Dilemma inumanum est
28 august 2023 | Iulia VUCMANOVICI
Iulia Vucmanovici
În urmă cu o lună, am trecut prin dreptul buchiniștilor care își vând marfa pe trotuarul din dreptul gurii de metrou de la Universitate – ieșirea dinspre Muzeul Municipiului București. Privirea mi-a fost atrasă de mai multe materiale care, fără a fi cărți, erau -prin paginație și legare – asemănătoare acestora. Copertele le fuseseră și ele fotocopiate, color. Le-am fotografiat, sub privirile suspicioase ale vânzătorilor. Titlurile erau: Cazul Horia Sima și mișcarea legionară, de Constantin Papanace, Cranii de lemn, de Ion Moța, Pribeag în țara mea, sub mască, de Nichifor Crainic, Istoria mișcării legionare, de Horia Sima, Istoria mișcării legionare scrisă de un legionar, Cărticica șefului de cuib, de Corneliu Zelea Codreanu, Am luptat în sumanele negre, de Emil Dumitru Șteanță, Eroii de la Nistru, de Anatol Munteanu, Profesor Nae Ionescu în dilema democrație-dictatură a anilor 1930-1940, de Milcoveanu Șerban, Mein Kampf, de Adolf Hitler. Unele dintre cărți purtau, pe copertele plastifiate, însemne naziste, precum vulturul Wehrmacht și svastici în diverse forme, la rândul lor grupate câte patru, sub forma tetragramei bizantine. Printre aceste titluri, se afla și Sfântă tinerețe legionară, de Roland Clark, carte piratată, al cărei original fusese editată la Iași, în 2015, de Editura Polirom, dar purtând, pe copertă, harta României Mari în două forme: a regiunilor componente, dar și compactă, drapată în tricolor. Am sesizat online Poliția Capitalei, Comunitățile Evreilor din Constanța și București și Editura Polirom.
La un interval oarecare de timp, am fost sunată de un comisar de poliție de la Poliția Capitalei, care mi-a cerut detalii și, din nou, fotografiile. Am discutat pe larg dacă acele materiale erau sau nu legale. Mi-am expus un punct de vedere scris, trimis pe cale electronică, prin care am argumentat motivul pentru care acele materiale nu îndeplineau condiții legale de comercializare și difuzare, motiv pentru care ar fi trebuit interzise. Nu am susținut sancționarea faptelor de comercializare, deși numai pe asemenea cale se putea ajunge și la interzicerea comercializării tipăriturilor, pericolul venind mai degrabă din partea conținutului materialelor, decât a formei lor (care le diferenția de cărți).
Am considerat că aplicabile ar fi:
I. OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război.
II. Art. 368 Cod penal (Instigarea publică), art 369 Cod penal (Incitarea la ură, violență sau discriminare), art. 370 Cod penal (Încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni).
III. Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, interzicând pirateria cărților (cel puțin a celei editate, în 2015, de Editura Polirom, Iași).
IV. Art. 4 alin (3) din OG 21/2002 privind protecția consumatorilor împotriva produselor ilegale.
Întreaga analiză juridică a pornit de la caracterul materialelor, ca și de la realitatea comercializării lor în anticariatele online. Întrebarea se punea dacă acele materiale constituiau cărți, atât în sensul general, cât și al Legii 8/1996, precum și dacă serveau interesului artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau (…) dezbaterii unei chestiuni de interes public, în sensul art. 3 alin. 3 din OG 31/2002, ceea ce urma să excludă caracterul penal al comercializării lor.
Am arătat că materialele nu constituiau cărți, chiar dacă prin formă, file și paginație imitau cartea, ca obiect. Erau doar fotocopii ale unor cărți – în plus, a unora apărute înainte de intrarea în vigoare a OG 31/2002, a căror comercializare pe internet ar fi putut pretinde că tindea la scopul permis de art. 3 alin. 3 din OG 31/2002. Am opinat că nu sunt cărți, ci materiale rasiste şi xenofobe, interzise de art. 21 din OG 31/2002, întrucât:
• tipăriturile nu se supuneau Legii 35/1994, privind timbrul literar, deoarece nu plăteau timbru literar, conform art. 1 alin. 2 (Timbrul literar se aplică pentru fiecare exemplar din cărţile beletristice vândute prin unităţile de orice fel, editate sau nu în România);
• tipăriturile nu se supuneau Legii 111/1995, privind Depozitul legal de documente, deoarece tipăriturile nu aveau ISBN, nefiind trimise Bibliotecii Naționale.
Având în vedere vechimea originalelor după care materialele rasiste și xenofobe fuseseră fotocopiate, aplicarea Legii 8/1996 nu se punea, eventual, decât în raport cu Sfântă tinerețe legionară, de Roland Clark, care era și singurul titlu realmente destinat informării, studiului și cercetării, amestecarea sa printre celelalte materiale de propagandă datorându-se necunoașterii conținutului cărții originale. Piratul nu citise cartea, doar presupusese-greșit- că titlul exprima ardoarea legionară.
Nu am cunoștință de mersul anchetei organelor judiciare și nici curiozitatea de a afla cum au fost validate sau, după caz, înlăturate argumentele mele, atâtea câte am reușit să identific la o primă vedere, într-un caz care nu mă privea nici personal, nici profesional, doar civic. Misiunea mea s-a încheiat odată cu trimiterea punctului de vedere. Nici să mai trec prin acel punct de vânzare a cărților nu am mai avut ocazia, spre a vedea dacă se continua vânzarea acelei maculaturi de propagandă.
Între timp, au apărut în spațiul public două evenimente: declarația unui tânăr cu nume notoriu, referitoare la statul Israel, precum și articolul domnului Valeriu Nicolae, privind conținutul rasist al cărții Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan Alexandru Stănescu, editată la Iași, de Editura Polirom, în 2016.
Aș dori să mă refer doar la al doilea eveniment, mai exact la reacțiile pe care acel articol de presă le-au stârnit în lumea literară. Pe primul dintre cele două evenimente l-am menționat doar circumstantial, pentru a evidenția amploarea pe care a căpătat-o, în spațiul public, extremismul de dreapta, poate chiar ca urmare a materialelor de tipul celor vândute la kilometrul zero al României. Inutil să mai spun că între primul și secundul eveniment nu există nicio legătură. Adaug campania electorală pornită de formațiunea politică ce vehiculează idei de extremă dreaptă, prin fluturași electorali deja apăruți la cutia poștală.
Așadar, printr-un articol de presă care a produs o puternică undă de șoc, un membru al comunității de romi din România și-a exprimat neplăcerea de a găsi anumite pasaje în cuprinsul cărții Copilăria lui Kaspar Hauser, scrisă de Bogdan Alexandru Stănescu. A expus pasajele incriminate. A arătat că acele pasaje erau purtătoarele unui mesaj rasist explicit, într-o carte a cărei temă nu era câtuși de puțin rasismul și al cărei rost nu era deloc condamnarea rasismului, nici delimitarea de acesta. Și-a exprimat dezamăgirea față de multiplele premii literare acordate cărții. A explicat că nu acuză autorul de rasism, dar nu poate rămâne insensibil la ideile rasiste ale personajului creat de acesta, cu atât mai mult cu cât povestea se derulează la persoana întâi. A deplâns lipsa oricărei preocupări pentru reprimarea rasismului destinat romilor, precum și dubla măsură în condamnarea rasismului, observând că antisemitismul produce reacții prompte de delimitare, în timp ce rasismul față de romi este practicat cu nonșalanță, fiind tolerat și relativizat. Sensibilitățile acelor oameni nici nu sunt luate în calcul, de ca și cum s-ar crede că ar fi chiar ei de acord cu opinia ce îi vizează. De ce atâta supărare pentru felul în care sunt priviți sau tratați?
Nu moare nimeni de la o pagină de literatură bună, un banc și niște înjurături comice. Dacă așa stau lucrurile, opinează primul om din țară care și-a luat inima în dinți să se lupte cu marele establishment literar, este din cauza faptului că rasismul manifestat față de etnia romă este unul implicit. Tocmai de aceea se întâmplă a trece neobservat. Și-a exprimat speranța că această stare de fapt se va corecta, măcar de acum încolo. A sperat într-o conștientizare. Mesajul era neutru față de persoana autorului și chiar laudativ la adresa calităților literare ale acestuia.
Articolul a căzut ca un trăsnet. S-a observat că, într-adevăr, nimeni dintre cititori și comentatori nu își mai amintea să fi zărit, măcar, acele pasaje ale cărții, care, smulse din context, păreau nu doar problematice și stânjenitoare, cât ireale. După șapte ani de când le scrisese, autorul însuși probabil că nu și le mai amintea. Ele nu numai că descriau o imagine deloc grațioasă, ci îngroșau o realitate câtuși de puțin flatantă a fizicului reprezentanților acestei etnii. Estetic, dezavantajale de look se spărgeau, toate, în capul etniei al cărei reprezentant -el însuși scriitor- și-a permis să se întrebe, public, cum se cuvenea să gestioneze situația în raport cu propriul copil, ce trebuia să îi spună acestuia (și cum?), ce să îi ascundă (și cum?).
Au ieșit scântei. S-au făcut multe glume proaste. S-a practicat umorul descalificant. S-a auzit invectiva. Politicul nu a lipsit – la fel, acuzația de manipulare. De toate relele a fost acuzat, bănuit, judecat și ars pe rug autorul opiniei, fără să se observe că el nu era doar autorul părerii, ci și victima portretului literar monstruos. Toate acestea nu le-au fost suficiente judecătorilor publici. L-au mai și scos pe autorul opiniei în fața clasei, făcându-l de râs pentru că nu știe lecția –nu cunoaște, adică, ce este literatura, din ce se compune ea și cum trebuie diferențiată sine ira et studio de non-literatură, lăsând intact dreptul de exprimare al autorului. Nu au lipsit nici exemplele, date de personalități culturale marcante: iată, de pildă, în ce capcană a căzut comunitatea literară, la momentul apariției Cimitirului din Praga, atunci când, pe nedrept, l-a considerat antisemit tocmai pe umanistul Umberto Eco. Sau: autorul prezintă gândurile unui copil care e copil în anii 1980, când romii se numeau ca în carte, când lumea nu se ferea să îi vorbească de rău, pe șleau. Altfel spus, înainte de 1989, romii erau discriminați legal -sau, în orice caz, cutumiar.
Nimeni nu a observant că una e să scrii despre un copil din anii 1980, în 1980, alta e să scrii despre acel copil în 2016 de ca și cum încă ar fi 1980, atunci când tema cărții nu este rasismul –așa cum, în schimb, este cazul cărții lui Umberto Eco, cel care a scris în mod deliberat despre un antisemit, tocmai ca exemplu al unui antisemitism dezgustător, ceea ce făcea ca acuzația împotriva lui să cadă în gol. Nu era și cazul cărții autorului român, în care preocuparea literară era cu totul alta. Degeaba s-a străduit autorul, în dreptul la replică, să explice că rolul scriitorului este să poarte cititorul într-o lume fictivă, fără a-i garanta că se va simți și confortabil în acea lume. De altfel, chiar autorul povestește, într-un articol scris cândva la Dilema veche, despre cruzimea cu care era discriminat de profesorul de matematică din liceu, pentru atributele fizicului său. Mai târziu, a ficționalizat pasajul, introducându-l în romanul Abraxas. În replica dată, se punea singur în postura profesorului de matematică, când mult mai simplu ar fi fost să cadă pe gânduri și să se arate preocupat de nebănuita – până atunci- interpretare dată pasajelor. Autorul opiniei nici nu și-ar fi dorit mai mult. În plus, asemenea atitudine ar fi stopat valul oportunist de susțineri a marii literaturi, de fapt a unui prieten.
Citind toate comentariile, mi-am adus aminte de dilema organului judiciar în legătură cu tipăriturile de la Universitate, atunci când problematiza dacă ele reprezentau cărți (de informare) sau materiale rasiste și xenofobe, interzise penal. După mine, tot ce trebuia să facă era, mai simplu și mai firesc, să se manifeste îngrijorat față de conținutul explicit al tipăriturilor, ca și față de însemne. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat să merg cu argumentația mai departe, pentru a stabili dacă acele tipărituri, fie ele și cărți, reprezentau literatură și, dacă da, de care (mare sau mică). În caz contrar, în aceeași logică a autorilor procesului de intenție pentru vina de a fi sincer, ar fi trebuit ca ”literatura” de la Universitate să se poată vinde în continuare, ca pâinea caldă. Nu aș vrea să pledez într-o asemenea speță, cunosc deja soluția.
Avocat Iulia Vucmanovici, Baroul Constanța
