Despre unele limitări ale efectului direct al directivelor Uniunii Europene

Răzvan Crăciunaș

Rezumat: Directivele produc, de regulă, doar efect direct vertical. Particularii pot invoca o dispoziție în fața autorităților din statul membru. Totuși, există și un efect direct orizontal, în situația în care dispozițiile nu conferă nici drepturi nici obligații pentru persoanele particulare. Așadar, principalii beneficiari ai efectului direct al unei directive sunt particularii care au posibilitatea de a invoca prevederi care le conferă drepturi direct în fața instanțelor naționale.

Cuvinte cheie: directivele Uniunii Europene, invocarea directivelor Uniunii Europene de către particulari

Abstract: Directives usually produce only a vertical direct effect. Individuals can invoke a provision before the authorities of the member state. However, there is also a horizontal direct effect, in situations where the provisions do not confer any rights or obligations on individuals. Therefore, the main beneficiaries of the direct effect of a directive are individuals who have the opportunity to invoke provisions that grant them rights directly before national courts.

Keywords: European Union directives, invoking European Union directives by individuals

Noțiuni generale

1. În sens larg, ordinea juridică a Uniunii este dată de ansamblul normelor care guvernează raporturile juridice la care aceasta participă. În sens restrâns, în componența aceasta intră raporturile dintre Uniunea Europeană și statele membre, raporturile dintre persoanele fizice și juridice care aparțin statelor membre sau nu aparțin acestor state, precum și raporturile dintre UE și organizații internaționale[1].
2. În ceea ce privește ansamblul normelor după care funcționează Uniunea Europeană trebuie avute în vedere norme care, după forța juridică a acestora au fost clasificate în: izvoare primare, izvoare derivate sau dreptul derivat, norme de drept care provin din angajamente externe al Uniunii, izvoare complementare și izvoare nescrise[2].
3. Relevanță pentru prezentul studiu o reprezintă dreptul derivat al Uniunii care este alcătuit din: regulament, directivă, decizie, recomandarea și avizul. Toate aceste instrumente ajută la exercitare competențelor Uniunii.

Dreptul derivat al Uniunii Europene

 Regulamentul

4. Conform definiție oferite de art. 288 TFUE ”regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu, în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre”. În ceea ce privește aplicabilitatea generală, regulamentul este privit ca fiind similar legislației elaborate de statele membre.
5. În ceea ce privește aplicabilitatea directă a regulamentului, aceasta este expresia ideii că particularii dețin drepturi, pe care au posibilitatea de a le valorifica în fața instanțelor naționale. Regulamentele nu au nevoie de transpunere în legislația națională, ele se integrează direct în ordinea juridică națională, iar atunci când în legislația națională există prevederi contrare statul membru poate fi nevoit sa își modifice legislația, precum și să adopte măsuri subsecvente pentru a realiza efectiv ceea ce se impune prin regulament.[3] Potrivit art. 287 TFUE actele juridice ale Uniunii intră în vigoare în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în lipsă acesteia, în a douăsprezecea zi de la publicarea în JOUE.

Directiva

6. În ceea ce privește definiția prevăzută la art. 288 TFUE, aceasta reprezintă obligativitatea ”pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.
7. În primul rând, directiva se poate adresa fie unui stat membru, fie mai multor state sau tuturor statelor, așa cum este cazul directivelor-cadru. Ceea ce o diferențiază regulamentul de directivă este faptul că, primul în toate cazurile, reprezintă un act care este adresat tuturor statelor membre.
8. Mai departe, directiva reprezintă un instrument de armonizare a legislațiilor statelor membre, fie într-un anumit domeniu, fie pentru introducerea unei reforme legislative complexe, deoarece, se lasă la latitudinea statului o marjă de apreciere cu privire la modul de punere în aplicare.[4] De asemenea directiva conține obligații pentru statele membre, rezultatul care trebuie atins, fiind stabilit în cele mai mici detalii, lăsând acestora doar posibilitatea de a alege forma și mijloacele pentru atingerea acestuia.
9. Astfel, transpunerea trebuie să aibă loc în termenul prevăzut în conținutul directivei, pentru a putea da efect util[5] al dreptului Uniunii Europene. Astfel conform principiului cooperării loiale, enunțat în art. 4 alin. 3 al TUE ”statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din acte ale instituțiilor Uniunii”.
10. Nu în ultimul rând, directiva nu are aplicabilitate directă, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că directivele sunt susceptibile de efect direct și că particularii se pot prevala de acesta, în acțiuni îndreptate împotriva statului. De asemenea, un stat membru poate fi tras la răspundere ca urmare a netranspunerii unei directive[6].

Decizia

11. Decizia, așa cum rezultă din dispozițiile art. 288 este ”obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”. Pentru a putea oferii o înțelegere cat mai clară a deciziei ea trebuie raportată la actul legislativ al Uniunii care îi este cel mai asemănător, regulamentul. Astfel, că asemenea regulamentului, decizia este obligatorie în întregime[7] și direct aplicabilă. Însă, spre deosebire de regulament, decizia poate avea un destinatar specific.
12. În ceea ce privește opozabilitatea deciziei, aceasta este opozabilă fie, din momentul publicării în JOUE, atunci când nu indică destinatarii, fie din momentul notificării pentru situația în care indică destinatarii.

Recomandările și avizele

13. În ceea ce privește recomandările și avizele, TFUE menționează că nu sunt obligatorii. Ele exprimă o opinie sau oferă o informație. De asemenea acestea fac parte din categoria de ”soft law”, dar statele membre trebuie să le ia în considerare deoarece reprezintă un element esențial în realizarea scopurilor Tratatului[8].

Efectul direct al Directivei. Delimitări conceptuale

14. Efectul direct este unul din principiile esențiale din cadrul ordinii juridicii a Uniunii Europene, deoarece conferă particularilor drepturi în situația în care sunt îndeplinite anumite condiții. Acesta a fost consacrat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
15. Noțiunea de efect direct a fost consacrată pentru prima dată în hotărârea Van Gend en Loos[9] prin care Curte de Justiție a recunoscut efectul direct al tratatelor Comunităților Europene, chiar dacă acesta nu era expres prevăzut în tratate, rămânând în istorie drept una din cele mai cunoscute hotărâri ale Curții[10].
16. O problemă care apare în legătură cu efectul direct este distincția între efectul direct și aplicabilitatea directa a dreptului UE deoarece cele două concepte, chiar dacă apropiate terminologic, ele sunt cu totul diferite.
17. Aplicabilitatea directă constă în faptul că dreptul Uniunii nu necesită norme de transpunere adoptate la nivel național, astfel că instanțele naționale sau instituțiile pot aplica aceste reglementări în mod nemijlocit[11]. Pe de cealaltă parte, efectul direct este posibilitatea unei norme de drept european de ”a crea drepturi și obligații direct în patrimoniul particularilor, pe care aceștia le pot invoca direct în fața instanțelor naționale”[12].
18. Astfel că, aplicabilitatea directă este trăsătura care caracterizează actul atunci când sunt precizate în conținutul acestuia, atât scopul cât și modul de atingere, pe când în cazul efectului direct este verificat, de la caz la caz, pentru fiecare normă din actul respectiv, îndeplinirea unor condiții precum claritatea, precizia si necondiționalitatea[13]. De asemenea există acte care fără avea aplicabilitate directă cum este cazul directivelor, în cazul în care sunt întrunite condițiile necesare, acestea pot beneficia de efect direct.[14] Pentru a ne afla în prezența unui efect direct sunt necesare îndeplinirea unor condiții, așa cum au fost evidențiate în hotărârea Van Gend.
19. Prima condiție este ca prevederea să fie clară. Această condiție vine în sprijinul judecătorului național pentru a înlătura orice urmă de îndoială cu privire la conținut sau cu privire la dreptul de care ar putea beneficia particularul. Cea de a doua condiție este ca efectul să fie necondiționat, adică aplicarea să nu fie supusă unor condiții specifice. Spre exemplu, în cazul unui regulament nu sunt necesare adoptarea unor acte de aplicare, ci acesta se integrează în ordinea juridică națională. În cele din urmă a treia condiție este ca această prevedere să fie precisă, în sensul în care nu este necesar ulterior, adoptarea unor acte normative naționale sau unionale.[15]

Aplicarea teoriei efectului direct al Directivei

20. În aplicarea teoriei efectului direct trebuie se regăsesc mai multe ipoteze: efectul direct necondiționat și complet, efectul direct condiționat și complet și efectul direct condiționat și restrâns.
21. Efectul direct, necondiționat și complet. Acest efect are o aplicabilitatea generală. Acesta presupune că acele norme de drept comunitar, care pot fi invocate de persoane fizice sau juridice fără îndeplinirea unor condiții specifice, deoarece au un grad mare de generalitate. În această categorie intră: regulamentele, deciziile și principiile generale ale dreptului.
22. Efectul direct condiționat si complet. În această categorie regăsim acte ale Uniunii Europene care, pentru a putea fi invocate în orice litigiu, trebuie să îndeplinească unele condiții. Dacă sunt indeplinite acestea, dispozițiile sunt de directa aplicabilitatea, fără a mai fi necesar adoptarea unor alte acte de aplicare. În această categorie intră tratatele internaționale și tratatele de instituire a Comunităților. Cele din urmă au primit efect direct în 3 etape: prima etapă este dată de obligațiile de a nu face (hotărârea Van Gend en Loos[16]), a doua etapă, este reprezentată de caracterul irevocabil al unei obligații de a face (hotărârea Lutticke[17]), iar cea de-a treia etapă de extindere a efectului direct al tratatelor (hotărarea Reyners[18]), prin care Curtea a statuat că dispozițiile tratatului au efect direct și atunci când ele enunță numai un principiu care trebuie pus în aplicare prin dreptul derivat.[19]
23. Efectul direct, condiționat și restrâns. Acest efect presupune că, anumite categorii de acte să îndeplinescă numite condiții pentru a putea avea efect direct. Intră în acestă categorie directivele și deciziile adresate statelor membre.[20]

Directiva și efectul direct al acesteia

Considerații cu privire la efectul direct al directivei

24. Din perspectiva celor prezentate în capitolele anterioare, directiva este un act normativ al Uniunii Europene cu aplicabilitate generală și obligatoriu pentru statele membre în ceea ce privește atingerea rezultatului, lăsând la latitudinea statelor, mijloacele prin care se atinge acesta. Prin urmare directiva este un ”act incomplet care are nevoie de transpunere prin acte interne, de către statele membre, pentru a fi pusă efectiv în aplicare”[21]. Directiva este utilizată, cel mai adesea, ca instrument pentru a armoniza legislația statelor, fixând obiective pentru statele membre. Astfel, că deși impune un rezultat, acesta este un instrument flexibil prin prisma mijloacele pe care statele le au la dispoziție pentru a ajunge la acesta.
25. În ceea ce privește efectul direct al directivelor, ca regulă generală, aceste nu beneficiază de efect direct, deoarece este necesară transpunerea lor, dar trebuie avut în vedere scopul pentru care se adoptă directivele și anume armonizarea legislațiilor contribuind la obiectivele integrării și eficiența dreptului UE[22]. De aceea recunoașterea efectului direct vine ca o consecință firească a recunoașterii efectului direct al Tratatului instituind CEE.
26. Pe cale jurisprudențială Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit condițiile în care o persoană poate beneficia de efectul direct al directivei. Condițiile sunt în număr de două: (i) Să expire termenul de transpunere și statele membre să nu fi luat măsurile de transpunere. (ii) Transpunerea este incorectă sau incompletă.
27. De asemenea în hotărârea Van Duyn[23], Curtea a consacrat pentru prima oară argumentele care justifică că o directivă poate produce efecte directe: (i) Primul dintre argumente a fost acela că Directivele sunt obligatorii și vor fi aplicate mai eficient dacă particularii se pot prevala de ele; (ii) Al doilea argument a fost acela că, textele din tratat permit adresarea de întrebări preliminare cu privire la orice măsură comunitară/UE, incluzând și directivele, ceea ce înseamnă că acestea pot fi invocate și de către particulari în fața instanțelor naționale.
28. Alături de hotărârea menționată anterior, a existat și o alta, prin care s-a adus în discuție un nou argument, hotărârea Tullio Ratti[24]. Prin aceasta s-a stabilit că statele membre nu pot refuza, recunoașterea unui efect obligatoriu al unei directive invocate împotriva lor, din cauza faptului că nu și-au exercitat obligația de a implementa corespunzător respectiva directivă.[25]
29. Astfel, acestea au fost în motivele pentru care CJCE a conferit directivei efectul direct, care așa cum am precizat anterior, nu este echivalentul aplicabilității directe a anumit act normativ al Uniunii. Aceste argumente au venit în prelungirea firească a obiectivelor pe care, atunci Comunitățile Europene, astăzi Uniunea Europeană le are și de asemenea în aplicarea dispozițiilor privind principiul cooperării loiale.
30. Cu toate acestea efectul direct al directivei a cunoscut și unele limitări. Efectul direct este întâlnit sub două forme: (i) Efectul direct vertical (specificul acestuia fiind ca actul normativ poate fi invocat împotriva statului sau a instituțiilor acestuia) și (ii) Efectul direct orizontal (însemnând posibilitatea invocării și unui act normativ și între particulari)

Efectul direct vertical și orizontal al directivei

(i) Efectul direct vertical

31. Astfel că în ceea ce privește efectul direct vertical, Curtea a statuat prin hotărârea Marshall[26], că directiva poate produce efecte doar atunci când este invocată împotriva unei autorități a statului, deoarece o ”directivă nu poate să genereze ea înseși obligații pentru o persoană de drept privat, iar o dispoziție a unei directive nu poate, prin urmare, să fie invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane”[27].
32. În ceea ce privește noțiunea de ”stat” prin hotărârea Foster[28], au fost introduse o serie largă de autorități precum: autoritățile locale, industrii naționalizate, întreprinderi privatizate și universități. Curtea a stabilit că astfel de autorități au obligația, să aplice dispozițiile directivei precum și de a se abține de la aplicarea dispozițiilor conflictuale ale dreptului național. Această interpretare a fost denumită de doctrină ”efect administrativ direct”[29].
33. În ceea ce privește efectul direct orizontal acesta a fost criticat în hotărârea Marshall din mai multe puncte de vedere. Unul din acestea ar fi că efectul direct orizontal ar afecta distincția între regulament și directivă.[30] Astfel s-ar aduce un mare grad de confuzie între cele două acte normative al Uniunii. De asemenea, printr-o hotărâre recentă[31] Curtea, ”a stabilit că nu se poate invoca un efect direct orizontal deoarece o întreprinderea fusese însărcinată de stat să îndeplinească un serviciu de interes public, sub controlul unei autorități publice”[32].
34. Astfel, Curtea pentru a minimaliza efectul direct orizontal și a maximizat efectul direct vertical al directivelor prin acordarea de definiții extrem de extinse pentru noțiuni precum ”stat” și ”acțiuni publice”.[33]

(ii) Efectul direct orizontal

35. Chiar dacă, așa cum reiese din cele mai sus prezentate, nu existenta efectului direct pe orizontală, au fost câteva hotărâri prin care curtea au sugerat ca poate exista o formă limitată de efect orizontal[34].
36. Astfel prin hotărârea pronunțată în cauzele CIA Security și Unilever Italia se poate sugera că directivele pot avea o ”forma limitată” de efect orizontal ”fiind adesea dificil de a să se distingă în mod convingător aceste cauze, de efectul direct orizontal”[35]. Astfel că o persoană privată poate invoca o directivă împotriva altei persoane private, chiar dacă nu impune direct obligații în sarcina pârâtului.
37. Prin aceste Curtea a încercat să diferențieze aceste două cauze, de cele prin care a introdus regula conform căreia, directivele au doar efect direct vertical. Astfel în hotărârea Unilever Italia, Curtea a apreciat că directiva însăși ”nu creează nici drepturi nici obligații pentru persoanele de drept privat”[36]. Astfel că directiva poate fi invocată pentru a înlătura de la aplicare dreptul național, atât timp cât directiva nu creează drepturi noi sau obligații noi.[37]
38. Astfel că în ceea ce privește efectul direct, există regula conform căreia directivele au doar efect direct vertical. De la această regula sunt întâlnite o serie de excepții, cunoscute în doctrina de specialitate sub denumirea de efectul incidental așa cum reiese din cauza C-194/94.[38] Conceptul de efect incidental a devenit foarte important mai în domeniul contractelor, lăsând puterea instanțelor naționale, atunci când există un viciu substanțial de procedură în transpunerea unei directive, de a interpreta pe baza propriului drept al contractelor.[39]
39. Pe de altă parte, s-a susținut și că, desi dispoziţiile directivelor UE nu au efect direct orizontal, există excepţiilor, bunăoară în domenii precum dreptul muncii sau interzicerea discriminării, sugerânsu-se ca, ulterior expirării termenului de transpunere, fiecare dispoziţie a unei directive să fie tratată ca având efect direct orizontal.[40]

(iii) Efectul indirect al directivelor

40. De asemenea, directivele se bucură și de un efect indirect, atunci când instanța națională prin lumina directivelor, interpretează dreptul național. Acest mecanism este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de ”principiul interpretării conforme”[41].
41. Aceasta este o consecință firească a caracteristicii directivei de armonizare a legislațiilor naționale. Ba mai mult, efectul indirect poate fi considerat o ”nuanțare a principiului conform căruia, directivele nu au efect direct orizontal”[42]. În hotărârea Von Colson, Curtea a identificat, instanțele naționale ca ”fiind organe ale statului responsabile pentru neîndeplinirea obligațiilor ce rezultă din calitatea de stat membru UE.”[43]
42. În ceea ce privește efectul indirect al directivelor, acestea se bucură atât de efect indirect vertical, adică poate fi invocat împotriva autorităților statului, cât și de un efect indirect orizontal atunci când poate fi invocat între particulari. Astfel, efectul indirect se poate produce: (i) În interpretarea dreptului național conform principiului interpretării conforme. Astfel că statele au obligația, pe cât posibil, de a interpreta dispozițiile naționale prin prisma dreptului Uniunii Europene. În ceea ce privește limitarea efectelor indirecte ale directivei avem: (a) Doar dacă nu a expirat termenul de transpunere și (b) Dacă legislația națională este neclară; respectiv (ii) Prin intermediul principiilor dreptului UE, în măsura în care acestea au aproximativ același conținut cu al directivei.

Concluzii

43. Instituțiile Uniunii dispun de mecanisme prin care își pot realiza obiectivele prevăzute prin tratate. Unul din aceste mecanisme este acela de a adopta acte normative reprezentate de: regulamente, directive, decizii, avize și recomandări. Acestea fac parte din așa numitul drept derivat al UE.
44. Cu privire la aplicabilitatea și efectele acestor acte normative, am observat ca unele dintre ele beneficiază de aplicabilitate directă și efect direct, cele două noțiuni nefiind similare. Astfel că unele dintre aceste acte normative necesită transpunere, iar altele se integrează în ordinea juridică a statelor membre.
45. Efectul direct apare sub forma posibilității invocării în fața instanțelor naționale de către un particular, a unei dispoziții de drept al Uniunii, iar pe de cealaltă parte posibilitatea aplicării acelei norme de instanța națională.
46. Referitor la condițiile generale ale efectului direct, acestea au fost evidențiate în hotărârea Van Gend en Loos. Această hotărâre a pus bazele teoriei efectului direct în materia dreptului primar al Comunităților/Uniunii. Așa cum aprecia Robert Schutze ”Curtea a tăiat aici în mod explicit cordonul ombilical cu dreptul internațional clasic, insistând că ordinea juridică europeană era o nouă ordine juridică”[44]. În materia efectului direct al dreptului primar, Curtea a reținut 3 condiții: prevederea să fie clară, prevederea să fie precisă și prevederea sa fie necondiționată. În plus, ulterior în jurisprudența CJUE a fost recunoscut și efectul direct al directivelor prin îndeplinirea unor condiții specifice: (i) Să expire termenul de transpunere și statele membre să nu fi luat măsurile de transpunere și (ii) Transpunerea este incorectă sau incompletă.
47. Ca regulă generală, directivele pot produce doar efect direct vertical, care se definește ca fiind efectul prin care particularii pot invoca o dispoziție în fața autorităților din statul membru. Astfel că în jurisprudența Curții a fost criticată efectul direct orizontal prin care particularii, în situația în care se îndeplinesc condițiile, să invoce prevederile unor directive între aceștia.
48. Cu toate acestea, Curtea a reținut un efect direct orizontal incidental în situația în care dispozițiile nu conferă nici drepturi nici obligații pentru persoanele particulare.
49. De asemenea, directiva se bucură și de un efect indirect, dar care spre deosebire de efect direct, îi sunt recunoscute atât efectul orizontal, cât și efectul vertical. Acest efect își regăsește relevanța în cazul principiului aplicării conforme.

Concluzie

50. Așadar, principalii beneficiari ai efectului direct al unei directive sunt particularii care au posibilitatea, de a invoca prevederi care le conferă drepturi, direct în fața instanțelor naționale atunci când statul nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin sau le îndeplinește în mod eronat. De asemenea aceștia pot fi ținuți și de obligațiile care le revin prin acele dispoziții.

[1] Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, editura Universul Juridic, București, 2011, p. 137.
[2] Idem.
[3] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a VI-a, editura Hamangiu, București, 2017, p. 118.
[4] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, p. 117-118.
[5] CJCE, C-48/75 Royer
[6] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, p. 118.
[7] Robert Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, ediția I, Editura Universitară, București, 2012, p. 319.
[8] Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, p. 160.
[9] Hotărârea Van Gend en Loos, C-26/62, 25 februarie 1963;
[10] Robert Schutze aprecia că ptin această hotărâre”Curtea a tăiat aici în mod explicit cordonul ombilical cu dreptul internațional clasic, insintând că ordinea juridică europeană era o noua ordine juridică.
[11] Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, ediția a II-a, editura Universul Juridic, București, 2015, p. 83.
[12] Idem, op. cit. p. 84
[13] Idem, op. cit. p. 85
[14] Idem, op. cit. p. 84
[15] Idem, op. cit. p. 88
[16] Hotărârea CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend en Loos/ Netherlandes Island, C-26/62.
[17] Hotărârea CJCE, 6 februarie 1973, Lutticke GmbH/Hauptzonllam Passau, C-42/72.
[18] Hotărârea CJCE, 21 iunie 1974, Reyner împotriva Statului belgian, C-1/74.
[19] Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op. cit. p. 180
[20] Idem. op. cit, p. 180.
[21] Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, p. 92.
[22] Idem.
[23] Hotărârea CJCE, 4 decembrie 1974, Van Duyn/Home Office, C-41/74.
[24] Hotărârea CJCE, 5 aprilie 1979, Ministerul Public/Tullio Ratti, C-148/78.
[25] Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, p. 96.
[26] Hotărârea CJCE, 26 februarie 1986, Marshall/ Southampton and South-west Hampshire Area Health Authotity, C-152/84.
[27] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit., p. 231.
[28] Hotărârea CJCE, 12 iulie 1990, Foster e.a/British Gas, C-188/89
[29] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudență și doctrină, op. cit. p. 232.
[30] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit.. p 233
[31] Hotărârea CJUE, 12 decembrie 2013, Portgas, C-425/12.
[32] Daniel-Mihai Șandru, Constantin Mihai Banu, Dragoș Alin Călin, coord., Directiva – Act de dreptul Uniunii Europene- și dreptul român, Editura Universitară, ed. I, București, 2016, p. 19.
[33] Robert Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene,  p. 325
[34] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit,. p. 232.
[35] Idem.
[36] Hotărârea CJCE, Unilever Italia SpA/Central Food SpA, C-443/94
[37] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit., p. 244.
[38] Hotărârea CJCE, CIA Security International/ Signalson et Securitel, C-194/94
[39] Mihaela Augustina Dumitrașcu Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, p. 104
[40] Michal Bobek, De ce este mai bine ca fiecare dispoziţie a unei directive a Uniunii Europene să fie tratată ca o dispoziţie având efect direct (orizontal), în Revista Română de Drept European nr. 2/2003.
[41] Mihaela Augustina Dumitrașcu, op. cit., p. 99.
[42] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit. p. 241.
[43] Mihaela Augustina Dumitrașcu, op. cit., p. 100.
[44] Robert Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, p. 305.

Av. Răzvan Crăciunaș, SĂVESCU & ASOCIAȚII

Citeşte mai mult despre Răzvan Crăciunaș, SĂVESCU & ASOCIAȚII! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.