Valențe contemporane ale dreptului la un proces echitabil
31 august 2023 | Ruxandra Ștefania GRĂJDAN, Aisha-Roxana-Violeta MAHMOOD
Ruxandra Ştefania Grăjdan
Aisha-Roxana-Violeta Mahmood
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Rezonând cu aprecierea romană a dreptului ca artă a binelui și a echității, legile naționale s-au ghidat în evoluția lor în conturarea unui sistem de norme juridice fundamentate pe principiul echității și al egalități, așa încât la un moment dat echitatea însăși devine trăsătură a administrării justiției, întâlnită adesea sub termenii de proporționalitate, justețe, dreptate. Dreptul modern a mers însă mai departe: dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat într-un termen rezonabil și în mod egal, dispoziție fundamentală pentru democrația românească și pentru comunitatea internațională.
Subiect de notorietate juridică, dreptul la un proces echitabil, respectând rigorile contradictorialității și ale egalității, va fi abordat în prezenta lucrare într-o manieră originală, prin tratarea celor mai puțin evidente dezechilibre ale așa-zisei justiții echitabile. Necesitatea descoperirii încercărilor exercitării acestui drept în contemporaneitate este dată de imperfecțiunea sistemului de drept care perturbă prin tentativa întăririi statului de drept temelia societății însăși. Scopul lucrării este acela de a trata aspectele complexe ale exercitării propriu-zise a dreptului la un proces echitabil în comunitatea la fel de complexă în care s-a născut, identificând reglementarea actuală așa cum rezultă din influențele dreptului comunitar care s-au suprapus noii democrații europene și insistând nu numai asupra respectării legii, așa încât „procesul să fie echitabil, adică just, bazat pe rigorile legii și pe aplicarea corectă a lor”[1], dar și a respectării independenței și a imparțialității justiției, a egalității armelor și a termenului rezonabil; în final, avantajele și dezavantajele actualului grad de reglementare vor preceda propunerile de lege ferenda.
Astfel, în societatea ultrareglementată din punctul de vedere al elaborării normative și, paradoxal, cu scopul atingerii unei justiții eficiente, cu atât mai mult în numele unui interes public, dreptul la un proces echitabil își dispută existența.
2. CORPUL LUCRĂRII
Istoria noțiunii de „drept” ca prerogativă recunoscută fiecărui om în mod egal și nediscriminatoriu își are rădăcinile în vremea cuceririi Babilonului, evoluția termenului concretizându-se în diferite acte normative medievale (Magna Carta, Petiția Drepturilor) sau moderne (Legea Engleză a Drepturilor, Declarația de Independență a Statelor Unite), apogeul fundamentării teoretice și al aplicabilității practice regăsindu-se în contemporaneitate. Despre echitate se poate spune că se prezintă într-o accepțiune obiectivă, aristotelică, „desemnând justul echilibru dintre prestații”[2], sau într-una subiectivă, „desemnând atitudinea și comportamentul uman de milă și îndurare”[3]. Se face, astfel, diferența între iustus, aequitas sau epieikeia și humanitas, benignitas, caritas sau pietas.
Dinamica relațiilor internaționale și necesitatea aplanării conflictelor au condus ulterior către crearea de noi organisme menite să asigure pacea și bunăstarea, ceea ce a rezultat în tratate sau convenții la care România a aderat, adoptând o atitudine activă în vederea respectării drepturilor omului și a modernizării justiției. Pentru a da formă conținutului substanțial, pur teoretic, al drepturilor subiective, elementele procedurale își călăuzesc existența prin asigurarea obiectivului final de desfășurare a unui proces echitabil, cu implicațiile sale, de la egalitate în fața legii, până la respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei și asigurarea independenței și imparțialității justiției. În acest sens, prin legislația internă sau prin prevederile impuse la nivel internațional, aceste principii democratice au fost aplicate de România într-un context istoric diferit de cel actual, caracterizat de pasivitate în asigurarea efectivă a dreptului justițiabililor la un proces echitabil și de imixtiuni ale raționamentului juridic al UE, mai puțin benefice pentru democrația românească.
2.1. SEDIUL MATERIEI
În prezent, în spiritul îndeplinirii atribuțiilor ce revin în sarcina justiției, dreptul la un proces echitabil este preponderent bine reglementat, pe alocuri existând lacune sau posibilitatea îmbunătățirii textului de lege, problema fiind respectarea efectivă a prevederilor. Astfel, Constituția dispune ca drept fundamental accesul liber la justiție și procesul echitabil ca fațetă a acestuia, în art. 21, consacrând apoi obligativitatea respectării tratatelor internaționale ratificate și obligațiile față de UE în art. 20, respectiv art. 148. Din perspectiva normelor internaționale, Declarația Universală a Drepturilor Omului promovează ca principii fundamentale egalitatea (art. 7) și echitatea (art. 10), prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind consacrat, de asemenea, procesul echitabil cu toate implicațiile sale „termen rezonabil, [judecarea] de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului” (art. 6), aidoma Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în art. 20 și art. 47. La nivel intern, aceste prevederi sunt transpuse în art. 30 din C. civ, art. 6 din C. proc. civ. și art. 8 din C. proc. pen., asemenea normelor conexe de interes care vor fi analizate, id est art. 155 C. pen., referitor la prescripție, sau art. 315 C. proc. civ., vizând proba cu martori.
2.2. DIFICULTĂȚI
Ab initio se impune analizarea unei probleme juridice care deservește accesul la justiție echitabilă și care întemeiază îngrijorările statului de drept. Condusă în acțiunea ei de trei principii[4], UE a schimbat ordinea juridică regională. În acest context, conflictul drept comunitar – drept național pune în pericol chiar respectul acordat dreptului la un proces echitabil, mai ales când acțiunea instanței naționale nu respectă legalitatea procedurală la îndemnul unei instituții comunitare. Astfel, de exemplu, în 2014, cu referire la o cauză din Italia, CJUE consideră că[5] dispozițiile naționale nu se aplică dacă periclitează interesele UE, ceea ce a determinat atunci redeschiderea mai multor cauze penale prescrise de legea italiană, afectând securitatea juridică și garanția procesuală a judecării cauzei într-un termen rezonabil.
Acestea fiind apreciate, speculând salvgardarea intereselor financiare ale UE, remarcăm cum comunitatea europeană compromite valorile democratice, inclusiv drepturile omului în România, când CJUE, cu referire la un dosar[6], arată motivul[7] pentru care Decizia CCR[8], vizând modul în care completul de judecată nelegal constituit a afectat dreptul la un proces echitabil și imparțialitatea justiției, având drept rezultat nulitatea absolută a actelor respectivelor complete, ar trebui de iure ignorată. CJUE dispune că judecătorii naționali pot ignora o decizie a Curții Constituționale dacă prin interpretarea legii fundamentale naționale sunt anulate sentințe definitive din dosare de fraudă cu fonduri europene, făcând apel la o hotărâre anterioară[9], precum și la mecanismul de cooperare prin care România a aderat la UE[10]. Curtea subliniază că nu se opune obligativității deciziilor CCR, ci sancționării disciplinare a acelor judecători care se ocupă cu interpretarea dreptului comunitar și care, pe această cale, dând curs preeminenței dreptului UE, nu aplică jurisprudența CCR. Cele două perspective sunt contradictorii, CJUE instaurând un principiu al priorității interesului financiar al UE, ce, coroborat cu lipsa implicării legiuitorului român, afectează indeniabil dreptul la un proces echitabil prin eludarea cerinței legalității. Astfel, este creată o practică judiciară neuniformă ce pare a dezvălui lipsa de imparțialitate a justiției române.
Urmând direcțiile europene nu putem să nu apreciem sumbru viitorul justiției românești, implicit efectivitatea dreptului la un proces echitabil când vine vorba despre noile legi ale justiției din România influențate de UE, dat fiind faptul că și aceste prevederi constituie obstacole în respectarea principiului independenței și imparțialității justiției ca fațetă a dreptului la un proces echitabil. Acestea prevăd, în spiritul jurisprudenței CJUE, renunțarea la sancțiunea disciplinară a magistraților ce nu aplică deciziile ICCJ sau CCR, dar și extinderea dreptului la asocierea magistraților și a funcțiilor pe care ei le pot deține. Problemele pe care aceste legi le-ar putea ridica vizează, pe de o parte, imparțialitatea magistraților și, pe de altă parte, justiția echitabilă în contextul unei probabile aplicări neuniforme a legii. CCR a respins obiecțiile de neconstituționalitate ridicate[11], explicând că magistratul poate fi sancționat pentru gravă neglijență sau pentru exercitarea funcției cu rea-credință, deplasând astfel tipul de răspundere la care poate fi supus acesta. Considerăm totuși că înlăturarea respectivelor prevederi poate contribui la diminuarea respectului față de lege și devalorizarea justiției în ansamblul ei, cu atât mai mult cu cât au fost aduse critici de către Comisia de la Viena[12], atât pe fondul noilor norme, cât și pentru procedura grăbită de adoptare a acestora, imputabilă legiuitorului român.
Prin prezenta lucrare reliefăm și cum dreptul la un proces echitabil este adesea lezat și prin simpla atitudine de pasivitate a statului român, fără imixtiuni externe, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cauzelor. Tangențial acestui subiect se ridică problema întreruperii cursului prescripției penale, dat fiind faptul că aceasta intervine atunci când implicarea statului nu este suficient de promptă ori acesta nu dispune de mijloacele necesare soluționării cauzei. Art. 155 alin. (1) din C. pen., potrivit căruia cursul prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, a fost declarat neconstituțional de către CCR[13], ulterior instanța supremă hotărând că această decizie se aplică retroactiv[14], ceea ce face posibilă clasarea mai multor dosare cu obiect prejudicii financiare substanțiale pentru statul român, având totodată efecte negative prin pericolul social rezultat din nepedepsirea unui număr considerabil de fapte comise. Pe de altă parte, cele două decizii pot fi considerate o sancțiune îndreptată împotriva legiuitorului incapabil să asigure cetățenilor dreptul la un proces echitabil în integralitatea sa, luându-se în considerare prejudiciile cauzate inculpatului în urma judecării sale într-un termen exagerat ce se va soluționa, acum, cu o decizie de achitare. În plus, în ciuda aparentei medieri a unui conflict de echitate, există în continuare problema egalității în fața legii ca cerință a echității, fără a se confunda cu aceasta, în condițiile în care sunt lezate persoanele ce nu au invocat prescripția anterior deciziei ICCJ.
O garanție procedurală a dreptului la un proces echitabil este și egalitatea armelor, anume dreptul justițiabilului la „o posibilitate rezonabilă de a-și susține cauza în fața instanței în condiții care să nu o plaseze în dezavantaj substanțial față de partea adversă.”[15] Legiuitorul român a neglijat însă în materie civilă reglementarea probei cu martori, „armă” juridică de care se poate folosi partea, prin introducerea unor cauze de inadmisibilitate legate de relația martorului cu partea din proces, art. 315 din C. proc. civ. interzicând calitatea de martori pentru rude, afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul, cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți, reguli de la care se poate deroga numai prin convenția expresă sau tacită a părților, și persoanele care beneficiază de tutelă specială și cei condamnați pentru mărturie mincinoasă, reguli de la care nu se poate deroga prin voința părților. Excepțiile de neconstituționalitate ridicate față de art. 315, alin. (1) din C. proc. civ.[16], au fost respinse de către CCR care a apreciat conformitatea cu legea fundamentală, anume cu art. 21 din Constituția României, întrucât norma permite proba testimonială prin convenția părților, așa încât „judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.”[17]
Față de acest raționament al justiției constituționale ne exprimăm evidente rezerve, întrucât prezumția lipsei de obiectivitate a martorului aflat în anumite relații cu o parte din proces este lăsată la latitudinea părților înseși, așa încât partea adversă, din dorința de a câștiga, s-ar putea opune administrării probei testimoniale. Această convenție care derogă de la dispozițiile art 315, alin. (1) din C. proc. civ. nu garantează egalitatea armelor, întrucât una dintre părți este văduvită categoric de dreptul la apărare sau depinde în mod substanțial de voința justițiabilului cu care se află într-un conflict. Pe când scopul instanței ar trebui să fie acela al aflării adevărului, părțile procesului au în vedere exclusiv câștigul, așa încât apare o utopie în condițiile în care părțile ar începe să-și ofere ajutor în proces; crearea unui dezavantaj celuilalt ar echivala cu avantajul propriu și, probabil, câștigul cauzei, în condițiile în care scopul justiției, adevărul și valorile societății democratice – drepturile omului – ar fi uitate.
Dispozițiile legii civile nu sunt justificate, dat fiind că este posibil ca, în măsura în care nu dovedește vreo „legătură de interes” cu părțile, un prieten să poată fi martor în procesul civil, favorizând o parte. Un alt aspect al legii procesuale civile îngrijorează, anume acela că „În procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii (…)”[18], încât legiuitorul însuși pare confuz: în anumite procese, anumite categorii de persoane pot susține declarații obiective, iar în alte categorii de procese acest lucru nu este valabil. Privind totuși și legea penală, se poate observa că în procesul penal aceleași persoane pe care legea civilă le observă incompatibile cu calitatea de martor pot fi audiate în această calitate, deși în procesul penal „gradul de obiectivitate a martorilor este deosebit de important, poate chiar mai important decât în procesul civil, având în vedere consecințele pe care le are lipsa de obiectivitate a martorilor în cadrul procesului penal, soțul și rudele apropiate.”[19] Acestea fiind spuse, punctul de vedere al civiliștilor cu privire la fosta lege de procedură civilă poate fi reiterat chiar și cu privire la noua lege pentru că „nu există suficiente motive pentru a exclude de la mărturie o întreagă categorie de persoane printre care de multe ori s-ar putea afla martorii cei mai importanți.”[20]
3. CONCLUZII
În cele din urmă, se poate aprecia modul în care justiția din România asigură dreptul oricărui cetățean la un proces echitabil și la egalitate în fața legii prin gradul de reglementare care își dovedește unele limite, în contextul deja prezentat.
Într-o ordine de idei, cu referire directă la dreptul comunitar, valori democratice, inclusiv valorile drepturilor omului, au fost difuzate prin conținutul dreptului comunitar. Totodată, ținând cont de faptul că existența unor instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul minorităților naționale este o cerință pentru aderarea la UE, se poate spune că țările est-europene și postcomuniste au devenit democrații și au investit în crearea unor astfel de instituții cu scopul aderării. În plus, dreptul național și-a dezolvat conținutul sub îndrumarea și la cererea comunității europene, ceea ce face ca astăzi acesta să trateze cu mai multă sensibilitate noțiuni și aspecte pe care în secolul trecut le neglija, rezultatul fiind chiar acela al revizuirii Constituției în anul 2003. Nu este de neglijat nici faptul că România a aderat în anul 2007 la UE printr-o măsură temporară prin care să finalizeze ulterior reforma justiției, îndeplinind obligațiile asumate prin aderare, așa încât în 2022 se poate vorbi despre o justiție cu mult mai transparentă și eficace. În acest sens, pentru România existența unui standard european în orientarea acțiunii unei democrații încă tinere a fost necesară și evident esențială respectării drepturilor deja menționate.
În altă ordine de idei, sunt evidente lacunele și, pe alocuri, lipsa de eficacitate a normelor interne, chiar formulările antagonice legii fundamentale, nu atât din perspectiva eronată a problematicilor dezbătute, cât din perspectiva inactivității legiuitorului român pentru îmbunătățirea sistemului juridic. Supremația dreptului comunitar sub egida căreia devine evidentă supremația interesului economic este dăunătoare securității juridice, a echității în sine, primând cetățeanului însuși, amintind de aforismul fiat iustitia ruat caelum. În ce privește însă justiția națională influențată sau nu de dreptul comunitar, însăși democrația timpurie pare direcționată greșit de normele europene prin îndrumări neconcordante rațiunii democratice. Cel mai puțin i se găsește însă clemență statului român în ansamblul său, prin existența unei legislații redactate fie neglijent, fie neconcordant scopului dreptății.
4. DE LEGE FERENDA
Pentru a exclude dificultățile arătate, de lege ferenda asigurarea dreptului la un proces echitabil ar trebui să fie efectivă.
La nivel național, în materie penală se impune o modificare imperativă, astfel încât scopul legii penale – apărarea unor valori esențiale societății – să nu fie pierdut. Privind retrospectiv, o nouă procedură de aliniere a dispozițiilor legale cu legea fundamentală ar trebui gândită; dacă uneori expirarea termenului de 45 de zile și abrogarea de drept a dispoziției neconstituționale poate să corespundă voinței legiuitorului de a scoate din ordinea juridică actuală norma, alteori pasivitatea legiuitorului corespunde fie unei dezincriminări în materie penală care să nu fie conformă necesităților și intereselor valorice ale societății, fie unei dificultăți a instanței de tragere la răspundere a inculpatului ca urmare a prescrierii faptei. Astfel, s-ar aprecia responsabilizarea legiuitorului prin existența unor sancțiuni pecuniare care să determine conformarea acestuia legii și îndeplinirea atributelor cu care a fost însărcinat constituțional ca reprezentant al poporului. Mai mult, din perspectivă constituțională, se sugerează sancțiuni mai drastice în cazul nerespectării deciziilor instanței supreme și a celei constituționale. Este de dorit și celeritatea acțiunii organelor de urmărie penală și a celor judiciare în tragerea la răspundere, fie prin multiplicarea cantitativă a celor implicați în aflarea adevărului și în restabilirea situației, fie prin dezvoltarea calitativă a procedurilor de urmat de către profesioniștii existenți, ceea ce ar corespunde, din nou, unui efort al autorității legislative.
Cât privește însă legea civilă, modificarea art. 315 din C. proc. civ. este necesară, așa încât, aidoma legii penale procesuale, anume art. 117 din C. proc. pen., cu titlu marginal „Personale care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, să lase la aprecierea martorului dorința de a depune mărturie.
În cele din urmă, cu mai multă prudență în crearea dreptului etatic și în aplicarea acestuia, dreptul subiectiv de acces la justiție ar fi cu adevărat garantat de un proces echitabil, această garanție procedurală fiind cu adevărat cea care se încadrează în rigorile democrației dreptul subiectiv în sine.
[1] Ștefan Deaconu, Drept constituțional, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 186.
[2] Marian Nicolae, Drept civil: teoria generală, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, pp. 268-269.
[3] Idem, p. 269.
[4] Este vorba despre principiul atribuirii de competențe, al proporționalității și al subsidiarității.
[5] C-105/14, Taricoo și alții, 8 septembrie 2015, CJUE, ECLI:EU:C:2015:555. Pe rolul instanței era vorba despre un caz de infracțiune în materie de TVA care afecta interesele financiare ale UE, acestea fiind în cele din urmă prescrise conform legii italiene. În acest sens CJUE remarcă faptul că „În cazul în care instanța națională ar ajunge la concluzia că dispozițiile naționale în cauză nu îndeplinesc cerința dreptului Uniunii referitoare la caracterul efectiv și disuasiv al măsurilor de combatere a fraudei privind TVA‑ul, acestei instanțe i‑ar reveni sarcina să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii, lăsând neaplicate, dacă este necesar, dispozițiile amintite [prescripția faptei așa cum este ea prevăzută pentru infracțiunea dată].”
[6] Este vorba de dosarul „Gala Bute”.
[7] Comunicat de Presă nr. 230/21, CJUE, Luxemburg, 21 decembrie 2021.
[8] Decizia CCR nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018. Aici, CCR remarcă faptul că: „maniera în care sunt desemnați membrii Completurilor de 5 judecători, și anume printr-un mecanism care eludează legea, cu stabilirea unor „membri de drept” – inexistenți în corpul legii – coroborată cu refuzul de a aplica noua lege demonstrează că, în prezent, instanța nu este compusă potrivit legii și pune în discuție independența și imparțialitatea obiectivă a acestor completuri”.
[9] Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, CJUE, ECLI:EU:C:2021:393.
[10] Decizia nr. 2006/928/CE, 13 decembrie 2006, Comisia Europeană, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, 11/vol 51, L 354, Ediție specială, p. 55.
[11] Deciziile CCR nr. 520 din 9 noiembrie 2022, publicată în M. Of. nr. 1100 din 15 noiembrie 2022; Decizia CCR nr. 522 din 9 noiembrie 2022, publicată în M. Of. nr. 1101 din 15 noiembrie 2022; Decizia nr. 524 din 9 noiembrie 2022, publicată în M. Of. nr. 1101 din 15 noiembrie 2022.
[12] Opinion 1105/2022, Venice Commission, Strasbourg 18 noiembrie 2022.
[13] Decizia CCR. nr.. 358 din 26 mai 2022, publicată în M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022.
[14] Decizia ICCJ nr. 67 din 25 octombrie 2022.
[15] CtEDO apud Răzvan Horațiu Radu, Convenția europeană a drepturilor omului: curs universitar, ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 122.
[16] A se vedea în acest sens Decizia CCR nr. 241 din 7 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015; Decizia CCR nr. 738 din 23 noiembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 326 din 13 aprilie 2018 ; Decizia CCR nr. 714 din 5 noiembrie 2019, publicată în M. Of. nr. 163 din 28 februarie 2020; Decizia CCR nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în M. Of. nr. 161 din 17 februarie 2021; Decizia CCR nr. 338 din 20 mai 2021, publicată în M. Of. nr 1253 din 30 decembrie 2021.
[17] Decizia CCR nr. 738/2017, loc. cit.
[18] C. proc. civ., Legea 134 din 1 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 316.
[19] Adi Oroveanu Hantiu, Propuneri de lege ferenda privind calitatea de martor în proces, în „Revista de Științe Juridice” a Facultății de Drept a Universității din Craiova, nr. 1-2 din 2005, p. 146.
[20] G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, p. 429 apud A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 213 apud idem, p. 147.
Ruxandra Ștefania Grăjdan
Studentă – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București
Aisha-Roxana-Violeta Mahmood
Studentă – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
