obținut pe nedrept (în directivă se folosește sintagma „obținut pe căi ilegale”). Dincolo de faptul că scopul special („în vederea utilizării frauduloase”) suferă sub aspectul previzibilității, nefiind clar în ce măsură trebuie să ne raportăm doar la conduitele de la art. 250 C.pen., apreciem că situația premisă constând în „obținerea pe nedrept” este de asemenea lipsită de previzibilitate. Ne vom referi aici doar la abuzul de încredere. Discutăm despre o obținere pe nedrept dacă instrumentul de plată fără numerar a fost încredințat în mod voluntar în baza unui titlu și cu un anumit scop, după care s-a refuzat restituirea? Dar dacă cel care deține instrumentul de plată l-a primit de la autorul unei infracțiuni de furt, delapidare, abuz de încredere etc.? Nu în ultimul rând, ne întrebăm dacă furtul nu implică tot o obținere pe nedrept și care ar fi consecințele identificării acestor situații premisă din perspectiva delapidării.

– art. 250 ind. 1 alin. (2) C.pen. ar fi trebuit gândit în raport cu prevederile art. 313 alin. (1) C.pen. Spre exemplu, găsim problematică trimiterea la modalitatea cumpărării. Având în vedere că la art. 250 ind. 1 alin. (2) C.pen. se face trimitere atât la primire, cât și la cumpărare, în vreme ce la art. 313 alin. (1) C.pen. se vorbește doar despre modalitatea primirii, s-ar putea concluziona că acest din urmă text de incriminare nu incriminează cumpărarea de valori falsificate. Or, în mod evident, primirea poate fi cu titlu oneros sau gratuit.

– art. 250 ind. 1 alin. (3) C.pen. generează un paralelism problematic cu prevederile art. 365 C.pen. În loc să se constate faptul că obținerea unui instrument de plată fără numerar nematerial poate avea loc prin intermediul conduitelor incriminate la art. 360-364 C.pen., ceea ce oferă aplicabilitate inclusiv art. 365 C.pen., s-a preferat o transpunere aproape verbatim a prevederilor directivei fără vreo analiză preliminară a textelor de incriminare deja existente. De asemenea, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva un dispozitiv nu este implicit și un echipament hardware, iar un echipament software nu este de fapt un set de date informatice. În ceea ce ne privește, intenția legiuitorului european nu a fost aceea de a obliga statele membre să incrimineze toate aceste modalități. Mai degrabă, ceea ce s-a dorit a fost de a se oferi posibilitatea fiecărui stat membru de a-și alege terminologia compatibilă cu prevederile legale deja existente în dreptul intern.

– enumerarea exhaustivă a modalităților de comitere a art. 250 ind. 1 alin. (3) C.pen. poate genera consecințe neprevăzute din perspectiva interpretării art. 365 C.pen. Astfel, trimiterea la diverse modalități care nu sunt menționate în mod explicit în cuprinsul art. 365 C.pen. ar putea sugera că acest text de incriminare are o sferă mai restrânsă la nivel de aplicabilitate.

– modalitatea fabricării la care face trimitere art. 250 ind. 1 alin. (3) C.pen. poate prezenta relevanță cu privire la un dispozitiv sau un echipament hardware, existând însă o incompatibilitate cu producerea de date informatice [sub forma unor programe informatice]. Tocmai de aceea, în directivă regăsim modalitatea producerii și nu a fabricării. Terminologia utilizată devine problematică inclusiv datorită faptului că în cuprinsul art. 365 alin. (1) C.pen. se face vorbire despre modalitatea producerii (inclusiv de programe informatice). Această terminologie ar trebui așadar regândită pentru a nu genera controverse la nivel de interpretare, având în vedere că o interpretare gramaticală și sistemică (raportat la dispozițiile art. 365 C.pen.) ar putea conduce la concluzia potrivit căreia producerea de programe informatice nu este incriminată.

F. ALTE PROPUNERI DE MODIFICĂRE ALE CODULUI PENAL

1. Despre modificarea art. 251 alin. (1) C.pen.

Cu privire la această modificare nu avem observații punctuale, aceasta având o legătură directă cu modificarea art. 180 și art. 250 alin. (1) C.pen.

2. Despre modificarea art. 311 alin. (2) C.pen.

Având în vedere modificarea art. 180 și a art. 250 alin. (1) C.pen. este firesc să se pună în discuție inclusiv modificarea art. 311 alin. (2) C.pen.

3. Despre introducerea art. 313 ind. 1 C.pen.

Art. 313 ind. 1 C.pen. (Utilizarea unor valori falsificate)[9] [proiect de lege]: Dobândirea pentru sine sau pentru altul, prin primirea, însușirea, cumpărarea sau ca urmare unei operațiuni, precum transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar falsificat se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

4. Despre modificarea art. 314 alin. (2) C.pen.

În expunerea de motive s-a precizat că această modificare este necesară pentru transpunerea art. 4 lit. b), art. 5 lit. b) și art. 7 din directivă. Având în vedere că prevederea se aseamănă cu cea de la art. 250 ind. 1 alin. (3) C.pen., facem trimitere la observațiile făcute supra.

5. Despre modificarea art. 316 C.pen.

Nu avem de făcut observații cu privire la această propunere de modificare a art. 316 C.pen., aceasta fiind o consecință directă a propunerii de modificare a art. 180 C.pen.


[1] Extras din expunerea de motive: „Potrivit proiectului de act normativ, sintagma de instrument de monedă electronică din cuprinsul definiției dată instrumentului de plată electronică se va raporta și la definiția prevăzută pentru moneda electronică prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 210/2019 privind activitatea de emitere de monedă electronică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 13 noiembrie 2019, potrivit căreia moneda electronică este o «valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operațiuni de plată și care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică»”.
[2] Extras din expunerea de motive: „Definiția instrumentului de plată fără numerar a fost preluată din art. 2 lit. a) din Directivă, iar în ceea ce privește partea finală a definiției, prin proiectul de act normativ, în locul sintagmei «mijloace digitale de schimb», a fost preferată utilizarea speciilor cuprinse în această noțiune generică, respectiv «monedă electronică» și «monedă virtuală», conform art. 2 lit. c) din Directivă.”
[3] Extras din expunerea de motive: „În ceea ce privește definiția instrumentului de plată electronică, potrivit proiectului de lege, aceasta va fi prevăzută la alin. (2) al art. 180 din Codul penal, fiind similară cu definiția actuală a acestui instrument, cu mențiunea că este eliminată referirea la titular. Această eliminare  a fost realizată din rațiuni de tehnică legislativă, pentru a se asigura uniformitatea terminologiei utilizate în cadrul alineatelor cuprinse în art. 180 C.pen., având în vedere faptul că nici alin. (1) și alin. (3), introduse prin proiectul de act normativ nu fac referire la calitatea persoanei care folosește instrumentul de plată fără numerar sau moneda virtuală.”
[4] Extras din expunerea de motive: „Definiția monedei virtuale preluată din art. 2 lit. t1) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative”.
[5] Extras din expunerea de motive: „Deși Directiva utilizează sintagma «fără drept», în transpunerea art. 8 din  Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, dreptul intern nu a preluat această sintagmă, faptele reprezentând infracțiune în orice situație în care au fost săvârșite în scopul obținerii unui beneficiu și dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane. Pentru a se asigura continuitatea reglementării și o abordare unitară în reglementare, precum și în lipsa unor disfuncționalități semnalate la nivelul practicii judiciare, proiectul de lege a menținut această abordare normativă.”
Referitor la «suprimarea» datelor informatice, prevăzută de art. 6 lit. b) din Directiva non-cash, prin raportare la prevederile art. 5 din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, «împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic», folosită de legiuitorul național în cuprinsul art. 249 Codul penal, se poate realiza în mai multe modalități, inclusiv prin suprimarea datelor informatice, care reprezintă, de fapt, restricționarea accesului la aceste date.”
[7] Extras din expunerea de motive: În vederea asigurării unei terminologii unitare, în conformitate cu prevederile Directivei non-cash și cu modificările operate în cadrul art. 180 Cod penal, proiectul de act normativ propune modificarea alin. (1) al art. 250 C.pen. (Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos) și alin. (1) al art. 251 C.pen. (Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos) din Codul penal. În acest sens, noțiunea de „fonduri” va fi înlocuită cu sintagma „bani, valoare monetară sau monedă virtuală”, iar sintagma de „instrument de plată electronică” va fi înlocuită cu sintagma „instrument de plată fără numerar”.
[8] Extras din expunerea de motive: „Având în vedere că Directiva non-cash impune incriminarea unor fapte neprevăzute de legea penală română în vigoare, art. 250 ind. 1 urmărește sancționarea deținerii în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar furat sau obținut pe nedrept, precum și dobândirea pentru sine sau pentru altul, prin primirea, însușirea, cumpărarea sau ca urmare unei operațiuni, precum transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar furat sau obținut pe nedrept.
În egală măsură, art. 250 ind. 1 cuprinde și incriminarea săvârșirii unor acte pregătitoare furtului sau obținerii pe nedrept a unui instrument de plată electronică, respectiv obținerea unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, sau a oricăror alte mijloace concepute cu scopul de a servi la furtul sau obținerea pe nedrept a unui instrument de plată electronică.
Sub aspect procesual penal, competența de efectuare a urmăririi penale cu privire la această infracțiune nou introdusă va aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, art. 250 ind. 1 Cod penal fiind inclus în enumerarea prevăzută de dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 1 lit. a) și c) [„art. 249 – 251, art. 252 cu referire la art. 249 – 251”] din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, art. 250 ind. 1 alin. (1) asigură transpunerea în legislația internă a prevederilor art. 4 lit. c) din Directivă („posesia în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar material, furat sau însușit pe alte căi ilegale”) și ale art. 5 lit. c) din Directivă („deținerea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar nematerial, obținut pe căi ilegale, contrafăcut sau falsificat, cel puțin în cazul în care originea ilegală este cunoscută la momentul deținerii instrumentului”). Potrivit proiectului de lege, fapta va fi sancționată, în mod similar art. 250 Cod penal, cu închisoare de la 2 la 7 ani având în vedere periculozitatea sporită a acesteia, ce rezultă din săvârșirea unei infracțiuni premisă contra patrimoniului și intenția făptuitorului de a utiliza în mod fraudulos instrumentul de plată fără numerar astfel obținut.
Prevederile propuse pentru art. 250 ind. 1 alin. (2) asigură transpunerea în legislația internă a prevederilor art. 4 lit. d) din Directivă („achiziția în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv primirea, însușirea, cumpărarea, transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuirea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar material, furat, contrafăcut sau falsificat”). De asemenea, prevederea de la alin. (2) urmărește și transpunerea prevederilor art. 5 lit. d) din Directivă („achiziția în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv vânzarea, transferul sau distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar nematerial obținut pe căi ilegale, contrafăcut sau falsificat”). Potrivit proiectului de lege, fapta va fi sancționată, în mod similar art. 250 Cod penal, cu închisoare de la 2 la 7 ani având în vedere periculozitatea sporită a acesteia, ce rezultă din săvârșirea unei infracțiuni premisă contra patrimoniului și intenția făptuitorului de a dobândi, cumpăra, vinde, sau pune la dispoziție în vederea utilizării în mod fraudulos instrumentul de plată fără numerar astfel obținut.
Alin. (3) al art. 250 ind. 1 introdus în Codul penal prin prezentul proiect de lege urmărește transpunerea în legislația internă și a prevederilor art. 7 din Directivă, conform cărora „Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că producerea, achiziționarea în folos propriu sau al unei alte persoane, inclusiv importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuția, sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv sau a unui instrument, a unor date informatice sau a oricăror alte mijloace concepute în principal sau adaptate special în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile menționate la articolul 4 literele (a) și (b), la articolul 5 literele (a) și (b) sau la articolul 6, cel puțin atunci când sunt săvârșite cu intenția ca aceste mijloace să fie folosite, se pedepsește ca infracțiune.Potrivit proiectului de lege, fapta va fi sancționată, în mod similar alineatelor precedente ale art. 250 ind. 1 Cod penal, cu închisoare de la 2 la 7 ani având în vedere periculozitatea sporită a acesteia, ce rezultă din executarea unor acte premergătoare săvârșirii unei infracțiuni contra patrimoniului care are ca obiect material instrumentul de plată fără numerar. ”
[9] Extras din expunerea de motive: „Prevederile propuse pentru art. 3131 au fost elaborate pentru a asigura transpunerea în legislația internă a prevederilor art. 4 lit. d) și art. 5 lit. d) din Directivă în ipoteza utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar falsificat („achiziția în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv primirea, însușirea, cumpărarea, transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuirea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar material contrafăcut sau falsificat”; „achiziția în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv vânzarea, transferul sau distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar nematerial obținut pe căi ilegale, contrafăcut sau falsificat”).
Potrivit proiectului de lege, fapta va fi sancționată, în mod similar art. 250 ind. 1 alin. (2) Cod penal (întrucât variantele de săvârșire a faptei sunt identice, diferind numai obiectul material la care se referă elementul material al laturii obiective, respectiv instrument de plată fără numerar falsificat și instrument de plată fără numerar furat sau însușit pe nedrept), cu închisoare de la 2 la 7 ani având în vedere periculozitatea sporită a acesteia, ce rezultă din săvârșirea unei infracțiuni premisă de fals și intenția făptuitorului de a dobândi, cumpăra, vinde, sau pune la dispoziție în vederea utilizării în mod fraudulos instrumentul de plată fără numerar astfel obținut.”
[10] Extras din expunerea de motive: „Modificările propuse prin proiectul de lege au în vedere înlocuirea sintagmei de «instrument de plată electronică» cu «instrument de plată fără numerar», precum și introducerea unor noi variante alternative de săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 314 Cod penal, respectiv dobândirea importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuția sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată fără numerar. În acest mod, se asigură transpunerea art. 4 lit. b), art. 5 lit. b) și art. 7 din Directiva non-cash.”


Av. dr. George Zlati



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.