Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Catch 22: elemente de logică antijuridică. Analiză relaxată pe marginea unei hotărâri a CJUE (cauza C‑81/19)
02.11.2020 | Iulian DOBRINESCU

JURIDICE - In Law We Trust
Iulian Dobrinescu

Iulian Dobrinescu

1. Introducere

Catch 22 (Clenciul 22) este, în esenţă, o glumă, dar o glumă înrudită cu absurdul, brodată pe marginea logicii normelor. Clenciul 22 este o regulă care afirmă pentru a nega şi neagă pentru a afirma, cele două contrarii – negaţia şi afirmaţia – contopindu-se până într-acolo, încât una devine sursa, refugiul şi confirmarea celeilalte: negaţia devine afirmaţie, iar afirmaţia negaţie. Clenciul 22 este exemplul clasic de raţionalizare a neraţiunii; transpunerea nebuniei în tiparele de gândire ale logicii formale.

Sintagma îşi are originea în romanul cu acelaşi nume, din 1961, al autorului american Joseph Heller. Războiul şi nebunia sunt temele principale ale acestui roman. De fapt, s-ar putea spune că, în realitate, tema romanului este una singură: războiul ca nebunie. Şi nu e vorba de nebunia  făţişă a războiului, nebunia feroce a violenţei năprasnice, descătuşate şi decerebrate pe care oricine o recunoaşte în înfăţişarea războiului dintotdeauna. Nu, e vorba de violenţa mult mai placidă, dar prin aceasta nu mai puţin sinistră, care decurge din latura cea mai puţin stridentă a războiului: violenţa tragicomică, de ospiciu psihiatric, a birocraţiei militare.

Războiul, ne arată Heller, nu este, aşa cum s-ar părea, o revărsare atavistică de animalitate în sufletul altminteri civilizat al omului modern. Dimpotrivă, „războinicul” modern se regăseşte pe câmpul de bătălie complet buimac, ca unul care nu izbuteşte să scape din ghearele unui coşmar, neştiind şi nebănuind motivele pentru care se află acolo, prizonier fie că stă înaintea, fie că stă înapoia liniilor inamice.

Tăvălugul războinic este totuşi animat cumva, dar nu de vreun elan vital, ci de un suflu rece, mecanic, automatizat. Războiul modern este normalizat sau, mai bine spus, el este normat. Reflectat în culisele birocratice ale marilor conflagraţii, războiul apare (sau reapare) ca o altă formă de expresie, mai dramatică, a raporturilor abstracte şi impersonale (și juridice) care leagă individul de entitatea amorfă şi monolitică al cărui cetăţean este, statul – naţiune.

Normelor care guvernează modernitatea li s-ar putea aplica, pe drept şi pe nedrept, epitete cu duiumul, dar dintre toate aceste epitete unul singur oglindeşte, fără îndoială, deplinul adevăr: normele de drept sunt anoste. Şi în asta stă mare parte din puterea lor. Codurile noastre de legi au, ca obiect de lectură, aceeaşi atractivitate pe care o au, să zicem, cărţile de telefoane. Dacă nu ar fi aşa, prea lesne ar putea cetăţeanul să intuiască că este ceva aproape şocant în structura logică a majorităţii textelor normative. Căci un ochi mai atent ar putea oricând constata că, printre nesfârşitele rânduri de proză juridică sterilă, regăsim mereu în legile noastre potenţialul violenţei: violenţa birocratică – uneori explozivă, ca la război, dar alteori, şi cel mai adesea, difuză, reglementată, proceduralizată, aseptizată şi banalizată. Aseptizată şi banalizată fiind, acest tip de violenţă, normală şi normată, devine invizibilă. Şi invizibilă fiind, ea este totodată şi insidiosă.

Nu este, deci, de mirare că cetăţeanul – soldat nu a izbutit niciodată să-şi agaţe spiritul de revoltă de vreun punct de sprijin cât de cât solid, așa încât toată rezistenţa sa a fost reabsorbită în unul şi acelaşi hău normativ, unde, alimentat fiind de sacramentul neinteligibilităţii, dreptul îşi arogă nemeritat o solemnitate înrudită cu sacrul.

Catch 22 ne oferă un exemplu hiperbolizat. Să consultăm, deci, savurosul dialog care introduce acest termen pentru prima oară:
― (…) Există o regulă conform căreia trebuie să-i las la sol pe nebuni.
― Atunci de ce nu mă laşi la sol? Sînt nebun. Întreabă-l pe Clevinger.
― Pe Clevinger? Unde e Clevinger? Găseşte-l pe Clevinger şi o să-l întreb.
― Atunci întreabă pe oricare altul. O să-ţi spună cît de nebun sînt.
― Sînt nebuni.
― Atunci de ce nu-i laşi la sol?
― Ei de ce nu mă roagă să-i las la sol?
― Pentru că sînt nebuni, de-aia.
― Sigur că sînt nebuni, răspunse doctorul Daneeka. Ţi-am spus doar că sînt nebuni, nu? Şi nu poţi lăsa nişte nebuni să decidă dacă tu eşti sau nu nebun, nu?

Yossarian îl privi cu seriozitate şi încercă o nouă tactică.
― Orr este nebun?
 ― Sigur că este, spuse doctorul Daneeka.
― Poţi să-l laşi la sol?
― Sigur că pot. Dar mai întîi trebuie să mă roage. Face parte din regulament.
― Atunci de ce nu te roagă?
― Pentru că e nebun. Trebuie să fie nebun să continue să plece în misiuni de luptă după ce a scăpat de atîtea ori ca prin urechile acului. Sigur, pot să-l las la sol pe Orr. Dar mai întîi trebuie să mă roage.
― E tot ce are de făcut ca să fie lăsat la sol?
― Asta-i tot. Să mă roage.
― Şi atunci poţi să-l laşi la sol? întrebă Yossarian.
― Nu, nu pot să-l las la sol.
― Adică există un clenci?
― Sigur că există un clenci, răspunse doctorul Daneeka. Clenciul-22. Nu oricine care vrea să iasă din luptă este nebun cu adevărat. Exista un singur clenci şi acesta era Clenciul-22, care prevedea că grija pentru propria siguranţă în faţa unui pericol real şi imediat era reacţia unei minţi raţionale. Orr era nebun şi putea fi lăsat la sol. Tot ce avea de făcut era să ceară asta şi, de îndată ce ar cere-o, n-ar mai fi nebun şi ar trebui să continue misiunile de zbor. Orr ar fi nebun să continue misiunile de zbor şi sănătos la cap dacă nu le-ar continua, dar dacă ar fi sănătos la cap ar trebui să le continue. Dacă le-ar continua, ar fi nebun şi n-ar mai trebui să le continue; dar dacă n-ar vrea, ar fi sănătos la cap şi ar trebui să le continue. Yossarian era profund mişcat de simplitatea absolută a acestei clauze a Clenciului-22 şi scoase un fluierat ce exprima respect.
― E un clenci teribil, acest Clenci-22, remarcă el.
― Cel mai bun care există, consimţi doctorul Daneeka[1]”.

Clenciul 22, o păcăleală straşnică, se ascunde sub masca unei norme de drept. Dar este o normă care se hrăneşte din ea însăşi, fără cap şi coadă, căci de oriunde am apuca-o, asemenea şarpelui Ouroboros, logica clenciului ne conduce, în mod hilar, în unul şi acelaşi loc. Prin urmare, este o capcană. Iar finalitatea acestei (pseudo)norme, de o părelnicie cristalină, este pur teatrală. În dialogul de mai sus, doctorul Daneeka evocă, cu ironia pe care autorul i-a injectat-o în replici, o normă tehnico-medicală, care disimulează (pentru efect comic, nu prea bine) o protecţie pe care, în fapt, o paralizează.

Clenciul 22 nu este, din păcate, un simplu artificiu comico-literar. Ci e vorba de o deficienţă (întotdeauna) actuală a sistemelor normative. Drepturile iluzorii, căci la ele ne referim, sunt pecetea birocraţiilor eşuate, adevăratul „hallmark” al fenomenului de alienare legislativă a cetăţeanului. Când legea începe să opereze în gol, găsindu-şi resorturile intime în propria sa logică abstrusă, vedem cum se adânceşte clivajul dintre cetăţean şi Drept. Dreptul devine astfel un soi de matematică socială, rece şi neînsufleţită, care, asemenea matematicii de toate zilele, ajunge din când în când să se poticnească în câte vreun paradox conceptual, dar care, spre deosebire de matematica cea obişnuită şi tocmai din acest motiv, tinde să fie mai mult funestă decât fascinantă.

Desigur, în contextul interesului accentuat pentru „umanizarea” dreptului – un deziderat, pare-se, mai degrabă european, foarte nobil de altfel, – fundăturile logico-juridice de tipul clenciului 22 ar (fi) trebui(t) să se regăsească de mult uitate în lada de gunoi a istoriei juridice. Realitatea este alta, din păcate. Drepturile iluzorii – o categorie juridică deosebit de savuroasă- nu se află tocmai la capătul ilustrului lor parcurs istoric, nici măcar în Europa. Şi se prea poate ca acest lucru să se datoreze, aşa cum susţin unele voci, unei fisuri fundaţionale în ţesătura de valori heteroclite a Uniunii Europene, care, foarte adesea, caută să împace şi lupul şi mielul.

Apropo de lupi şi miei, este remarcabil că, sub oblăduirea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare CJUE), clenciul 22 a renăscut sub o ipostază nouă, e drept că nu foarte dramatică, şi oricum destul de subtilă, tocmai în domeniul clauzelor abuzive. Chiar şi aşa, merită, cred eu, spuse (în plus) un cuvânt sau două despre aceasta, chit că alţii au spus vorbe mai multe şi mai competente pe această temă.

Astfel, în cauza C‑81/19, CJUE a pronunţat o hotărâre având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere care a fost prezentată în cadrul unui litigiu între câteva persoane fizice și o bancă română, cu privire la caracterul pretins abuziv al unei clauze a contractului de credit de refinanțare încheiat între aceste părți în monedă străină.  

Hotărârea CJUE –  dezlegarea dată – , a fost următoarea[2]:

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

2. Litigiul principal și întrebările preliminare

NG și OH au încheiat, la 31 martie 2006, un contract de credit de consum cu SC Volksbank România SA, devenită ulterior Banca Transilvania, prin care aceasta din urmă le‑a împrumutat suma de 90.000 de lei românești (RON) (aproximativ 18.930 de euro).

La 15 octombrie 2008, aceleași părți au încheiat un contract de credit în franci elvețieni (CHF), destinat refinanțării contractului inițial (denumit în continuare „contractul de refinanțare”). Acesta din urmă avea ca obiect suma de 65.000 CHF (circa 42.139 de euro), și anume aproximativ 159.126 RON la cursul de schimb dintre aceste monede la data semnării respectivului contract. Conform normelor interne ale Băncii Transilvania, gradul maxim de îndatorare admis era de 55% din capacitatea financiară a împrumutaților. În ceea ce îi privește pe NG și pe OH, acest nivel a fost calculat luând în considerare cursul de schimb al francului elvețian în raport cu leul românesc (denumit în continuare „cursul de schimb CHF/RON”) în vigoare înaintea semnării contractului de refinanțare și reprezenta, la data acordării împrumutului, 35,04% din veniturile lor.

Secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare prevedea că orice plată efectuată în baza acestuia trebuia să se facă în moneda creditului. Se prevedea de asemenea că împrumutatul putea solicita băncii, în anumite condiții, conversia monedei creditului într‑o altă monedă, fără însă ca aceasta să fie obligată să dea curs unei asemenea cereri. Se mai prevedea că banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb.

Fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON între luna octombrie 2008 și luna aprilie 2917 au avut ca efect majorarea cu 117 760 RON (aproximativ 24.772 de euro) a sumei împrumutate de NG și OH.

La 23 martie 2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau să se constate, printre altele, caracterul abuziv al secțiunii 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare. În cele din urmă, procesul a ajuns în etapa procesuală a apelului. Parcursul mai detaliat al acestui proces poate fi consultat de cei interesaţi online.

În orice caz, problemele juridice care au determinat instanţa (de trimitere, Curtea de Apel Cluj) să formuleze întrebările preliminare sunt următoarele:

Din Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703), ar reieși că, atunci când o clauză contractuală reflectă o dispoziție imperativă de drept național care se aplică între părțile contractante indiferent de alegerea lor sau o dispoziție de natură supletivă și, prin urmare, aplicabilă automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, ea nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

Articolul 1578 din Codul civil are un caracter supletiv, însă soluția consacrată în Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703), face obiectul unei aplicări divergente de către instanțele române. Marea majoritate a acestor instanțe ar considera că clauzele contractuale care reflectă această dispoziție legislativă nu pot face obiectul unei examinări a caracterului lor abuziv, fiind norme supletive care se aplică automat în lipsa unui acord diferit între părți. Cu toate acestea, un anumit număr de instanțe române ar considera că o asemenea clauză a fost impusă de profesionist consumatorului. Din moment ce acesta din urmă nu o putea înlătura prin introducerea unei clauze diferite în contract, controlul caracterului său abuziv nu poate fi exclus.

Opinia majoritară a instanțelor naționale atenuează până la anihilare distincția între dispozițiile legislative de natură imperativă și cele de natură supletivă, ceea ce conduce astfel la supunerea lor, în ceea ce privește examinarea eventualului lor caracter abuziv, aceluiași regim juridic. O astfel de interpretare ar avea ca sursă o diferență terminologică între versiunea în limba română a textului articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 și versiunea în limba franceză a aceluiași articol. În această privință, instanța de trimitere precizează că, dacă această din urmă versiune utilizează termenul „impératif” (imperativ), versiunea în limba română se referă la „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. Această instanță subliniază că, spre deosebire de termenul „imperativ”, care exclude, în opinia sa, dispozițiile cu caracter supletiv, termenul „obligatoriu” include asemenea dispoziții. Astfel, dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele.

3. Cadrul juridic aplicabil

Ca întotdeauna, Curtea, în avanpremiera expunerii considerentelor sale, face o scurtă trecere în revistă a cadrului juridic aplicabil speţei. Îl vom oglindi pe acesta în cele ce urmeză, adăugând apoi mici comentarii.

3.1. Potrivit celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13: „întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.”

Teza finală a acestui paragraf, cu toate că ea prefigurează hotărârea Curții, este cât se poate de interesantă, tocmai pentru că prin modul ei de redactare, oarecum lapidar, sugerează, fără însă a afirma explicit, un corectiv important. Într-adevăr, ori de câte ori într-un act normativ, indiferent care ar fi natura sau sorgintea acestuia, se face vorbire de absența vreunui eventual „alt acord”, implicită este nu numai postularea posibilității celor vizați de respectiva normă de a deroga de la conținutul ei, dar și, sau mai ales, garanția posibilității efective de a se proceda în acest din urmă mod. În aceste cazuri, dincolo de suprafața textului normei, mai există o dimensiune, nu tocmai ascunsă, dar subiacentă textului explicit, unde sălășluiește o comandă subtilă, însă imperativă.

Legea absoarbe întotdeauna în substanța ei o poruncă, iar acest lucru, vom vedea, nu este mai puțin adevărat nici în cazul acelor norme care, prin conținutul lor concret, consacră posibilitatea derogării de la dispoziția lor textuală și explicită. Evident, dacă legea oferă părților o alegere, ea oferă și terenul juridic al acestei alegeri. Astfel, ori de câte ori, potrivit legii, cutare sau cutare conduită este obligatorie, dar numai cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aceeași lege, fără a mai adăuga un cuvânt în plus, mai prevede încă ceva, anume dreptul de a se institui alte acorduri.

Acest drept nu ar putea fi realmente un drept dacă nu ar avea un suport legal trainic, deci dacă rădăcinile sale nu ar fi împlântate într-o normă eficace și imperativă. De aceea, considerentul numărul treisprezece trebuie interpretat în sensul că spune mult mai mult decât ceea ce stă scris negru pe alb.

O încercare de reformulare exhaustivă a conținutului logic complet al acestui paragraf ar putea fi făcută în felul următor:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, în măsura în care un eventual astfel de acord a fost instituit în mod liber, nefiind permisă suprimarea tocmai a posibilităţii unui asemenea acord.”

Desigur, e vorba aici doar de un „considerent”, dar el ne informează cu privire la modul cum trebuie interpretat art. 1 din Directivă. Şi mai mult decât atât, textul reprodus mai sus, aşa cum a arătat şi Curtea, face o referinţă clară la categoria normelor supletive, care norme, în mod rezonabil, sunt şi ele „obligatorii”, atât numai că e vorba de un alt registru de obligativitate. Aceste norme sunt, dacă putem spune aşa, norme de bonomie legislativă. Destinatarul legii este consultat în legătură cu obligativitatea lor: dacă părţile le agreează – prin tăcere, ele sunt obligatorii în tot, dacă părţile nu le agreeză, tot obligatorii rămân, dar în alt sens. În acest din urmă caz, dacă părţile au făcut o alegere, obligativitatea normei se reflectă în această alegere, întărind actul de voinţă în care s-a concretizat respectiva alegere.

Textul acestui considerent lămureşte pe deplin una dintre problemele de drept ridicate de instanţa de trimitere. Astfel, într-adevăr, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, dar numai atunci când şi numai dacă o astfel de alegere a fost realmente făcută, altminteri aceste norme vor fi fost deturnate de la finalitatea lor.

Este discutabil în ce măsură o asemenea interpretare rezonează cu jurisprudenţa CJUE (sau cu spiritul ei), dar aceasta nu trebuie să surprindă, nu numai pentru că acest articol trebuie luat cum grano salis, dar mai ales pentru că, aşa cum am arătat mai sus, dreptul UE, şi am în vedere inclusiv oglindirea lui în jurisprudenţa CJUE, caută adesea să mulţumească şi lupul şi mielul, ceea ce este deosebit de dificil, mai ales atunci când lupul şi-a înfipt deja colţii în jugulara mielului.

3.2. Articolul 1 alineatul (2) din Directivă prevede:

Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

Avem deja cheia de interpretare a acestui text. Astfel, în lumina a ceea ce am arătat mai sus, verbul „reflectă”, atunci când e folosit cu referire la norme „administrative obligatorii”, dar care nu sunt totuşi norme imperative, ci numai dispozitive, trebuie interpretat în sensul că are în vedere maniera specifică de oglindire a acestor norme în contracte: i.e., situația în care părțile au „consimțit”, fie și numai tacit, să activeze norma dispozitivă, ceea ce presupune, evident, că trebuie să fie prezente și premisele unui asemenea consimțământ: voința liberă și deplina informare asupra consecințelor predictibile ale alegerii, oricare ar fi acestea.

Cu privire la acest ultim punct, CJUE a statuat, cu alt prilej, faptul că cerința privind transparența clauzelor contractuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical. Dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 23 aprilie 2015,  Jean –Claude Van Hove, C‑96/14, § 40).

Nu există motiv pentru care asemenea standarde riguroase să nu se aplice și situației premisă a „încorporării” normelor dispozitive în ansamblul stipulațiilor unui contract, cu atât mai mult cu cât ar fi vorba de un contract a cărei înțelegere reclamă oarece cunoștințe de specialitate, deținute prin forța împrejurărilor de una dintre părți, dar nu și de cealaltă. Sau cel puţin asta indică aparenţele, dar desigur că lucrurile sunt mai complicate de-atât.

3.3. Articolul 3 din Directivă are următorul cuprins:

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. […]”

Aici se va putea remarca prezența unei tensiuni logice. E o inadvertență clară în raport cu ceea ce am reținut cu numai un paragraf mai sus. Într-adevăr, dacă, așa cum ne spune directiva fără ocol, „consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei”, rezultă clar că el nu ar fi avut nici posibilitatea de a-și manifesta voința, nici măcar tăcit – căci o manifestare de voință, fie și tacită, tot manifestare de voință trebuie să rămână – cu privire la „activarea” clauzei dispozitive.

Vedem deci cum protecţia oferită consumatorului are o limită clară – există, altfel spus, un clenci. O parte îşi poate totuşi impune voinţa sa asupra celeilalte părţi, şi încă într-un mod cât se poate de avantajos pentru sine, câtă vreme face aceasta în mod legal, sau aparent legal. Normele supletive devin obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, dar cum, prin ipoteză, una din părţi nu are realmente posibilitatea unei alegeri nesilite – alegere pe care legea altminteri i-ar fi oferit-o – , rezultă că normele supletive sunt întotdeauna obligatorii, cel puţin pentru una dintre părţi.

Astfel, vedem cum în siajul legăturilor contractuale pe care (de bine, de rău) un consumator este nevoit să le întreţină cu o entitate corporatistă, legea se prezintă în chip distorsionat, într-un anume fel pentru o parte, cu totul altfel pentru cealaltă parte. Pentru una din părţi normele juridice aplicabile contractului sunt imperative şi/sau dispozitive, după caz; pentru cealaltă parte, în schimb, aceleaşi norme sunt numai imperative. Prin urmare, ne aflăm sub guvernarea clenciului 22: individul are un drept și beneficiază de protecție, dar numai în măsura în care în realitate nu are un drept și nu beneficiază de protecție.

3.4. În fine, în ceea ce privește dreptul român aplicabil în speță, articolul 1578 din vechiul Cod Civil (în continuare VCC), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea:

„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându‑se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

Fără a insista prea mult pe acest subiect, trebuie totuși punctat, fie și numai în treacăt, că principiul nominalismului monetar poartă mai degrabă amprenta unui formalism juridic (prea) pronunțat. În fond, un împrumut, asemenea oricărei tranzacţii financiare, este contractat în considerarea valorii economice exprimate de suma efectiv împrumutată, şi mai puţin în considerarea sumei nominale, care, odată abstrasă din contextul economic efemer al încheierii contractului, devine o simplă notaţie numerică, fără conţinut informativ sau valoric. Mai mult, ar fi de discutat dacă nu cumva o asemenea normă, prin simplul ei caracter, ar fi suficientă nu atât pentru a răsturna, cât pentru a şubrezi fundamentele prezumţiei cum că „legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte[3]”. O asemenea normă nu poate avea alt efect previzibil în afară de acela de a imprima un potenţial caracter aleatoriu contractului de împrumut, ceea ce, făcând abstracţie de contextul economic specific epocii promulgării acestei norme[4] (oricum îndepărtat), poate ridica probleme de filosofie a legiferării. Şi este oricum, după cum oricine poate vedea, o dispoziţie net favorabilă părţii puternice, căci aceasta, prin definiţie, este cea mai puţin sensibilă la şocurile economice.

De altfel, concluziile avocatului general în cauză au fost oricum în sensul că „Viziunea pe care se întemeiază regimul prevăzut la articolul 1578 din Codul civil ar fi cea a unor parteneri contractuali cu drepturi egale. (…) [N]oul cod civil nu mai prevede un astfel de regim, ci include, în schimb, dispoziții speciale referitoare la contractele de credit încheiate cu consumatorii- §46.”

Interesant este că Avocatul General a oferit chiar o portiță de scăpare în fața clenciului. Astfel, următorul paragraf din argumentația doamnei Kokott, arată că, în ipoteza în care „(…) instanța de trimitere ar ajunge, în analiza sa, la concluzia că această dispoziție nu urmărește să instituie un echilibru între interesele consumatorilor și cele ale profesioniștilor, prezumția ar trebui considerată înlăturată. În acest caz, renunțarea la efectuarea controlului pe fond nu ar fi justificată- §47[5].”

4. Întrebările preliminare sunt următoarele:

„1) Articolul l [alineatul] 2 din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părțile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, așa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeași monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

2) În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i‑au fost prezentate calcule/predicții cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuație a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligațiile totale de plată din contract, se poate susține cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară și inteligibilă și că profesionistul/banca și‑a îndeplinit cu bună‑credință obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?

3) Directiva 93/13 și jurisprudența dezvoltată în baza ei, precum și principiul efectivității se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive și respectarea principiului efectivității?”

5. Argumentele principale (și relevante pentru subiectul abordat) ale CJUE, pe care le voi reproduce mai jos în parte, sunt următoarele:

[A]rticolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia (Hotărârea 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 52)-§23

Această excludere este de strictă interpretare, iar aplicarea sa presupune îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată) -§24.  Astfel cum reiese din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, care figurează la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 3 aprilie 2019, Aqua Med, C‑266/18, EU:C:2019:282, punctul 29)- §25.

Curtea a statuat în mod repetat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 53) -§26.

În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că „[o]rice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului[…]”-§29 . Instanța de trimitere a subliniat în plus că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era consacrat la articolul 1578 din Codul civil. În temeiul acestuia, „debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”. Pe de altă parte, această instanță a calificat articolul 1578 din Codul civil ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel- §30.

Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13-§ 31.  [E]xpresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive -§34.

În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive- §35

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare-§ 36[6].

Pentru aceste motive, Curtea a hotărât în sensul celor reproduse la pct. 1.

6. Scurt comentariu. Dezvoltare a analizei de la punctul 3, în cheie „naivă”. Concluzii.

6.1. La paragraful nr. 35 al hotărârii, Curtea emite o concluzie destul de stranie, anume, şi să mă ierte cititorul pentru repetiţie, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă. Spun că această concluzie este stranie, pentru că – aşa cum reiese din conţinutul celui de-al treisprezecelea considerent al directivei, reprodus mai sus, şi invocat evident şi de Curte – formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele supletive care se aplică între părțile contractante, însă numai cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție supletivă nu este totuși irelevantă în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă sau nu, tocmai pentru că  excluderea sau includerea ei în sfera de aplicare a directivei depinde de opțiunea părților fie de a deroga de la ea, fie de a o „lăsa” să opereze, devenind în acest din urmă caz obligatorie și ieșind de sub incidența directivei.

Pentru acest motiv, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale este deosebit de important, pentru că în această situație respectiva clauză nu iese de sub incidența Directivei. Ținând cont de finalitatea normelor supletive, o asemenea viziune este cât se poate de firească. Normele de drept civil dispozitive sunt, cel puţin potrivit definiţiei clasice vehiculate în doctrina noastră[7], acele norme care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind. În plus, normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită[8]

După cum reiese cât se poate de clar din ambele definiţii, normele dispozitive, atât cele permisive, cât şi cele supletive, îşi găsesc menirea şi, într-adevăr, dobândesc aplicabilitate numai în perimetrul unei anumite conduite a părţilor, care este pasivă, dar această pasivitate, după cum vom vedea, este şi ea circumscrisă unei atitudini subiective a respectivelor părţi.

Voinţa părţilor este cât se poate de relevantă, mai ales în contextul acestei analize (şi, mai larg, în contextul oricărei discuţii vizavi de problematica clauzelor abuzive), deoarece ceea ce îşi propune norma dispozitivă să facă este să completeze voinţa părţilor (neexprimată sau insuficient exprimată), nu să se substituie acesteia. Altminteri, linia de demarcaţie dintre normele dispozitive şi cele imperative s-ar subţia pâna la aneantizare. Corolarul este cât se poate de clar. Dacă legea, urmare a unui generos simţ de prevedere, caută să complinească voinţa părţilor (într-o manieră care este în concordanţă cu principiile sale fundamentale, desigur), atunci, în mod logic, ceea ce postulează legea înainte de toate este tocmai existenţa unei voinţe concordante a părţilor, şi nu doar a oricărei voinţe, ci a unei voinţe născute în deplin acord cu standardele şi rigorile legii în materie.

Voinţa părţilor, după cum este unanim recunoscut în literatura juridică, este – sau ar trebui să fie – liberă. Părţile sunt libere să determine, printre altele, cu cine contractează şi care este conţinutul contractului pe care îl încheie.

Înainte de a continua însă, chiar şi cu riscul de a divaga puţin de la subiect, trebuie remarcat faptul că noţiunea de libertate contractuală, în accepţiunea pe care doctrina clasică continentală (şi nu numai) i-a dat-o, are oareşice accente orwelliene. Dacă se pornea de la premisa că „orice contract este just şi legitim”, întrucât este „rezultatul voinţei părţilor” nu era greu a se trage apoi „concluzia unei depline obligativităţi a contractelor: pacta sunt servanda[9].” Saltul este cu adevărat frapant: de la deplina libertate la deplina servitute, o veritabilă metamorfoză semantică şi valorică.

Desigur, s-a remarcat[10] adesea că „ Ceea ce se stabileşte prin contract nu este în mod necesar just. Părţile contractante, de cele mai multe ori, nu se află într-o poziţie de egalitate economică şi socială. Rezultă că  « cei mai puternici impun legea celor mai slabi » şi deci, adeseori, contractul consacră « strivirea celui slab de către cel puternic » (…) în sfârşit, sub aspect economic, libertatea fără limite poate duce la anarhie. De aceea, « nimeni nu apără economia prea liberală, în forma sa pură »”.

Se întrevede în cele de mai sus o curioasă confuzie conceptuală, datorată, pare-se, preluării necritice a asumpţiilor doctrinei clasice de către înşişi criticii doctrinei clasice. Oricât de admirabilă ar fi această ciudată îndârjire de a vedea libertate acolo unde numai libertate nu este, trebuie totuşi arătat că principiul „pacta sunt servanda” nu este marca libertăţii contractuale, ci a servituţii contractuale. Excesele regulii obligativităţii contractelor nu ţin de „anarhie”, ci de opusul anarhiei, de tiranie[11]. Problema nu este atât aceea de a găsi o cale de a defini şi reglementa „limitele” libertăţii contractuale, ci, dimpotrivă, de a prezerva libertatea contractuală.

Într-adevăr, sintagma „clauze abuzive” desemnează tocmai situaţia în care o parte, mai puternică, își impune propria sa voinţă asupra voinţei celeilalte părţi, răpindu-i acesteia din urmă instrumentele necesare unei depline fructificări a libertăţii sale de a contracta. Astfel, se poate spune că, în speţa discutată, aplicarea art. 1578 din VCC reflectă nu atât voinţa părţilor, cât voinţa uneia dintre părţi, a aceleia care deţine puterea economică şi în favoarea căreia operează dezechilibrul contractual. Odată incorporată această normă în conţinutul contractului, cealaltă parte, mai slabă, a fost nevoită să o accepte pur şi simplu, fără a avea posibilitatea de a o respinge şi, poate, chiar fără a avea posibilitatea de a o înţelege, cel puţin nu sub aspectul riscului asumat ca urmare a aplicării ei.

Dacă o normă dispozitivă, în contextul dezechilibrului economic de forţe dintre profesionist și consumator, este impusă de o parte celeilalte părți, prin inserarea ei în contract sub forma unei clauze obligatorii și nenegociate, atunci aplicarea ei la speţa dată nu mai poate fi considerată în mod rezonabil că reflectă legea (mai exact, voinţa legiuitorului), căci legea a avut în vedere acordul părţilor (fie el şi tacit), acord care, lipsind, înlătură chiar premisele aplicării legii – ipoteza unei norme dispozitive incluzând, așa cum am mai spus, tocmai împrejurarea că părțile nu au dispus de bună voie în sensul contrar indicației normei respective, deși ar fi putut să o facă.

Dar dacă o astfel de clauză, deși înglobează în sine textul unei norme în vigoare, nu poate fi considerată că reflectă cu adevărat voința legiuitorului, atunci, ne întrebăm pe bună dreptate, ce anume reflectă? Evident, este vorba de voinţa unei singure părţi, care tocmai prin aceasta devine abuzivă.

În aceste împrejurări (s-ar părea că) ne regăsim iarăşi sub auspiciile art. 3 din Directivă, căci suntem în prezenţa unei clauze contractuale care nu reflectă voinţa liberă şi egală a părţilor (chiar şi insuficient exprimată), ci voinţa uneia dintre părţi, care a înţeles să-şi creioneze, prin stipulaţiile contractuale dictate celeilate părţi, o poziţie juridică mult mai avantajoasă.

În fine, merită punctat că decizia Curţii este şi circulară. Astfel, Curtea caută să ne facă să înţelegem că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al directivei. Totuşi, ne putem în mod reazonabil întreba cum ar putea o asemenea clauză să nu intre în domeniul de aplicare al directivei, câtă vreme, fiind vorba de un litigiu în materia clauzelor abuzive, miezul problematicii dezbătute este tocmai imposibilitatea „unui acord diferit în această privință”? Defectuozitatea argumentaţiei este palpabilă. Avem, pe de o parte, dispoziţiile art. 3 din Directivă, care, după cum am mai arătat, au drept ipoteză situaţia în care o parte impune, de pe poziţii de putere, o anumită clauză nenegociată celeilalte părţi, iar, pe de altă parte, avem situaţia în care clauza pretinsă a fi abuzivă reflectă o normă legală incidentă numai în ipoteza în care părţile nu au negociat altfel. În alte cuvinte, Curtea prezumă ca dovedit tocmai ceea ce trebuia dovedit, anume că părţile au putut negocia contractul, pe picior de egalitate, în condiţiile în care în realitate n-ar fi putut-o face.

Dacă se constată că, în concret, un acord diferit nu ar fi fost nici măcar posibil, atunci respectiva clauză contractuală, chiar în măsura în care încorporează şi dă eficenţă unei norme legale dispozitive, poate şi trebuie să intre în sfera de incidenţă a Directivei, tocmai pentru acest motiv. Căci, în fond, legea oferă părţilor o alegere, alegere care a fost tăgăduită uneia dintre părţi de către cealaltă parte, ceea ce este evident abuziv. Nu este pe de-a-ntregul rezonabil ca o normă de drept să fie invocată împotriva ei înseşi.

6.2. Cu toate acestea, hotărârea Curții este, în esență, corectă și chiar foarte frumoasă, într-un fel ce ține de estetica sardonicului. Aceasta pentru că domeniul de aplicare al Directivei se mărginește la acele clauze contractuale care nu au fost negociate în prealabil și al căror conținut nu ar fi putut fi influențat de consumator. În domeniul de aplicare al directivei nu intră acele clauze care reflectă o normă de drept, de orice fel ar fi această normă, imperativă sau supletivă. Faptul că normele supletive au ca ipoteză de lucru raporturile contractuale desfășurate pe picior de egalitate (inclusiv economică) – căci numai acestea permit ambelor părți să-și exprime voința în sensul derogării de la conținutul normelor – este fără de importanță. La fel de lipsit de importanță este și faptul că, prin această excludere, destinatarii legii sunt astfel obligați să „înghită” dispoziții normative pe care altminteri le-ar fi putut respinge.

Invocând o serie de hotărâri CJUE – Hotărârea din 21 martie 2013, Vertrieb (C‑92/11, EU:C:2013:180, punctele 27 și 28), și Hotărârea din 3 aprilie 2019, Aqua Med (C‑266/18, EU:C:2019:282, punctul 36) -, Avocatul General a arătat că o asemenea interpretare „poate conduce, în definitiv, la situația în care o normă contractuală considerată abuzivă potrivit criteriilor prevăzute la articolul 3 din Directiva 93/13 nu poate fi cenzurată, întrucât legiuitorul național autorizează în mod expres o astfel de reglementare în contractele încheiate cu consumatorii”. – § 40, prima teză. E adevărat, dar totuși aceasta este interpretarea corectă.

A mai spus Avocatul General că „în cele din urmă, problema subiacentă este dacă nu ar fi de dorit să se limiteze sau chiar să se interzică, în ansamblul său, acordarea de credite în monedă străină consumatorilor la nivelul Uniunii. Or, în stadiul său actual, dreptul Uniunii nu prevede acest lucru”- § 40, ultima teză. Acest lucru este firesc pentru că, așa cum ne-o arată considerentele Directivei[12], „persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune și împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esențiale din contracte”. Formularea e clară. Directiva urmărește să elimine abuzul de putere, dar nu însăși puterea pe care se grefează acest abuz. Într-adevăr, Directiva își propune să se asigure, printre altele, că „vânzătorii de bunuri și furnizorii de servicii vor fi astfel sprijiniți în sarcina lor de a vinde bunuri și de a furniza servicii, atât în statul lor, cât și pe tot cuprinsul pieței interne.” De altfel, Directiva a fost adoptată „întrucât este necesar să se adopte măsuri în vederea instituirii treptate a pieței interne până la 31 decembrie 1992; întrucât piața internă cuprinde un teritoriu fără frontiere interne în care mărfurile, persoanele, serviciile și capitalul circulă liber”.

Nu e un lucru suprinzător. Protecția pe care Directiva o oferă consumatorilor nu este adresată numai consumatorilor, ci și comercianților. Punând limite tentațiilor lor hrăpărețe, comercianții sunt astfel protejați prin această Directivă de consecințele propriei lor venalități. Piața este, în ultimă instanță, beneficiarul măsurilor implementate prin Directivă. Consumatorul este și el o piesă importantă a mecanismului de piață, și încă una care nu trebuie alienată, mai ales că o eventuală alienare a acestuia s-ar traduce prin revendicări încă și mai îndrăznețe împotriva furnizorilor și vânzătorilor, ceea ce iarăși ar prejudicia piața „liberă”.

Așa stând lucrurile, „încorsetările” aduse comercianților prin Directivă (și în general prin legislația din materia protecției consumatorilor, în sensul larg al termenului) sunt un beneficiu net pentru consumatori, dar numai în măsura în care ele sunt un beneficiu net și pentru piață în ansamblul ei. Nu pentru jucătorii de pe piață, priviți în mod individual, ci pentru piața ca atare, a cărei sănătate și legitimitate este astfel ocrotită. De aceea, teleologic vorbind, Directiva nu ar putea fi invocată pentru a justifica vreo contragere a „favorurilor” pe care sistemele naționale de drept le oferă comercianților, pentru că, nemaifiind vorba de vicii inerente pieței, piața în substanța ei nu este primejduită prin acestea. Ponoasele le va trage legiuitorul național, căruia îi vor fi imputate eventualele nedreptăți.


[1] Joseph Heller, Catch 22, trad. şi note de Sanda Aronescu – Iaşi: Polirom, 2014, pp. 59-60.
[2] Preluat de pe website-ul curia.europa.eu, mai  exact de aici. Tot de pe același website a fost preluată (și ușor prelucrată) expunerea privind litigiul principal și întrebările adresate (pct. 2), precum și, la punctul 5 de mai jos, expunerea argumentelor Curții.
[3] Paragraful 26 din hotărârea Curții, reprodus la pct. 5.
[4] S-a susţinut, oarecum insistent, că „Vechile reglementari relative la „nominalismul monetar”, in special art. 1578-1579 din Codul civil de la 1864, erau menite a combate tentatiile imprumutului de tip camataresc. Intrucit contractul de imprumut cu dobanda superioara celei prevazute de lege era considerat imprumut camataresc si, deci, interzis de lege sub sanctiunea nulitatii absolute, redactorii Codului civil de la 1864 au incercat, in limitele legale, morale si culturale ale epocii, sa salveze de la nulitate unele contracte care, aparent, erau imprumuturi camataresti, introducind aceste reguli supletive menite a asigura un anumit echilibru al prestatiilor. Fara a permite ruina debitorului, legiuitorul a optat pentru mentinerea „in viata” a unor astfel de contracte (Gheorghe Piperea, Nominalismul monetar, o tradiție juridică deturnată de la înțelesul său originar, disponibil la: https://www.juridice.ro/359876/nominalismul-monetar-o-traditie-juridica-deturnata-de-la-intelesul-sau-originar.html).
[5] Concluziile Avocatului General, Doamna Juliane Kokott, prezentate la 19 martie 2020 (1), Cauza C‑81/19, NG, OH împotriva Băncii Transilvania SA., disponibile aici. Aceeaşi va fi şi sursa următoarelor referiri la aceste concluzii.
[6] Sublinierea îmi aparţine.
[7] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de Drept Civil, Partea Generală, Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită –Bucureşti: Hamangiu, 2012, p. 11.
[8] Ibidem, p. 12.
[9] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept Civil, Teoria Generală a Obligaţiilor – Bucureşti: All, 1993, p 25.
[10] Liviu Pop, Ionuţ – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile – Bucureşti:  Universul Juridic, 2012, p. 59. A se vedea şi aparatul critic citat, mai exact, notele de subsol 3, 4 şi 5, aceeaşi pagină.
[11] O societate anarhistă, şi nu am în vedere concepţiile aşa numitor „libertarieni”, ar repudia chiar şi noţiunea de obligativitate contractuală, cel puţin obligativitatea externă, extramorală.. Şi dacă cineva s-ar întreba „cine atunci va mai impune respectarea obligaţiilor?”, acel cineva va fi pierdut esenţa viziunii anarhiste, care este aceea că, într-adevăr, nimeni nu va putea face asta. Societatea anarhistă, tocmai pentru că este anarhistă, va vrea să se descotorisească şi să se descurce fără autoritate. Lipsa „şocului” în faţa unei asemenea idei este tocmai ceea ce defineşte un anarhist.
[12] Textul Directivei este disponibil aici.


Avocat Iulian Dobrinescu



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Catch 22: elemente de logică antijuridică. Analiză relaxată pe marginea unei hotărâri a CJUE (cauza C‑81/19)”

  1. Va trebui formulată o nouă trimitere preliminară. Sper că de la aceeași instanță de trimitere. Așa se scapă de Catch 22, pentru că spre deosebire de dreptul românesc, care adoră astfel de situații ce-mi amintesc mie de unii profesori care apelează la astfel de catchuri 22 ca să-și umilească elevii/studenții, dreptul Uniunii are mecanismele de a lupta cu astfel de clenciuri ce ar putea fi inventate din cine știe ce motive de o simplă cameră CJUE: trebuie numai să vrei, și să știi drept UE pe bune, – ceea ce e cam dificil mai ales în astfel de cauze în care avocații buni la carte sunt cei ai băncilor.

    mult spor instanței naționale pentru o nouă trimitere! sau poate fi chiar și o altă instanță națională, numai să aibă o situație similară.

    PS: Eu nu consider că hotărârea CJUE este corectă și frumoasă. Chiar deloc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.