Excepție de neconstituționalitate respinsă ref. încetarea de drept a CIM
29 august 2023 | JURIDICE.roÎn Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 28 august 2023 a fost publicată Decizia nr. 363/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de A.J.H. într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva deciziei de concediere.
Autorul excepţiei se află în situaţia interdicţiei de a exercita profesia de medic, stabilită ca pedeapsă complementară ca urmare a condamnării pentru infracţiunea de luare de mită.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că măsura dispusă de textul de lege criticat este restrictivă şi disproporţionată, deoarece prevede încetarea de drept a contractului de muncă în mod definitiv, pentru o perioadă nedeterminată, în timp ce pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii care ar fi folosit la săvârşirea unei infracţiuni se poate dispune pentru o perioadă limitată de timp, respectiv între 1 şi 5 ani. Astfel, potrivit art. 66 lit. g) din Codul penal, libertatea cetăţeanului de a-şi alege profesia şi locul de muncă poate fi restrânsă doar pentru o perioadă limitată, de la 1 la 5 ani; or, Codul muncii impune, ca urmare a punerii în aplicare a acestei dispoziţii penale, încetarea definitivă a contractului de muncă al aceleiaşi persoane, peste voinţa celor două subiecte de drept ale raportului de muncă şi fără a fi întrunite exigenţele stabilite de art. 53 din Constituţie în sensul menţinerii proporţionalităţii măsurii aplicate şi a substanţei dreptului, fără abolirea existenţei acestuia.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următoarea redactare: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: (…) h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin natura sa, această pedeapsă complementară este incompatibilă cu starea de privare de libertate a persoanei condamnate, astfel că aceasta nu se poate executa în concret decât în condiţiile art. 68 alin. (1) din Codul penal, respectiv când persoana în cauză se află în stare de libertate, şi anume: ulterior pronunţării unei pedepse cu amenda prin hotărâre judecătorească, de la momentul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau după executarea pedepsei cu închisoarea ori la îndeplinirea altor cauze de natură să asigure sau să redea condamnatului starea de libertate (graţierea totală ori a restului de pedeapsă, împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate).
Prin urmare, este evident că modul de executare a pedepsei complementare a interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau o profesie de care persoana condamnată s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii are consecinţe directe în sfera raporturilor de muncă sau de serviciu dintre această persoană şi angajator, în sensul că, pentru această situaţie, Codul muncii prevede încetarea de drept a contractului de muncă.
Curtea constată că măsura încetării de drept a contractului de muncă, drept urmare a dispunerii interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o funcţie, ca pedeapsă complementară, este o măsură cu caracter sancţionator care se justifică prin interesul general al societăţii constând în împiedicarea persoanei condamnate pentru o faptă săvârşită în legătură cu serviciul de a avea în continuare acces sau legătură cu respectiva activitate profesională, având în vedere faptul că, potrivit art. 67 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este dispusă atunci când, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, instanţa de judecată o consideră necesară. Totodată, încetarea de drept a contractului individual de muncă se justifică şi în mod pragmatic, din perspectiva angajatorului, acesta având interesul de a vacanta funcţia ocupată de respectiva persoană şi de a asigura, prin angajarea altei persoane, funcţionarea în condiţii normale a persoanei juridice, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă maximă de 5 ani, aşa cum sugerează autorul excepţiei, producând în mod inevitabil perturbarea activităţii sale. De altfel, aceeaşi măsură a încetării de drept a contractului individual de muncă este prevăzută, pentru aceleaşi ultime considerente, la art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii şi pentru cazul condamnării unei persoane la executarea unei pedepse privative de libertate, situaţie în care această măsură este impusă prin însăşi natura pedepsei principale aplicate, al cărei regim de executare este incompatibil cu desfăşurarea raporturilor de muncă de către persoana aflată în stare de detenţie.
Contrar susţinerilor autorului excepţiei, Curtea reţine că măsura luată în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii nu afectează sine die exercitarea dreptului la muncă şi la alegerea profesiei, garantat de art. 41 din Constituţie, de vreme ce, după epuizarea perioadei de interdicţie, persoana în cauză poate reveni în activitatea profesională anterioară, încheind un nou contract de muncă cu un alt angajator sau chiar cu fostul angajator, libertatea contractuală fiind nelimitată sub acest aspect. Mai mult, pe parcursul interdicţiei, aceasta are libertatea de a desfăşura orice altă activitate profesională. Scopul pedepsei complementare constând în interzicerea ocupării unei anumite funcţii sau exercitării profesiei ori meseriei de care persoana condamnată s-a folosit la săvârşirea infracţiunii nu este doar punitiv, ci şi educativ şi preventiv, fiind firesc ca, în materie penală, legiuitorul să restrângă în mod temporar [de la 1 la 5 ani, conform art. 66 alin. (1) din Codul penal] exerciţiul dreptului de a practica respectiva meserie sau profesie ori de a ocupa acea funcţie care a facilitat persoanei condamnate săvârşirea faptei penale, aceasta recăpătându-şi însă ulterior capacitatea neîngrădită a exerciţiului drepturilor sale.
Totodată, Curtea reţine că reglementările Codului penal stabilesc, pentru situaţia privării nelegale de libertate, remedii cu implicaţii în dreptul muncii. Astfel, art. 540 din Codul penal garantează persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, că li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
Dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii sunt suficient de clare, precise şi previzibile, fără a conduce la apariţia unor confuzii sau interpretări arbitrarii în practică. Acestea reglementează în mod expres un caz de încetare de drept a contractului de muncă, care îşi produce efectele ope legis, indiferent de voinţa părţilor contractante, angajatorul nefăcând altceva decât să aplice dispoziţiile art. 56 alin. (2) din acelaşi cod şi să îl constate în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului de încetare de drept, prin emiterea unei decizii în acest sens, pe care o comunică în termen de 5 zile lucrătoare persoanei în cauză.
Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
