Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Drept penal Dreptul Uniunii Europene RNSJ SELECTED Studii

Prescripția răspunderii penale în dreptul național prin prisma Deciziei CJUE C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023

29 august 2023 | Versavia BRUTARU, Raul Alexandru NESTOR
Versavia Brutaru

Versavia Brutaru

Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

The study starts from the idea of an apparent collision between a decision of the Romanian court of constitutional control in the matter of the prescription of criminal liability and the C.J.U.E Decision C-107/23PPU / Lin of July 24, 2023 which justifies an at least tangential approach to the effects it can produce at the level of national court jurisprudence. From the point of view of the approach in specialized literature, the prescription of criminal liability appears as a legal institution having effects both on the level of substantive criminal law, failure to meet the deadline being a condition of no punishment, and on the level of criminal procedural law, being a condition of procedure, fulfillment of the limitation period preventing the exercise of the criminal action.

If a national regulation, specific to another legal system, considers that the prescription of criminal liability belongs to procedural law, not to substantive law, it will be possible to modify that rule in order to extend the limitation period in respect of crimes for which it has not already been fulfilled this term at the time of modification.

From the perspective of stability, predictability and legislative coherence, of the effectiveness of combating criminality of all types in a logical and coherent structured way, from the perspective of criminological phenomena in contemporary Romanian society and the legal security needs of citizens and society as a whole, as well as the need the protection of democratic values in a context in which democracies are subjected to a test of resistance both within each democratic country and in a regional and global context, a rethinking of criminal policy and a „reset” of legislative measures regarding the Criminal Code is required and the Code of Criminal Procedure, but only on the basis of an in-depth analysis of the legislative developments described above, as well as with the consultation of all relevant actors within the judiciary, legal academia, the legal professions and civil society.

1. Scurte considerații asupra efectelor pronunțării unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

O aparentă coliziune între o decizie a instanței române de control constituțional în materia prescripției răspunderii penale și Decizia C.J.U.E C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023 justifică o abordare cel puțin tangențială a efectelor pe care le poate produce decizia CJUE la nivelul jurisprudenței instanțelor naționale.

La momentul 01 februarie 2014, respectiv la data intrării în vigoare a Codului penal, potrivit art. 155 alin. (1) al acestui act normativ, cursul termenului de prescripție a răspunderii penale putea fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

La data 26 aprilie 2018, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia 297[1], prin care a constatat că „soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ”este neconstituțională”. Totodată, în cuprinsul motivării în ultimul paragraf (34) Curtea Constituțională a apreciat că soluția legislativă prevăzută de Codul penal 1968 care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripție prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispozițiilor Constituției. Decizia 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, respectiv 25 iunie 2018. De asemenea, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privința dispozitivului, cât și în privința considerentelor.

Ulterior acestei decizii, practica instanțelor de judecată a cunoscut mai multe abordări în privința efectelor Deciziei nr. 297/2018, motiv pentru care unele instanțe au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Î.C.C.J.), în temeiul art. 475 C.p.p., interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C.p. în lumina deciziei Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 5/2019 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Î.C.C.J. a respins ca inadmisibile solicitările de interpretare formulate de instanțele de judecată, apreciind că acestea îi depășesc competențele, solicitându-se în fapt o interpretare a deciziei Curții Constituționale.

În continuare, atât în practica judiciară, cât și în doctrina de specialitate, o opinie a devenit majoritară, aproape unanim acceptată, în sensul aplicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale ca o decizie interpretativă al cărei efect principal era obligarea organelor judiciare să-și adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată de către instanța de contencios constituțional normei de drept (prevăzute de art. 155 alin. (1) C.pen.), respectiv cea cuprinsă în paragraful 34 al deciziei, conform căreia cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripție din vechea reglementare care operau prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispozițiilor Constituției.

Aplicând această interpretare, instanțele de judecată au considerat ca acte întrerupătoare ale cursului termenului general de prescripție toate actele ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului (acestea fiind calitățile analoage celor prevăzute de Codul penal din 1968, respectiv învinuit sau inculpat).

La data de 26 mai 2022, Curtea Constituțională s-a pronunțat din nou cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Decizia nr. 358, care a devenit obligatorie organelor judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 565 din 09.06.2022.

Prin această decizie, instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. În esență, în cuprinsul motivării, Curtea Constituțională  a explicat natura juridică a deciziei sale anterioare (nr. 297/2018), în sensul că aceasta nu era una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituționalitate care, odată cu declararea neconstituțională a sintagmei „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal, obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. Curtea Constituțională a mai arătat că inacțiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia și să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripție, fapt care ar fi generat o nouă situație lipsită de claritate și imposibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal după publicarea Deciziei 297/2018.

Concluzionând, Curtea Constituțională a stabilit că „în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației penale nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragraful 73).

Ca urmare a constării expuse în paragraful 73 din Decizia 358/2022, în majoritatea dosarelor privind infracțiuni de corupție, fraudă în legătură cu fondurile europene sau T.V.A., inculpații au solicitat constatarea împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale, întrucât în perioada cuprinsă între cele două hotărâri ale Curții Constituționale, legea română nu ar fi prevăzut niciun caz de întrerupere a acestuia.

Totodată, problema s-a ridicat și în cauzele soluționate definitiv, pe calea căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, contestatorii solicitând desființarea hotărârilor definitive de condamnare, rejudecarea cauzelor și dispunerea încetării procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Ca urmare a unei jurisprudențe recente a CJUE, mai multe instanțe naționale de ultimă jurisdicție s-au adresat CJUE, cu scopul de a stabilit dacă o eventuală neaplicare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României ar fi conformă dreptului comunitar, mai ales că prin răspunsul formulat la întrebarea nr. 4 în cauza Euro Box Promotion[2], CJUE a arătat că „principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928”.

În acest sens, în cauza Euro Box Promotion şi alţii[3] (C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19) C.J.U.E. a statuat că „în ceea ce privește România, obligația de combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, așa cum rezultă din articolul 325 alineatul (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru și le‑a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004. Într‑adevăr, în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru menționat s‑a angajat printre altele să „accelereze considerabil lupta împotriva corupției, în special împotriva corupției de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislației anticorupție”. Acest angajament specific a fost concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928, prin care au fost stabilite obiective de referință în vederea remedierii deficiențelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, în special în domeniul luptei împotriva corupției. Astfel, anexa la această decizie, în care sunt expuse respectivele obiective de referință, prevede la punctul 3 obiectivul „continuării unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție de nivel înalt”, și, la punctul 4, obiectivul „adoptării unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”

Totodată, CJUE a mai arătat că „obiectivele de referință pe care România s‑a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligației specifice de a atinge obiectivele respective și de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menționat are obligația de a se abține să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea acelorași obiective. Or, obligația de a lupta în mod efectiv împotriva corupției și în special a corupției la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referință prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni”.

Răspunzând la întrebările adresate de instanța națională de trimitere, prin Decizia C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023, CJUE a stabilit că:

Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

De asemenea, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

În condițiile unei contradicții între deciziile instanței de control constituțional și soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma, la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 nu cuprinde niciun fel de referiri la autoritatea și efectul interpretării dreptului comunitar asupra instanțelor naționale, în materia hotărârilor preliminare, răspunsul la această problemă a fost dezvoltat pe cale pretoriană de Curtea Europeană de Justiție.

Deși inițial nu se putea susține existența precedentului obligatoriu, în jurisprudența Curții se poate identifica un punct de pornire al dezvoltării precedentului judiciar.

În acest sens, prin Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că acesta consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție.

Această teorie a precedentului judiciar, deși a fost construită și prin raportare la alte cauze – Milchkontor[4], Cilfit[5] în care Curtea afirmă: (…) În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație, instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre și Curții de Justiție. Numai în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, instanța națională va putea să se abțină să trimită această întrebare Curții de Justiție și să își asume responsabilitatea de a o soluționa ea însăși (pct. 16). Cu toate acestea, existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile dreptului comunitar și de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia (pct. 17). În primul rând, trebuie să se țină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi și că diversele versiuni lingvistice sunt deopotrivă autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice (pct. 18). De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar utilizează o terminologie proprie, chiar și atunci când există o concordanță deplină a versiunilor lingvistice. De altfel, trebuie subliniat că noțiunile juridice nu au în mod necesar același conținut în dreptul comunitar și în dreptul național al diferitelor state membre (pct. 19). În sfârșit, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie plasată în contextul său și interpretată în lumina ansamblului dispozițiilor acestui drept, a finalităților și a stadiului evoluției acestuia la data la care respectiva prevedere trebuie să fie aplicată (pct. 20)”, International Chemical Corporation[6], Fotofrost[7] – CJUE nu se consideră obligată să urmeze o jurisprudență anterioară.

O hotărâre preliminară are caracter obligatoriu pentru instanța națională care a solicitat pronunțarea unei asemenea soluții. C.J.U.E. a decis că ”scopul hotărârii preliminare este de a decide asupra dreptului, iar această hotărâre este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea prevederii comunitare și a actului comunitar în cauză.” (52/76, Benedetti c. Munari, 1977 ECR 163). Instanța judecătorească națională este ținută de o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal[8]. Or, odată ce instanța națională a sesizat Curtea de Justiție pe cale preliminară, în scopul soluționării litigiului cu care a fost sesizată, ea este obligată să respecte interpretarea dispozițiilor în cauză dată de Curte[9].

Instanțele naționale de fond nu sunt obligate să respecte deciziile instanței supreme din statul membru privind interpretarea dreptului comunitar: (6/1971, Rheinmuhlen Dusseldorf c. Eifuhr und Vorattstelle fur Getreide und Futtermittel, 1977 ECR 823)[10]. Chiar în situația în care instanța supremă a unui stat membru ar obține o hotărâre preliminară pronunțată de CJUE, instanța de fond va fi obligată de hotărârea preliminară, nu de soluția instanței supreme naționale. Așadar, Hotărârea Curții nu leagă numai instanța de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești naționale, inclusiv orice instanță de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunță instanța de trimitere[11].

În cauza M.A.S C‑42/17 (Taricco II) CJUE a statuat că „Articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”.

Totodată CJUE a mai arătat și faptul că instanța națională investită este cea care are competența să aprecieze dacă prin neaplicarea unor dispoziții din legislația internă s-ar încălca principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

Cu toate acestea, în jurisprudența CJUE nu a fost lămurită problema standardului la care se raportează judecătorul național atunci când analizează dacă neaplicarea unei dispoziții naționale are drept consecință încălcarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor.

În principiu, interpretarea dată de CJUE se aplică legislației din momentul intrării în vigoare, devenind incidentă și în cazul raporturilor juridice existente înainte de hotărâre. O prevedere declarată de CJUE ca fiind invalidă trebuie considerată ca atare din momentul intrării în vigoare.

În cauza Skov Aeg c. Bilka[12], deși prin observațiile scrise, guvernul danez și părțile din litigiul național au solicitat CJUE să limiteze efectele temporale ale hotărârii, în sensul aplicării numai de la data emiterii hotărârii, Curtea a respins această cerere, reiterând că, în principiu, o hotărâre preliminară clarifică și definește scopul dreptului comunitar, așa cum ar trebui înțeles din momentul în care actul a cărui interpretare a fost solicitată, intră în vigoare[13].

Prin urmare, dreptul interpretat de CJUE trebuie să fie aplicat de instanța națională raporturilor juridice născute înainte de pronunțarea hotărâri preliminare.

Or, în situația în care Curtea Constituțională se pronunță pe constituționalitatea unor dispoziții legale, argumentând, printre altele, că jurisprudența instanțelor naționale în sensul de a le aplica într-o anumită interpretare este contrară principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, instanțele naționale sunt puse în situația imposibilă de a respecta, pe de o parte deciziile CCR care constată o eventuală încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, iar pe de altă parte, de a aplica direct dreptul comunitar care permite lăsarea neaplicată a unor norme naționale (respectiv cele două decizii C.C.R. la care ne-am referit), cu excepția situației în care prin aceasta se încalcă același principiu.

Efectele[14] hotărârii preliminare au fost reținute și în dreptul român de Decizia nr. 1039/2012[15] a Curții Constituționale care a stabilit că „efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și sfera de aplicare a acesteia, de la intrarea sa în vigoare”.

În concluzie, se impune a se stabili cu certitudine dacă instanța națională în aprecierea pe care o face asupra efectelor unei eventuale neaplicări a deciziei CCR 358/2022 cu privire la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, se raportează chiar la această decizie obligatorie sau trebuie să se raporteze la standardul comunitar.

Deși răspunsul la o asemenea problemă, pare aparent simplu, credem că pentru a furniza o soluție coerentă, este necesară o abordare a modului în care chiar instanța română de control constituțional a soluționat raportul între sistemul de drept național și normele dreptului Uniunii Europene.

2. Preeminența dreptului Uniunii Europene în jurisprudența instanței române de contencios constituțional

Dincolo de faptul că cele două decizii ale instanței de control constituțional la care ne-am referit anterior au justificat demersul unor instanțe național de a se adresa CJUE cu întrebările formulate în materia prescripției răspunderii penale, considerăm că principiul supremației dreptului Uniunii Europene oferă caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, care prevalează legislației naționale, așa cum se prevede în art. 148 alin. (2), (4) din Constituție.

Prin urmare, o concluzie contrară a instanței naționale într-o speță concretă, care ar pune în discuție interpretarea dreptului intern, în conformitate cu cerințele dreptului UE, ar denatura funcția Curții de Justiție a Uniunii Europene și ar constitui o încălcare a dreptului UE ce poate genera de către Comisia Europeană o acțiune de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru respectiv, conform art. 258 TFUE.

Așa cum am anticipat la primul punct al lucrării, prin Decizia nr. 1039/2012, Curtea Constituțională, a reținut în esență  că, pentru respectarea art. 11 alin. (2) și a art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, dar și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie să existe mijloace care asigură aplicarea unitară a legislației Uniunii, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, în caz contrar se încalcă obligația asumată de statul român prin aderarea la Uniune, obligație înscrisă în art. 10 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene și garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituție, deoarece această garanție este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât și a celei judecătorești.

De asemenea, decizia Curții Constituționale se referă expres la principiul priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2) și reține că, nesocotirea acestui principiu ar însemna practic, inclusiv nesocotirea art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impune autorităților statului, deci inclusiv autorității judecătorești, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din principiul priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, dreptul la un proces echitabil presupunând eo ipso prezumția de conformitate a actelor normative interpretate și aplicate de instanța judecătorească în actul de înfăptuire a justiției cu legislația prioritară a Uniunii Europene.

În același sens, se mai arată că, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele membre și prevede, totodată, obligația pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

În aceeași decizie, Curtea Constituțională arată că același text consacră și obligația negativă a statelor membre de a se abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii, iar cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăște cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții, efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene fiind conturate pe cale jurisprudențială.

De asemenea, instanța de contencios constituțional a mai reținut cele statuate de Curtea de la Luxemburg și anume că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții.

Totodată, Curtea Constituțională a subliniat în această decizie că, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că, interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunțată în cauzele reunite 28, 29 și 30/62, Da Costa și alții împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3). În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare fiind obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.

O a doua decizie a instanței române de control constituțional la care dorim să ne referim pentru a sublinia opinia judecătorilor constituționali în sensul recunoașterii preeminenței dreptului UE este Decizia nr. 390/2021[16] a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 881-889 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție.

Cu privire la interpretarea principiului „supremației dreptului Uniunii” în sensul că acesta se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, Curtea Constituțională în decizia menționată a arătat și a reiterat cele statuate prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 456, potrivit căreia Legea fundamentală a statului – Constituția este expresia voinței poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie doar prin existența unei neconcordanțe între prevederile sale și cele europene, apartenența statului la Uniunea Europeană neputând afecta supremația Constituției naționale asupra întregii ordini juridice.

În acest context, Curtea Constituțională a constatat că raportul dintre dreptul național și dreptul internațional este stabilit în Constituția României în cuprinsul art. 11 și 20, iar din interpretarea coroborată a celor două norme constituționale se desprind următoarele principii:

(i) angajamentul asumat de statul român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte;

(ii) prin ratificarea actelor sau tratatelor internaționale de către Parlamentul României, acestea devin norme naționale, de drept intern;

(iii) supremația Constituției României în raport cu dreptul internațional: România nu poate ratifica un tratat internațional care cuprinde dispoziții contrare Constituției decât după revizuirea prealabilă a Legii fundamentale naționale;

(iv) interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor se realizează în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte;

(v) în materia drepturilor omului, conflictul între un tratat internațional la care România este parte și dreptul intern se soluționează în favoarea tratatului internațional doar dacă acesta cuprinde norme mai favorabile.”

O reglementare specială în Constituția României, a mai reținut Curtea Constituțională, o are raportul dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art. 148 alin. (2) și (4), potrivit căruia: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. […] (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).”

Astfel, a reținut Curtea Constituțională, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naționale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze și să aplice dreptul U.E, lucru valabil și pentru Curtea Constituțională, care asigură, în virtutea art. 148 din Constituție, prioritatea de aplicare a dreptului european. Referindu-se la această prioritate de aplicare, Curtea Constituțională a reținut că, nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identității constituționale naționale, consacrate de art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 152 din Legea fundamentală, ca garanție a unui nucleu identitar de fond al Constituției României, care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene. În virtutea acestei identități constituționale, se mai arată în motivare, Curtea Constituțională este abilitată să asigure supremația Legii fundamentale pe teritoriul României (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 30 iunie 2009, 2 BvE 2/08 ș.a., pronunțată de Curtea Constituțională Federală a Republicii  Federale Germania).

Potrivit clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituție, Curtea Constituțională a mai arătat că, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la  care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016, paragraful 1375), însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituțională, întemeiată pe conceptul de „identitate constituțională națională” (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 81).

Dar, pe de altă parte, Curtea Constituțională a arătat că, chiar articolul 4 paragraful 2 din TUE, stabilind în mod expres că Uniunea respectă „egalitatea statelor membre în raport cu tratatele„, „identitatea lor națională” și „funcțiile esențiale ale statului”, folosește conceptul de „identitate națională”, care este „inerentă structurilor fundamentale politice și constituționale” ale statelor membre și care are semnificația că procesul de integrare constituțională în cadrul U.E. are ca limită tocmai structurile fundamentale, politice și constituționale, ale statelor membre.

Referindu-se la instanța judecătorească, în motivare, Curtea Constituțională a reținut că, o instanță judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziții „din legile interne”, deci aparținând dreptului intern, cu dispozițiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor, deoarece în toate cazurile, prin noțiunile de „legi interne” și „drept intern”, Constituția are în vedere exclusiv legislația infraconstituțională, Legea fundamentală prezervându-și poziția ierarhic superioară în virtutea art. 11 alin. (3).

Curtea Constituțională a statuat că, atunci când instanța judecătorească stabilește că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”, art. 148 din Constituție nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare față de Constituția României, astfel că o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale prin prisma art. 148 din Constituție, cu dispozițiile de drept european.

În esență, în calitatea sa de judecător al unui stat membru al Uniunii Europene, judecătorul național este, fără îndoială, liantul între principiul autonomiei instituționale a statelor membre, pe de o parte, și limitele acestui principiu cuprinse în noțiunea efectului util al dreptului comunitar, în nediscriminarea procedurală, în respectul exigențelor sau regulilor procedurale comunitare, pe de altă parte.

Pe acest fond, se conturează responsabilitățile specifice ce-i revin judecătorului național.

Cooperarea loială cu instituțiile comunității constituie, conform art. 5 TUE (ex-art. 5 TCE), una din supremele obligații ale judecătorului național, căci ea constă în legătura directă și specială a instituțiilor comunitare cu autoritățile judiciare ale statelor membre, însărcinate să vegheze la aplicarea și respectarea dreptului comunitar în ordinea juridică națională

Principiul interpretării dreptului procedural național conform dreptului comunitar constituie corolarul obligațiilor judecătorului național în aplicarea normei comunitare. Jurisdicția  națională este ținută să interpreteze dreptul său național în lumina textului și finalității directivei pentru a atinge rezultatul vizat de art. 288 TFUE (ex-art. 249 TCE).

Aplicând consecințele concrete ale acestui principiu într-o cauză mai delicată, Curtea de Justiție a relevat, în replică la hotărârea judecătorului de primă instanță și a celui spaniol de instrucție, că acesta din urmă trebuia să lase neaplicată o lege spaniolă din 1951 relativă la regimul juridic al societăților anonime, care era incompatibilă cu directiva nr. 68/1951 a Consiliului, în materie de drept al societăților.

Obligația imperativă a judecătorului național de a nu aplica regula procedurală națională contrară dreptului comunitar este una din responsabilitățile specifice ale judecătorului, ilustrată la nivel de principiu în hotărârea Simmenthal[17] din 9.03.1978 a Curții de Justiție: în virtutea principiului priorității dreptului comunitar, dispozițiile Tratatului, ale actelor instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile cu dreptul intern al statelor membre, nu numai de a face inaplicabile de plin drept orice dispoziție contrară din legislația națională existentă, dar și de a determina ca aceste dispoziții și acte comunitare să facă parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre și de a împiedica formarea validă de noi acte legislative naționale în măsura în care ele vor fi incompatibile cu normele comunitare.

Așadar, de principiu, orice judecător național sesizat în cadrul competenței sale are obligația de a aplica integral dispozițiile dreptului comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând inaplicabile toate dispozițiile, eventual contrare, ale legii naționale, fie anterioare sau ulterioare regulii comunitare. Judecătorul național în fața căruia se ridică chestiunea incompatibilității dintre o normă internă și o normă de drept european (primară sau secundară) trebuie să o rezolve direct, în sensul de a acorda prioritate normei europene, indiferent de rangul normei interne în ierarhia normelor naționale[18].

În final, Curtea a decis ferm (în speța Simmenthal, citată mai sus) că judecătorul național, însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplin efect acestor norme, lăsând la nevoie neaplicată, prin propria sa autoritate, orice dispoziție contrară din legislația națională, chiar ulterioară, fără a fi legat de eliminarea ei prealabilă pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Curtea de Justiție a constatat natura specifică a Comunității (în prezent înlocuită de Uniunea Europeană) ca entitate creată pentru o durată nelimitată, înzestrată cu atribuții proprii, cu personalitate și capacitate juridică proprie, cu capacitate de reprezentare internațională și, mai ales, cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenței statelor membre sau dintr-un transfer al atribuțiilor statelor către Uniune[19].

3. Necesitatea unei congruențe între protecția reglementată prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal și incriminarea prin legea română a unor conduite afectând aceste interese

Cu referire expresă la interesele de ordin financiar, trebuie să remarcăm că încă din 1995 a fost adoptată o convenție care urmărește protejarea prin mijloacele specifice dreptului penal a intereselor financiare ale UE și ale contribuabililor săi, fiind vorba de Actul Consiliului din 26 iulie 1995 de elaborare a Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO C 316, 27.11.1995, pp. 48-57)[20].

De-a lungul anilor, Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene a fost completată printr-o serie de protocoale.

Fără a intra în detalii de reglementare, rolul peremptoriu al Convenției și al protocoalelor acesteia este acela de a stabili o definiție juridică armonizată a fraudei, precum și de a impune părților semnatare adoptarea unor sancțiuni penale pentru fraudă. Țările UE trebuie să introducă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare în ceea ce privește frauda care afectează interesele financiare ale UE.

Printre exemplele de fraudă privind cheltuielile se numără orice act intenționat sau omisiune precum:  utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, care are ca efect încasarea sau reținerea necuvenită de fonduri din bugetul UE; nedivulgarea de informații, încălcându-se o obligație specifică, cu același efect sau deturnarea de astfel de fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost inițial acordate.

Printre exemplele de fraudă privind veniturile se numără orice act intenționat sau omisiune precum: utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, care are ca efect reducerea ilegală a resurselor bugetului UE; nedivulgarea de informații, încălcându-se o obligație specifică, cu același efect sau deturnarea unui beneficiu obținut în mod legal (de exemplu, utilizarea abuzivă a unor plăți de impozite obținute în mod legal), cu același efect.

În cazurile de fraudă gravă, aceste sancțiuni trebuie să includă pedepse privative de libertate care pot da naștere la extrădare în anumite cazuri.

Primul protocol la convenție, adoptat în 1996, face diferența între corupția „activă”  și „pasivă”  a funcționarilor publici. De asemenea, acesta definește noțiunea de „funcționar” (atât la nivel național, cât și la nivelul UE) și armonizează sancțiunile pentru infracțiunile de corupție.

Fiecare țară a UE trebuie să adopte legi care să permită tragerea la răspundere penală a persoanelor de la conducerea întreprinderilor sau a persoanelor care au competența de a lua decizii sau de a exercita control într-o întreprindere (adică persoane juridice). Al doilea protocol, adoptat în 1997, conține clarificări suplimentare în ceea ce privește aplicarea Convenției în materia răspunderii penale a persoanelor juridice, a confiscării bunurilor (activelor), precum și sub aspectul infracțiunii de  spălare a banilor.

În 1996 a fost adoptat un protocol care conferea Curții Europene de Justiție (CJUE) competențe de interpretare. Acest protocol le permite instanțelor naționale, atunci când au dubii în ceea ce privește interpretarea convenției și a protocoalelor la aceasta, să solicite Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Fiecare țară a UE trebuie să ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența cu privire la infracțiunile pe care le-a constatat în conformitate cu obligațiile ce îi revin în temeiul convenției.

La data de 5 iulie 2017 (JO L 198/29) a fost adoptată Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (în continuare, Directiva PIF), directivă care, potrivit prevederilor art. 17 alin.(7), trebuie transpusă în dreptul intern până la data de 6 iulie 2019.

Această directivă înlocuiește, începând cu data de 6 iulie 2019, Convenția elaborată în temeiul K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 1995 (în continuare, Convenția PIF), convenție care a fost transpusă în România prin introducerea “Secțiunii 41Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene” în Legea nr. 78/2000[21] pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, completarea cadrului legal realizându-se prin Legea nr. 161/2003[22] privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Astfel, prin dispozițiile unei secțiuni distincte, Secțiunea 41, au fost incriminate noi fapte, precum: folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor sau care au ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din aceste bugete, respectiv omisiunea, cu știință, de a furniza datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Prin raportare la prevederile Directivei PIF, a rezultat necesitatea unor intervenții specifice, în special în vederea actualizării limbajului textelor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, fapt pentru care legiuitorul național a intervenit în sensul unor modificări aduse infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

O analiză detaliată a modificărilor intervenite la Legea nr 78/2000 va demonstra că România și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 325 alin. (3) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, respectiv a adoptat aceleași măsuri pentru protejarea bugetului comunitar în mod asemănător măsurilor dispuse pentru protejarea bugetului național, și realizează împreună cu statele membre o cooperare judiciară eficientă pentru a combate frauda, corupția și alte activități ilegale ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

Spre exemplu, legiuitorul național, în ceea ce privește conținutul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (articol care transpune art. 1 lit. a) prima liniuță din Convenția PIF și a fost analizat și modificat prin raportare la art. 3 pct. 2 lit. a) – i) din Directivă.

Astfel, textul Convenției PIF prevedea următoarele: „(1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene: a) în materie de cheltuieli, orice act sau omisiune cu intenție cu privire la: – folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept de fonduri care provin din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; (….) ”

Textul Directivei PIF prevede următoarele: „(2) În sensul prezentei directive, sunt considerate fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii următoarele: a) în legătură cu cheltuielile care nu sunt aferente achizițiilor, orice acțiune sau inacțiune cu privire la: (i) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, incorecte sau incomplete, având ca efect deturnarea sau reținerea necuvenită de fonduri sau active de la bugetul Uniunii ori de la bugetele gestionate de Uniune sau în numele acesteia;(….) ”

Reglementarea internă anterioară a fost considerată mai generală, necondiționând diferențierea între veniturile/cheltuielile aferente achizițiilor.

Astfel, pentru art. 181 alin. (1), au fost propuse următoarele modificări:

a) introducerea unei noțiuni corespondente în legislația națională pentru termenul de assets – și anume, cel de active;

b) eliminarea sintagmei „cu rea-credință”;

Aceasta din urmă este impusă de o corectă transpunere a cerințelor europene, întrucât nici Convenția PIF din 1995 și nici Directiva nr. 2017/1371 nu prevăd o formă calificată a vinovăției sub forma intenției directe. Mai mult, pentru alte infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene nu este prevăzută o asemenea cerință suplimentară în planul laturii subiective, putând fi săvârșite cu intenție directă/indirectă [art. 182 alin. (1), (2) din Legea nr. 78/2000].

De asemenea, nici în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu au fost regăsite cerințe suplimentare în planul laturii subiective pentru infracțiunile prevăzute la art. 8 și art. 9 din lege și nici pentru celelalte infracțiuni care în mod uzual intră în concurs cu art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, precum falsul în oricare dintre formele sale. Mai mult, incriminări similare din Codul penal, precum art. 306 referitor la „Obținerea ilegală de fonduri” și art. 307 privind „Deturnarea de fonduri” nu au o asemenea cerință suplimentară în plan subiectiv.

c) folosirea noțiunii de buget al Uniunii, întrucât Directiva folosește acest termen, spre deosebire de sintagma anterioară regăsită în Convenția PIF – de buget general al Uniunii.

Un element nereglementat în Convenția PIF se referă la actele ilicite la regimul TVA.

Prin Directiva PIF au fost pentru prima dată reglementate și aspecte privitoare la termenele de prescripție a răspunderii penale, prin art. 12.

Credem că această reglementare a fost consecința analizelor fraudelor de tip „carusel” în care sunt angrenate mai multe societăți „paravan” ce desfășoară activități pe teritoriul mai multor state membre. Caracterul transnațional al acestui tip de infracționalitate, ca și numărul de participanți implicați, coroborate însă cu respectarea dreptului la o anchetă efectivă, demonstrează că etapa investigativă în asemenea cauze devine una destul de îndelungată, de cele mai multe ori fiind necesară recurgerea la folosirea unor echipe comune de anchetă.

De altfel, conform concluziilor avocatului general Yves Bot, prezentate la 18 iulie 2017 în Cauza C-42/17, paragrafele 86, 94 și 95: ”În cauzele de această natură, termenul‑limită impus pentru cercetarea penală și pentru procedura de judecată apare, așadar, în mod notoriu insuficient, iar diversele rapoarte întocmite la nivelurile național și internațional demonstrează caracterul sistemic al neputinței constatate. Riscul de impunitate nu este imputabil în acest caz tergiversărilor, complacerii sau neglijenței autorităților judiciare, ci cadrului legislativ inadecvat pentru a sancționa fraudele în materie de TVA, legiuitorul național instituind un termen de soluționare nerezonabil, deoarece este prea scurt și intangibil, care nu permite instanței naționale, în pofida tuturor eforturilor depuse de aceasta, să aplice actelor săvârșite sancțiunea normală care se impune. (….)

108. Având în vedere ansamblul acestor elemente și pe linia principiului reținut de Curte în Hotărârea Taricco și alții, apreciem că articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale, acționând în calitate de instanță de drept comun a Uniunii, să înlăture termenul de prescripție absolut care rezultă din dispozițiile prevăzute la articolul 160 ultimul paragraf coroborate cu cele ale articolului 161 al doilea paragraf din Codul penal în ipoteza în care o astfel de reglementare împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive în caz de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau prevede termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii.

109. De asemenea, în opinia noastră, trebuie să se considere că noțiunea de întrerupere a prescripției constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie definită în sensul că fiecare act de urmărire penală, precum și fiecare act care reprezintă prelungirea necesară a acesteia întrerupe termenul de prescripție, acest act determinând curgerea unui nou termen, identic cu termenul inițial, termenul de prescripție deja scurs fiind astfel șters.”

Semnalăm că anterior trimiterii formulate de instanța română, CJUE s-a pronunțat în cauza C-105/14 din 8 septembrie 2015 chiar cu privire la incidența prescripției răspunderii penale în cazul unor infracțiuni incriminate în legislația italiană ca infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În cauza dedusă judecății în Italia, mai multe persoane au fost trimise în judecată sub aspectul unor infracțiuni de constituirea a unui grup infracțional organizat în scopul comiterii unor infracțiuni la regimul TVA. În esență, inculpații au fost acuzați că, prin intermediul unei societăți-paravan și prin emiterea de documente false ar fi achiziționat bunuri fără plata TVA-ului, permițând unei alte societăți reale, să achiziționeze bunuri la preț inferior față de prețul pieței.

Ca urmare a complexității cauzei, etapa investigativă a durat foarte mult, iar instanța de prim grad de jurisdicție Tribunale di Cuneo, în ședința preliminară, se afla în situația de a pronunța o soluție de încetare a procesului penal față de una dintre persoanele acuzate, tocmai pe temeiul  intervenirii prescripției răspunderii penale, iar o decizie de începere a judecății pentru ceilalți inculpați nu ar fi permis analiza condițiilor de tipicitate subiectivă,  existând oricum posibilitatea ca și față de restul inculpaților să se dispună tot o soluție de încetare a procesului penale, ca și consecință a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

În aceste împrejurări, Curtea a concluzionat că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale precum cea prevăzută la articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 5 decembrie 2005, coroborat cu articolul 161 din acest cod, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă, aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

În viziunea CJUE, revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.

De asemenea, în Hotărârea din 5 iunie 2018, Nikolay Kolev și alții, C-612/15, ECLI:EU:C:2018:392, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat fără dubiu că normele interne de procedură penală ale statelor membre trebuie să fie ignorate de către instanțele naționale dacă acestea generează o impunitate de facto a persoanelor care săvârșesc infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În cadrul acestei cauze aflate pe rolul unor instanțe din Bulgaria, deși procurorul i-a convocat pe domnii Kolev și Kostadinov în mai multe rânduri, acesta nu a reușit totuși să asigure comunicarea legală a capetelor de acuzare stabilite, precum și a elementelor anchetei.
Astfel, persoanele acuzate în cauză și avocații acestora au arătat în mod repetat că nu se pot înfățișa la datele stabilite pentru diferite motive privind printre altele o deplasare în străinătate, temeiuri medicale și profesionale, precum și nerespectarea de către procuror a termenului legal de citare de trei zile pentru comunicarea elementelor anchetei.

În consecință, instanța de trimitere a considerat, prin ordonanța din 22 mai 2015, că procurorul nu a remediat încălcările unor norme fundamentale de procedură constatate anterior și a săvârșit noi încălcări pentru motivul că drepturile procedurale ale domnilor Kolev, Hristov și Kostadinov au fost din nou încălcate, iar contradicțiile din rechizitoriu nu au fost eliminate în întregime.

Prin urmare, subliniind totodată că este posibil ca aceste trei persoane și avocații lor să fi abuzat de drepturile lor și să fi acționat în scop pur dilatoriu pentru a împiedica procurorul să pună capăt fazei preliminare a procedurii penale și să remedieze încălcările menționate în termenele stabilite, instanța bulgară a considerat că sunt întrunite condițiile închiderii acestei proceduri și că această închidere, așadar, intervine de drept în ceea ce privește persoanele menționate.

Deși a reținut o conduită procesuală șicanatorie din partea persoanelor acuzate, instanța bulgară a pronunțat o soluție de clasare a cauzei.

Atât procurorul, care susținea că nu s-a săvârșit nicio încălcare a unor norme fundamentale de procedură, cât și domnul Hristov, care considera că în mod eronat instanța de trimitere nu a închis procedura penală în cauză, au declarat apel împotriva acestei soluții de clasare.

Printr-o ordonanță din 12 octombrie 2015, instanța sesizată cu apelul a considerat că instanța de trimitere ar fi trebuit să procedeze la această închidere în conformitate cu art. 368 și 369 din Codul de procedură penală al Bulgariei și, în acest scop, a trimis cauza spre rejudecare la această din urmă instanță.

Cu toate acestea, instanța de trimitere, cunoscând viziunea adoptată de către Curtea de Justiție a UE în cauza Taricco I, a hotărât că este oportun să întrebe Curtea de la Luxemburg dacă Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C-105/14), pronunțată de Curte în timp ce cauza era pendinte în fața instanței de apel, nu dă naștere unor îndoieli cu privire la compatibilitatea art. 368 și 369 din Codul de procedură penală bulgar cu dreptul Uniunii, în special cu obligația statelor membre de a garanta efectivitatea urmăririi penale a unor infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere a ridicat problema consecințelor care trebuie deduse dintr-o astfel de incompatibilitate. În această privință, arătând totodată că i-ar reveni sarcina de a lăsa neaplicate, dacă este necesar, articolele în cauză, această instanță solicită să se stabilească măsurile specifice pe care ar trebui să le ia pentru a garanta efectul deplin al dreptului Uniunii, asigurând în același timp protecția dreptului la apărare și a dreptului la  un proces echitabil ale domnilor Kolev, Hristov și Kostadinov.

Instanța de trimitere a susținut că ar fi putut decide să lase neaplicate termenele prevăzute la art. 369 din Codul de procedură penală al Bulgariei și, în consecință, să acorde procurorului termene mai lungi pentru ca acesta să remedieze neregularitățile constatate la întocmirea rechizitoriului și la comunicarea către persoanele acuzate a capetelor de acuzare, precum și a elementelor dosarului, înainte de a trimite din nou cauza spre judecată. Această instanță ridică însă problema măsurilor concrete pe care ar trebui să le ia în vederea protejării dreptului acestor persoane la un proces într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Pentru a răspunde solicitării instanței de trimitere, Curtea a reamintit, făcând trimitere la deciziile din spețele Taricco și M.A.S. și M.B., faptul că art. 325 alineatul (1) TFUE impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri cu efect de descurajare și efective. Or, colectarea veniturilor care provin din taxele aferente Tarifului vamal comun reprezintă, fără dubiu, un reper important al intereselor financiare ale UE. Ca atare, arată CJUE, statele membre trebuie să se asigure că normele de procedură penală interne permit o sancționare efectivă a infracțiunilor legate de această materie.

Stabilind că legea bulgară împiedică, în anumite ipoteze, sancționarea efectivă a persoanelor care comit infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale UE, Curtea a statuat în sensul în care ,,articolul 325 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care instituie o procedură de închidere a procedurii penale precum cea prevăzută la articolele 368 și 369 din Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în măsura în care această reglementare se aplică în proceduri deschise în cazuri privind o fraudă gravă sau o altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în materie vamală.

Revine instanței naționale sarcina de a conferi efect deplin articolului 325 alineatul (1) TFUE lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată, asigurând în același timp respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate”.

Observăm că, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, impune țărilor UE nu doar să introducă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare în ceea ce privește frauda care afectează interesele financiare ale UE, ci să ia toate acele măsuri necesare ca aceste măsuri să nu devină lipsite de eficacitate. Or, indiferent de limita de pedeapsă la care s-ar opri legiuitorul național în considerarea periculozității unor asemenea fapte, împlinirea unui termen de prescripție a răspunderii penale ca și consecință a complexității investigațiilor necesare în cauze de genul celor aduse în fața CJUE, ar conduce practic la lipsa oricărui rol al pedepselor prevăzute.

În concluzie, considerăm că adoptarea unor măsuri eficiente de protecție a intereselor financiare a Uniunii Europene impune legiuitorului național adoptarea unor forme adecvate de tratament sancționator, însă în opinia CJUE, caracterul disuasiv al pedepselor prevăzute de lege pentru astfel de fapte depinde în cea mai mare măsură și de posibilitatea pronunțării unor soluții de antrenare a răspunderii. Or, în măsura în care va fi permisă adoptarea unor soluții de încetare a proceselor pe motivul împlinirii unui termen de prescripție mult prea scurt prin raportare la gravitatea actelor infracționale, nu se mai poate susține că sancțiunea penală este eficace.

Probatoriul extrem de complex constând în cele mai multe cazuri în expertize tehnice de specialitate, numărul persoanelor implicate sau folosirea unor firme ”paravan” ca și elementul transfrontalier, raportate la necesitatea garantării dreptului la un proces echitabil, reprezintă aspecte cu un pronunțat caracter cronofag de care cele mai multe persoane acuzate vor profita în scopul de a fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.  Or, o reglementare sau o jurisprudență care prevede scurtarea termenelor de prescripție în asemenea cazuri de complexitate ridicată, nu reprezintă altceva decât contrariul necesității reglementării unor sancțiuni penale eficace.

4. Noțiunea de ”fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii” și necesitatea unei interpretări extensive prin raportare la incriminările prevăzute în legea națională.

În încercarea de a găsi o definiție legală a noțiunii de ”fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”, în Capitolul 6 din Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene vom regăsi o reglementare detaliată a politicilor specifice de combatere a fraudei.

Articolul 325 (fostul articolul 280 TCE) prevede că Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.

Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare. Fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor, statele membre își coordo­nează acțiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă și constantă între autoritățile competente.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea Curții de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și a combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecție efectivă și echivalentă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.

Comisia, în cooperare cu statele membre, prezintă anual Parlamentului European și Consiliului un raport privind măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentului articol.

Astfel, la nivel european, protejarea intereselor financiare ale UE este o prioritate a instituțiilor europene. Uniunea European combate frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre. Un oficiu specializat în lupta antifraudă este Oficiul European de Luptă Antifraudă, responsabil de protejarea intereselor financiare ale UE prin combaterea fraudei, a corupției și a altor activități ilegale; apărarea reputației instituțiilor europene, investigând cazurile grave de abateri profesionale ale membrilor acestuia; sprijinirea Comisiei Europene în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor de prevenire și depistare a fraudelor. De la înființarea sa, OLAF a efectuat peste 3500 de investigații care au avut drept rezultat recuperarea la bugetul UE peste 1,1 mlrd de euro și condamnări la închisoare.

În România, funcționează o structură specializată pentru depistarea și cercetarea infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale UE – Departamentul pentru Lupta Antifraudă care asigură, sprijină și coordonează îndeplinirea obligațiilor ce revin țării privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art.325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Sursele de venit ale UE sunt în principal: contribuțiile din partea țărilor membre; taxele la import pentru produsele din afara UE; o nouă contribuție bazată pe deșeurile de ambalaje din plastic nereciclate; amenzile impuse întreprinderilor care nu respectă normele UE.

Fără a intra în alte detalii de ordin fiscal, vom susține că este cu certitudine prezentă o interdependență între bugetul UE și bugetul public național, bugetul UE fiind alimentat prin surse determinate în legea bugetată națională, fiecare buget al unei țări membre UE primind și alocări de sume stabilite în bugetul european. Or, consecința unei asemenea realități demonstrabile matematic, constă în atingerea implicită adusă bugetului public consolidat, tocmai prin acțiuni de fraudă care adus atingere intereselor financiare ale UE. Altfel spus, cum resursele financiare alocate din bugetul UE sunt parte a bugetului național, o atingere adusă prin orice act ilicit resurselor financiare europene va putea reprezenta și o atingere adusă bugetului național.

Decizia C.J.U.E C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023 folosește noțiunea de ”procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene” neputându-se raporta strict la categorii juridice specifice dreptului național. În esență, CJUE folosește o terminologie specifică izvoarelor dreptului Uniunii Europene, nicidecum infracțiuni definite în legea națională, acordarea legislației române la cerințele UE fiind o sarcină aparținând în primul rând legiuitorului și în subsidiar judecătorului național.

Prin Legea nr. 283/2020 privind modificarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea ș sancționarea faptelor de corupție și pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, au fost aduse unele modificări, fiind aplicate măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

Potrivit noii reglementări, la art. 18^1, alin. (1)-(2) se modifică și vor avea următorul conținut:

„(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit prevederilor legale pentru obținerea sau reținerea de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept a acestor fonduri ori active”.

În condițiile acestei modificări legislative intervenite ca urmare a transpunerii Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, în Decizia C.J.U.E C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023 nu se face referire la vreo infracțiune reglementată expres prin Legea 78/2000 sau printr-un alt act normativ special, ci se menționează doar noțiunea de ”fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare”.

Or o asemenea abordare nu poate susține ideea conform căreia decizia CJUE din 24 iulie 2023 ar fi aplicabilă doar în cazul anumitor categorii de infracțiuni reglementate prin dispozițiile legii interne, respectiv prin Legea nr. 78/2000, frauda gravă care afectează interesele financiare neputând consta doar în comiterea infracțiunilor menționate în Legea nr. 78/2000.

Chiar la o analiză succintă a dispozițiilor normative interne, în ceea ce privește conținutul constitutiv al unor infracțiuni incriminate prin Legea 78/2000, va trebui să observăm că norma de incriminare intrată în vigoare cu scopul de a proteja interesele financiare ale U.E înglobează condiții de tipicitate obiectivă specifice mai multor infracțiuni, aspect care a generat probleme de interpretare și aplicare corectă a legii.

În acest sens, prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.916/99/2016, s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

”În cazul infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.”

Răspunzând aceste întrebări adresate de Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curtea de Casație și Justiție a stabilit că  ”folosirea sau prezentarea cu rea-credință de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conținutul infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.”

În considerentele acestei soluții, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, față de condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, aceste cerințe  sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acțiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declarațiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele și informațiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

”Prin urmare, pentru existența infracțiunii este irelevant dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracțiunea analizată ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînțeles, dacă subiectul activ a acționat cu rea-credință.

În raport cu aceste particularități ale laturii obiective a infracțiunii analizate se desprinde concluzia că legiuitorul a considerat că, in abstracto, accesarea de fonduri comunitare prin utilizarea unor documente sau declarații care nu reflectă în mod complet realitatea prezintă un grad de pericol social suficient de ridicat, în sine, pentru a caracteriza fapta ca infracțiune, fără a distinge după cum acele documente sau declarații au fost sau nu falsificate.

De vreme ce activitatea de folosire a unor documente incomplete sau inexacte, dacă a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri comunitare, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în aceleași condiții ca și activitatea de folosire a unor înscrisuri false, rezultă că falsificarea respectivelor înscrisuri nu este de esența infracțiunii analizate, reprezentând numai una din modalitățile normative alternative în care poate fi comis acest tip de fraudă. Prin urmare, între infracțiunea de fals în înscrisuri (indiferent de tipul acestora) și infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu există un raport de condiționare, cea dintâi nefiind necesară pentru existența celei de-a doua, care poate fi comisă și în absența falsului.

Rezultă astfel că în raportul dintre falsul în înscrisuri sub semnătură privată și frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene nu se identifică una dintre cerințele unității legale a infracțiunii complexe, și anume caracterul necesar al absorbției falsului pentru existența infracțiunii de fraudă în domeniul accesării fondurilor comunitare.

Concluzia este aceeași indiferent de caracterul oficial sau sub semnătură privată  al înscrisurilor false, de vreme ce, incriminând acest tip de fraudă, legiuitorul nu a distins în funcție de un atare element. Împrejurarea că, potrivit art. 322 din Codul penal, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe uzul de fals (în cazul în care autorul falsului folosește înscrisul) nu este de natură a conduce la concluzia că, atunci când folosirea înscrisului contrafăcut se realizează în circumstanțele prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de chiar participantul la acțiunea anterioară de fals, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ar absorbi frauda în materia fondurilor comunitare. Incriminarea regăsită în cuprinsul Legii nr. 78/2000 are caracter special în raport cu uzul de fals regăsit în codificarea penală și vizează, în principal, o formă de fraudă care aduce atingere unor interese financiare, numai în secundar caracterizându-se ca un uz de fals circumstanțiat prin scop.”

Chiar dacă se reține existența unui concurs real între infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva scopului Deciziei C.J.U.E C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023, precum și a terminologiei folosite: ”procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”, nu poate duce la concluzia că infracțiunea de fals nu ar fi inclusă în noțiunea de fraudă gravă la care se referă CJUE.

Cât timp infracțiunea de fals în înscrisuri ar constitui o infracțiune mijloc, iar infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar constitui infracțiunea scop, ambele fiind incluse într-un concurs real cu conexitate consecvențională, având în vedere noțiunea autonomă de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, nu credem că soluția CJUE prin care instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile care permitea repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, ar putea conduce la pronunțarea unei soluții de antrenare a răspunderii penale doar sub aspectul infracțiunii prevăzute în Legea nr. 78/2000, iar sub aspectul infracțiunii mijloc să fie dispusă o soluție de încetare a procesului penal pe motivul incidenței prescripției răspunderii penale.

Prin urmare, noțiunea de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie să se refere la toate acele activități prin care a fost posibilă afectarea intereselor financiare, indiferent de încadrarea juridică dată acestor fapte de normele de drept intern.

Desigur că în cazul soluțiilor de trimitere în judecată prin care se reține comiterea unei singure infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, o asemenea problemă nu ar fi vizibilă, judecătorul național fiind sesizat chiar cu una dintre faptele calificate de legea internă ca formă de fraudă a intereselor financiare ale UE.

Spre exemplu, prin rechizitorul din data de 18.10.2021 întocmit de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției în dos. nr. 44/P/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția I penală sub nr. 31649/3/2021, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.B pentru săvârșirea infracțiunii de schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor sau activelor obținute ori reținute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzute de art. 182 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că în calitate de director executiv și împuternicit pe conturile Organizației X, după ce, la data de 29.12.2016, aceasta din urmă, în temeiul contractului de finanțare nerambursabilă nr. C 0430I000061582300065, încheiat în vederea implementării proiectului intitulat „Reabilitarea și modernizarea ploturilor 89/3 și 90/1 și creare bazin stocare apă la Organizația X,, județul Y”, a încasat de la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, cu titlu de avans, suma totală de 1.583.400 lei, avans ce putea fi utilizat doar pentru plata cheltuielilor eligibile și neeligibile prevăzute în bugetul aprobat, anexă la contractul de finanțare, a schimbat destinația sumei totale de 1.378.799,49 lei.

Dacă în condițiile unei asemenea potențiale modalități de operare a faptei, reținerea unei infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene nu ar forma obiect de controversă sub aspectul aplicării Deciziei CJUE din 24 iulie 2023, în condițiile în care infracțiunea  prevăzută de art. 182 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 ar constitui o infracțiune predicat pentru o infracțiune de spălare a banilor, s-ar putea susține că decizia CJUE nu se poate aplica și cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, nefiind o infracțiunea care să fie calificată de legea internă ca infracțiune de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Deci într-o interpretare restrictivă, s-ar putea susține că infracțiunea predicat, respectiv infracțiunea din care provin sumele de bani supuse procesului de spălare a banilor, reprezintă o formă de afectare a intereselor financiare, în timp ce activitatea infracțională subsecventă prin care sumele de bani au fost albite și reintroduse în circuitul civil licit în vederea fructificării, nu este inclusă în ceea ce CJUE nominalizează drept fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și deci nici decizia din 24 iulie 2023 nu ar fi aplicabilă.

Chiar dacă într-un asemenea context nu se poate susține că infracțiunea de spălare a banilor ar ca obiect juridic principal protecția intereselor financiare ale UE, nefiind o infracțiunea incriminată în Legea nr. 78/2000, cu mare dificultate s-ar putea acredita ideea că actele de valorificare ulterioară a produsului infracțional nu ar aduce atingere intereselor financiare ale UE. Cum prioritară este nu numai sancționarea conduitei incriminate prin dispozițiile art. 182 din Legea nr. 78/2000 ci și recuperarea prejudiciului cauzat, apreciem că într-o asemenea ipoteză, orice impediment în repararea prejudiciului provocat UE trebuie interpretat în mod extensiv, în spiritul noțiunii autonome de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

O eventuală soluție de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 182  din Legea nr. 78/2000, dublată de o încetare a procesului penal pe temeiul prescripției răspunderii penale, sub aspectul infracțiunii de spălare a banilor ar reprezenta în acest caz tocmai aplicarea unui standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese. O sancțiune aplicabilă pentru săvârșirea infracțiunii predicat, indiferent de natura sau de gravitatea  acesteia, nu ar putea avea efectul disuasiv menționat în Decizia CJUE din 24 iulie 2023, dacă tocmai activitatea subsecventă de albire și valorificare a produsului infracțional ar cădea sub incidența termenului de prescripție a răspunderii penale.

În esență, chiar prin pronunțarea unei soluții de condamnare pentru ceea ce legea internă ar califica drept infracțiune aducând atingere intereselor financiare UE, în măsura în care autoritățile judiciare nu asigură și neutralizarea produsului infracțional, oferind persoanei acuzate și ulterior condamnate, posibilitatea de a beneficia de produsul obținut prin afectarea intereselor financiare ale UE, nu se poate susține că ar fi luat măsurile necesare pentru combaterea unei fraude grave care aduce atingere intereselor financiare.

Desigur că în planul legislației naționale o asemenea formă de interpretare extensivă a unei noțiuni autonome folosite de CJUE în motivarea deciziei din 24 iulie 2023 ar putea genera o încălcare a principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru o infracțiune de spălare a banilor și, implicit existența unei cauze de întrerupere fiind stabilite în considerarea naturii infracțiunii ”predicat”, astfel încât pentru unii cetățeni, pentru o infracțiune având aceleași limite de pedeapsă ar fi incident termenul de prescripție a răspunderii penale, în timp ce pentru aceia în sarcina cărora infracțiunea predicat reținută este o infracțiune menționată expres ca infracțiune aducând atingere intereselor financiare UE în Legea nr. 78/2000, nu ar fi prescrisă răspunderea pentru infracțiunea de spălare a banilor.

Credem că un asemenea risc de eludare a principiului egalității în fața legii, constând în aplicarea diferită a regimului prescripției răspunderii penale pentru infracțiuni având aceleași limite de pedeapsă, ar putea fi evitat fie printr-o interpretare unitară a regimului prescripției răspunderii penale la toate categoriile de cauze, ca urmare a deciziei CJUE din 24 iulie 2023, fie printr-o intervenție a legiuitorului național în materia regimului juridic al prescripției răspunderii penale.

Așa cum am afirmat anterior, având în vedere congruența între bugetul UE și bugetul național, orice activitate infracțională care aduce atingere intereselor financiare ale UE, va prejudicia implicit și bugetul național, astfel că mijloacele de protecție ale resurselor financiare europene și ale celor naționale ar trebui să nu difere din punct de vedere al modului în care acționează prescripția răspunderii penale, nefiind admisibil ca pentru fraude aduse resurselor financiare naționale să opereze prescripția iar pentru fraudele la care se referă CJUE, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile să nu opereze.

Nu considerăm că ar fi echitabil ca pentru o infracțiune prevăzută la art. 9 al Legii nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, să fie incidentă prescripția răspunderii penale în temeiul Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 în timp ce pentru o faptă similară, dar îndreptată împotriva intereselor financiare ale UE, termenul de prescripție să nu fie considerat împlinit tocmai ca urmare a obiectului juridic special al infracțiunii.

Decizia C.J.U.E C-107/23PPU / Lin din 24 iulie 2023 se impune a fi aplicată în ordinea juridică internă, cu respectarea principiului supremației dreptului Uniunii Europene, existând și posibilitatea aplicării deciziei și la alte categorii de cauze decât cele în care au fost deduse judecății infracțiuni aducând atingere intereselor financiar ale UE. Exprimarea folosită: ”instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală”, nu presupune obligativitatea aplicării Deciziei CCR nr. 358/2022, ci permite instanței o analiză a cauzei de întrerupere a termenului de prescripție prin raportare la stadiul procedurii dar și la respectarea altor principii specifice consacrate inclusiv la nivelul Uniunii Europene, spre exemplu autoritatea de lucru judecat sau la modul de aplicare în timp a deciziilor instanței române de control constituțional.

O aplicare echitabilă a prescripției răspunderii penale ar presupune verificarea de către judecător a tuturor cauzelor care ar justifica întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție, însă o asemenea competență ar putea reveni judecătorului național numai în măsura în care legiuitorul ar opta pentru reglementarea prescripției răspunderii penale ca instituție de dreptului procesual penal, nu a dreptului substanțial.

5. O invitație adresată legiuitorului național pentru a garanta supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii – reglementarea prescripției răspunderii penale ca instituție a dreptului procesual.

Din punct de vedere al abordării în literatura de specialitate, prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică având efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale.

Dacă o reglementare națională, specifică unui alt sistem de drept consideră că  prescripția răspunderii penale aparține legii de procedură, nu dreptului material, va fi posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, §§ 147—149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării.

Prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte.[23]

Se poate afirma că împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul lor. Este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea urmărită, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal.

Reținând că prescripția este o instituție de drept penal, în opinie majoritară, instanțele naționale au reținut că se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale, regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare. Conform acestei orientări majoritare a jurisprudenței naționale, termenul prescripției generale a răspunderii penale nu a fost nici suspendat, conform art.156 alin.1 din Codul penal, pe durata celor 60 de zile de stare de urgență din perioada 16 martie 2020 – 14 mai 2020, cu efectul prevăzut în art. 156 alin. (2) din același cod, ca urmare a Decretelor Președintelui României nr. 195/2020[24] și nr. 240/2020[25] (aprobate prin Hotărârile Parlamentului României nr. 3/2020 și, respectiv, nr. 4/2020).

În susținerea acestei opinii s-a reținut că, potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, iar cele două decrete anterior menționate nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală, pentru a constitui o cauză de suspendare a cursului prescripției generale a răspunderii penale, având în vedere calificarea dată acestora, de Curtea Constituțională, prin considerentele Deciziei nr. 152/2020[26], respectiv aceea de acte administrative cu caracter normativ, subsecvente legii și având o forță juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie ori să adauge la lege.

În condițiile acestei concepții tradiționale, consacrate legislativ și jurisprudențial, soluția CJUE solicitată de Curtea de Apel Brașov impune ca dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii să fie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Or, la nivel constituțional, în România este consacrat principiul aplicării legii penale mai favorabile, desigur cu referire la legea penală substanțială, astfel că o aplicare directă a deciziei CJUE în jurisprudența instanțelor naționale ar putea fi considerată drept o formă de eludarea a unui principiu constituțional.

Dincolo de aspectele dezvoltate atunci când am abordat noțiunea de preeminență a dreptului Uniunii Europene, apreciem că Decizia CJUE din 24 iulie 2023 poate reprezenta și un motiv de reflecție pentru legiuitorul național în sensul posibilității de reglementare a prescripției răspunderii penale ca instituție de drept procesual.

Conform poziției Ministerului de Justiție aduse la cunoștința publică printr-un comunicat de presă: „Politica penală a statului se află la o răscruce. De la adoptarea noilor coduri penale, sute de intervenții au fost făcute pe proiectele inițiale, încă din faza de dezbateri parlamentare și până în prezent, fenomenul criminologic a evoluat, provocările la care trebuie să răspundă instituțiile de aplicare a legii s-au diversificat”.

De aceea, din perspectiva stabilității, predictibilității și coerenței legislative, a eficienței combaterii infracționalității de toate tipurile într-un mod structurat logic și coerent, din perspectiva fenomenelor criminologice din societatea românească contemporană și a nevoilor de siguranță juridică ale cetățenilor și societății în ansamblu, precum și a necesității protecției valorilor democratice într-un context în care democrațiile sunt supuse unui test de rezistență atât în interiorul fiecărei țări democratice, cât și în context regional și global, se impune o regândire a politicii penale și o ”resetare” a demersurilor legislative referitoare la Codul penal și Codul de procedură penală, dar numai pe baza unei analize profunde a evoluțiilor legislative descrise mai sus, precum și cu consultarea tuturor actorilor relevanți din cadrul autorității judecătorești, a mediului academic juridic, a profesiilor juridice și a societății civile.”

Prin urmare, în măsura în care se intenționează o modificare de mare amplitudine la nivelul legislației penale și procesual penale, nu credem că textul art. 15 alin. (2) din Constituție  – Legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile – ar putea fi considerat un impediment în calea legiuitorului de a oferi prescripției răspunderii penale natura juridică a unei instituții de drept procesual penal.

Un asemenea model legislativ este consacrat și în ale țări ale Uniunii Europene cu tradiție democratică, țări care au înregistrat succese notabile pe planul luptei împotriva criminalității economico-financiare.

Un exemplu extrem de elocvent de care legiuitorul național ar putea ține seama este, ca în cazul celor mai mari opere legislative din istoria modernă, legislația franceză. În acest sens, vom preciza că legea penală franceză reglementează prescripția acțiunii publice în Codul de procedură penală, în art. 7-10, ca o instituție de drept formal (procedural). Potrivit reglementării penale franceze, prescripția este considerată ca o instituție mixtă, instituție de drept penal când se referă la prescripția executării pedepsei și ca o instituție de drept penal formal când se referă la prescripția acțiunii publice. La baza prescripției stă ”uitarea” prezumată a infracțiunii nejudecate care liberează pe inculpat de obligația de a suferi consecințele faptei[27].

Legea penală franceză face deosebirea între prescripția acțiunii publice în cazul săvârșirii unei crime și prescripția în cazul săvârșirii unui delict. În primul caz, de săvârșire a unei crime, acțiunea publică se prescrie în 10 ani din ziua în care crima a fost comisă, dacă în acest interval nu a fost făcut nici un act de urmărire. Cursul prescripției se întrerupe în cazul în care s-a făcut un act de urmărire, începând să curgă un nou termen. Întreruperea are efect față de toți participanții. La fel ca și în legislația penală română, pedeapsa avută în vedere de legiuitorul francez este cea prevăzută de lege, nu cea aplicată, care este variabilă, în funcție de circumstanțele atenuante aplicabile.

În cazul săvârșirii unui delict, potrivit art. 8 din Codul de procedură penală francez, durata termenului de prescripție este de 3 ani. Acest termen este și el susceptibil de întrerupere.

Legea franceză prevede termene mai reduse de prescripție a acțiunii publice decât legea penală română. O altă deosebire ar fi aceea că modurile în care poate fi întrerupt cursul prescripției este mai variat în legea franceză. Orice act de urmărire și instrucție poate întrerupe cursul prescripției, legea penală română condiționând însă întreruperea cursului prescripției de comunicarea actelor de urmărire învinuitului sau inculpatului.

Considerăm însă că o reglementare a prescripției răspunderii penale ca instituție de drept procesual ar putea presupune și abordarea perspectivei specifice sistemului de drept întâlnit în zone de common law. În acest sens, legiuitorul național ar putea stabili un termen rezonabil al prescripției răspunderii penale pentru o anumită categorie de infracțiuni, urmând ca judecătorul sesizat de organul investigativ să aprecieze dacă activitatea derulată în interiorul acestui termen a fost în măsură să conducă la întreruperea termenului de prescripție, respectiv la acordarea unui nou termen de prescripție, identic ca durată cu primul termen sau dacă nu a existat decât o aparentă activitate investigativă.

Desigur că o asemenea concepție ar avea dezavantajul prezentării actelor investigative unui judecător, într-o fază în care activitatea organelor de anchetă poate avea chiar un caracter secret, însă legea poate stabili și procedura nepublică în care o asemenea verificare de către judecător ar putea avea loc. În acest fel, într-o categorie de cauze în care sunt efectuate foarte multe acte de urmărire penală in rem, nu ar mai exista riscul împlinirii termenului de prescripție în faza judecății în primă instanță sau în apel, iar termenul de prescripție ar fi întrerupt printr-o decizie judiciară intervenită chiar în cursul activității investigative.

În condițiile unei cauze penale în care sunt implicate mai multe persoane, în care unele efecte ale activității infracționale au loc în alte țări, fiind necesare verificări ale unor circuite financiare complexe, ale unor depozite bancare aflate în paradisuri fiscale, este firească efectuarea unor cercetări îndelungate fără a dispune rapid efectuarea urmăririi penale în continuare față de o anumită persoană. O asemenea soluție ar putea aduce prejudicii ireparabile în activitatea de identificare a tuturor participanților și de neutralizare a produsului infracțional.

Or, în condițiile unor cauze de o asemenea complexitate, una dintre posibilitățile de evitare a încetării procesului penal în fața instanței, este chiar verificarea de către un judecător anume desemnat a aptitudinii actelor investigative efectuate in rem, de a întrerupe cursul prescripției răspunderii penale și deci de a putea oferi un nou termen rezonabil pentru finalizarea anchetei chiar prin decizia sa.

Existența unei asemenea decizii motivate chiar în cursul urmăririi penale, ar reprezenta și o modalitate de reglementare previzibilă, în faza de cercetare judecătorească nemaiputând fi contestată calitatea unor acte de urmărire penală de a întrerupe cursul termenului de prescripție a răspunderii penale.

Legiuitorul național ar putea renunța la stabilirea expresă și limitativă a actelor care întrerup termenul de prescripție a răspunderii penale, cunoscut fiind că legea nu poate face o asemenea apreciere decât în mod abstract, iar realitatea unor cauze în care sunt investigate fraude transnaționale cu fonduri europene sau fraude tip ”carusel”, demonstrează dificultatea cu care s-ar putea asigura o antrenare eficientă și disuasivă a răspunderii penale a persoanelor vinovate în condițiile calificării doar de către legiuitor a acelor acte cu efect înteruptiv de prescripție.

O enumerare exemplificativă a actelor judiciare care pot avea efect înteruptiv de prescripție a răspunderii penale și oferirea posibilității judecătorului de a aprecia dacă activitatea organului de anchetă până într-un anumit stadiu al procedurii corespunde noțiunii de ”anchetă efectivă” și deci este cu adevărat necesară continuarea activității investigative, ar putea înlătura cu mai mari șanse de succes  riscul de nepedepsire a persoanelor vinovate de comiterea unor infracțiuni grave pentru a căror investigare este necesar un interval substanțial de timp.

Nu în ultimul rând, considerăm că o asemenea reglementare ar contribui și la remodelarea comportamentului procesual adoptat de persoanele acuzate în situația în care, în cursul cercetării judecătorești, se cunoaște că se va împlini curând termenul de prescripție, motiv pentru care sunt formulate diverse cereri prin care se dorește amânarea judecății, indiferent de consecințe, nu puține fiind cererile de recuzare sau de strămutare formulate în asemenea condiții. Or, o dispoziție legală care ar permite judecătorului să califice un act de procedură ca având efect întreruptiv de prescripție a răspunderii penale (desigur unui alt judecător decât a celui sesizat cu judecarea cauzei) ar fi în măsură să înlăture posibilitatea de a formula acest gen de cereri cu efect esențialmente dilatoriu.


[1] Publicată în M. Of. nr. 518 din 25.06.2018
[2] Disponibil aici
[3] Disponibil aici
[4] Disponibil aici
[5] Disponibil aici
[6] Astfel cum s-a subliniat în hotărârea din 13 mai 1981 (International Chemical Corporation, 66/80, EU:C:1981:102), competențele recunoscute Curții în temeiul art. [267 TFUE] vizează în principal asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii de către instanțele naționale. Această cerință de uniformitate este absolut necesară atunci când este vorba de validitatea unui act comunitar. Divergențele dintre instanțele statelor membre cu privire la validitatea actelor Uniunii ar fi de natură să compromită însăși unitatea ordinii juridice a Uniunii Europene și ar aduce atingere cerinței fundamentale a securității juridice” (pct. 15).
[7] Disponibil aici
[8] Hotărârea din 3 februarie 1977, Benedetti, 52/76, EU:C:1977:16, pct. 26; ordonanța din 5 martie 1986, Wunsche Handelsgesellschaft, 69/85, EU:C:1986:104, pct. 13; hotărârea din 14 decembrie 2000, Fazenda Publica, C-446/98, EU:C:2000:691, pct. 49; hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C-173/09, EU:C:2010:581, pct. 29; hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții/Deutscher Bundestag, C-62/14, EU:C:2015:400, pct. 16.
[9]Hotărârea Elchinov, supra, n. 12, pct. 30
[10] Disponibil aici
[11]Morten Broberg, Niels Fenger, Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2010, p. 406.
[12] Disponibil aici
[13] „Numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave” (pct. 33), Hotărârea Nisipeanu, C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011, ECR 2011 p. I-97*, Summ. pub., EU:C:2011:466, pct. 32 și urm.
[14] D. Șandru, Caracterul obligatoriu al deciziei preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru instanțe și autorități naționale, Revista Română de Drept European, nr. 4/2019, p. 7
[15] M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013
[16] Publicată în M. Of. nr.612 din 22.06.2021
[17] Disponibil aici
[18] B. Andrieșan-Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 39.
[19] Claudia Antonela Susanu, Judecătorul național, primul judecător al dreptului uniunii. Rolul său în interpretarea și aplicarea normelor de dreptul ale uniunii, în scopul asigurării efectului deplin al acestora, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Tomul LXIV, Științe Juridice, 2018, nr. I
[20] Disponibil aici
[21] M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000
[22] M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003
[23] Decizia CCR nr.n443 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.n839 din 24 octombrie 2017, §§ 23—25);
[24] Monitorul Oficial nr. 212/16 martie 2020;
[25] Monitorul Oficial nr. 311/14 aprilie 2020;
[26] Monitorul Oficial nr. 387/13 mai 2020
[27] Philippe Conte, P. M. Du Chambon, Procédure Pénale, 3e édition, Armand Collin, Paris, 2001, p. 114 şi urm.


Cercetător științific dr. Versavia Brutaru, Institutul de Cercetări Juridice ”Acad. Andrei Rădulescu”
Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership