« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 

România la CEDO: cauza pendinte Petrescu și alții. Jurisprudența contradictorie a curților de apel în dispute pentru a constata dacă reclamanții, angajați ai serviciilor de medicină legală, lucrează sau nu în „condiții speciale” (și RIL abia în 2019, fără efect retroactiv total)
11.11.2020 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 31390/18 Amelia-Nicoleta Petrescu și alți 9 reclamanți împotriva României (a se vedea lista anexată)

1. Obiectul cererii (precum este redat de CEDO)

Cererile privesc jurisprudența contradictorie a curților naționale de apel, care au pronunțat decizii finale în dispute pentru a constata dacă reclamanții, angajați ai serviciilor de medicină legală, lucrează sau nu în „condiții speciale” (condiții deosebite de muncă). O astfel de constatare a declanșat drepturi specifice asociate pensiei și a avut un impact asupra vechimii reclamanților în muncă. Conform jurisprudenței anumitor curți de apel, toți angajații care lucrează în serviciile de medicină legal trebuie considerați implicit ca lucrând în „condiții deosebite”; conform unei alte fraze din jurisprudența aplicată de către instanțele naționale în dosarul reclamanților, asemenea condiții trebuie mai întâi recunoscute de Agenția regională pentru Ocuparea Forței de Muncă, care ar fi nevoită să evalueze pașii făcuți de fiecare angajat în funcție de fiecare caz și să confirme dacă s-au conformat sau nu condițiilor stabilite de legislația generală pentru acordarea acestui statut.

Deciziile finale care resping pretențiile reclamanților conform cărora ar fi lucrat în „condiții deosebite” timp de mai mulți ani sunt menționate în tabelul anexat; în cazul acțiunilor în instanță inițiate de colegii reclamanților, care lucrează în același domeniu, aceleași pretenții au fost aprobate de alte curți de apel.

La 14 Octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a pronunțat decizia într-un recurs în interesul legii, stipulând că respectivele condiții de muncă asociate serviciilor de medicină legală trebuie considerate implicit „condiții deosebite”. Conform legislației naționale, interpretarea prevederilor legale în cauză realizată de Înalta Curte este obligatorie pentru toate instanțele naționale odată cu publicarea deciziei motivate a Înaltei Curți în Monitorul Oficial, respectiv, în acest caz, începând cu data de 12 decembrie 2019. O decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii nu poate altera rezultatele judecăților deja pronunțate.

2. Întrebările comunicate

1. Reclamanții au avut un proces echitabil în ceea ce privește determinarea drepturilor și obligațiilor lor civile în conformitate cu Articolul 6 (1) din Convenție, în măsura în care alte acțiuni similare judecate în fața instanțelor naționale privind interpretarea anumitor prevederi legale care definesc dacă munca exercitată are sau nu loc în „condiții deosebite” au avut rezultate diferite? Mai precis, principiul securității juridice, așa cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții în interpretarea Articolului 6 din Convenție (consultați, de exemplu, Parohia Greco-Catolică Lupeni și Alții versus România [MC], nr. 76943/11, paragraful 116, 29 noiembrie 2016; și Albu și Alții versus România, nr. 34796/09 și 63 alții, paragrafele 34 și 42, 10 mai 2012), a fost respectat de instanțele naționale?

2. Presupusa abordare inconsecventă a instanțelor naționale în cauza reclamanților, spre deosebire de alte dosare similare, a constituit o încălcare a drepturilor reclamanților la folosința liniștită a posesiilor lor protejate de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai ales presupusul lor drept de a obține drepturi și beneficii specifice asociate pensiei aferente recunoașterii condițiilor deosebite de muncă, conform celor pretinse în fața instanțelor naționale (consultați mutatis mutandis, Tudor Tudor versus România, nr. 21911/03, 24 martie 2009 și Ștefănică și Alții versus România, nr. 38155/02, paragrafele 41-42, 2 noiembrie 2010)?

3. Reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu contrar Articolului 14 din Convenție, considerat împreună cu Articolul 6 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, privind faptul că acțiunile similare relevante ale altor reclamanți în fața instanțelor naționale au avut rezultate favorabile (consultați, mutatis mutandis, Ștefănică și Alții, citat mai sus, paragrafele 41-42, și Driha versus România, nr. 29556/02, paragraful 38, 21 februarie 2008)?

3. Jurisprudența CEDO relevantă invocată de chiar CEDO (și neștiută de instanțele naționale?)

3.1. Parohia Greco-Catolică Lupeni și Alții versus România [MC], nr. 76943/11, paragr. 116, 29 noiembrie 2016

116. La Cour rappelle d’emblée son arrêt Nejdet Şahin et Perihan Şahin c. Turquie ([GC], no 13279/05, §§ 49-58 et 61, 20 octobre 2011), dans lequel ont été posés les principes applicables aux affaires portant sur des divergences de jurisprudence. Ces principes, qui relèvent de l’article 6 § 1 de la Convention, peuvent se résumer comme suit :
a) Dans ce type d’affaires, l’appréciation de la Cour repose constamment sur le principe de la sécurité juridique, qui est implicite dans l’ensemble des articles de la Convention et qui constitue l’un des éléments fondamentaux de l’état de droit (Nejdet Sahin et Perihan Sahin, précité, § 56). Ce principe tend notamment à garantir une certaine stabilité des situations juridiques et à favoriser la confiance du public dans la justice. Toute persistance de divergences de jurisprudence risque d’engendrer un état d’incertitude juridique de nature à réduire la confiance du public dans le système judiciaire, alors même que cette confiance est l’une des composantes fondamentales de l’état de droit (Hayati Çelebi et autres c. Turquie, no 582/05, § 52, 9 février 2016, et Ferreira Santos Pardal c. Portugal, no 30123/10, § 42, 30 juillet 2015).
b) Toutefois, l’éventualité de divergences de jurisprudence est naturellement inhérente à tout système judiciaire reposant sur un ensemble de juridictions du fond ayant autorité sur leur ressort territorial. De telles divergences peuvent également apparaître au sein d’une même juridiction. Cela en soi ne saurait être jugé comme contraire à la Convention (Nejdet Sahin et Perihan Sahin, précité, § 51, et Albu et autres c. Roumanie, nos 34796/09 et soixante-trois autres requêtes, § 34, 10 mai 2012).
c) Les exigences de la sécurité juridique et de la protection de la confiance légitime des justiciables ne consacrent donc pas un droit acquis à une jurisprudence constante. En effet, une évolution de la jurisprudence n’est pas en soi contraire à la bonne administration de la justice, car l’abandon d’une approche dynamique et évolutive risquerait d’entraver toute réforme ou amélioration (Nejdet Sahin et Perihan Sahin, précité, § 58, et Albu et autres précité, § 34).
d) En principe, il n’appartient pas à la Cour de comparer les diverses décisions rendues – même dans des litiges de prime abord voisins ou connexes – par des tribunaux dont l’indépendance s’impose à elle. De même, la différence de traitement opérée entre deux litiges ne saurait s’entendre comme une divergence de jurisprudence si elle est justifiée par une différence dans les situations de fait en cause (Hayati Çelebi et autres, précité, § 52, et Ferreira Santos Pardal, précité, § 42).
e) Les critères qui guident la Cour dans son appréciation des conditions dans lesquelles des décisions contradictoires de différentes juridictions internes statuant en dernier ressort emportent violation du droit à un procès équitable consacré par l’article 6 § 1 de la Convention, consistent à déterminer, premièrement, s’il existe dans la jurisprudence des juridictions internes « des divergences profondes et persistantes », deuxièmement, si le droit interne prévoit des mécanismes visant à la suppression de ces incohérences et, troisièmement, si ces mécanismes ont été appliqués et quels ont été, le cas échéant, les effets de leur application (Nejdet Sahin et Perihan Sahin, précité, § 53, Hayati Çelebi et autres précité, § 52, et Ferreira Santos Pardal, précité, § 42).

3.2. Albu și Alții versus România, nr. 34796/09 și 63 alții, paragrafele 34 și 42, 10 mai 2012

34. În hotărârea Marii Camere în cauza Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei [(MC), nr. 13279/05, 20 octombrie 2011], Curtea a reiterat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema hotărârilor judecătoreşti neunitare (pct. 49–58). Acestea se pot rezuma astfel:

i) Curtea nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. De asemenea, nu are sarcina, cu excepţia cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanţelor naţionale, chiar şi pronunţate în acţiuni similare în aparenţă, deoarece independenţa instanţelor trebuie respectată (a se vedea Ādamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, 24 iunie 2008, pct. 118);
ii) Posibilitatea unor hotărâri judecătoreşti neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea şi în cadrul aceleiaşi instanţe. Acest fapt, în sine, nu poate fi considerat contrar convenţiei (a se vedea Santos Pinto împotriva Portugaliei, nr. 39005/04, 20 mai 2008, pct. 41 şi Tudor Tudor, citată anterior, pct. 29);
iii) Criteriile care ghidează motivarea Curţii privind condiţiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanţe judecătoreşti de ultim grad constituie o încălcare a cerinţei unui proces echitabil consacrată la art. 6 § 1 din convenţie constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa instanţelor interne, dacă legislaţia internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvenţelor, dacă mecanismul a fost aplicat şi, după caz, cu ce efecte [a se vedea Iordan Iordanov şi alţii, citată anterior, pct. 49–50; a se vedea de asemenea Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 34–40; Ştefan şi Ştef împotriva României, nr. 24428/03 şi 26977/03, 27 ianuarie 2009, pct. 33–36; Schwarzkopf şi Taussik, citată anterior, 2 decembrie 2008; Tudor Tudor, citată anterior, pct. 31; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 36];
iv) De asemenea, motivarea Curţii s-a întemeiat întotdeauna pe principiul securităţii juridice, care este implicit în toate articolele convenţiei şi constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept [a se vedea, printre altele, Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 39; Iordan Iordanov şi alţii, citată anterior, pct. 47; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 31];
v) Principiul securităţii juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice şi contribuie la încrederea publicului în instanţe. Pe de altă parte, persistenţa hotărârilor judecătoreşti neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esenţiale ale unui stat de drept [a se vedea Păduraru împotriva României, pct. 98, nr. 63252/00, CEDO 2005-XII (fragmente); Vinčić şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44698/06 şi alţii, 1 decembrie 2009, pct. 56; şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 38];
vi) Cu toate acestea, cerinţele securităţii juridice şi protecţia încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la consecvenţa jurisprudenţei (a se vedea Unédic împotriva Franţei, nr. 20153/04, 18 decembrie 2008, pct. 74). Evoluţia jurisprudenţei nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei dat fiind că eşecul menţinerii unei abordări dinamice şi progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (a se vedea Atanasovski împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 36815/03, 14 ianuarie 2010, pct. 38).

(…)

42. Din această perspectivă, deşi în prezentele cauze hotărârea în litigiu a fost pronunţată într-un moment în care divergenţa încă exista, Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la constatările din cauza Zelca şi alţii privind eficienţa recursului în interesul legii, un mecanism care a fost pus în funcţiune destul de prompt, fiind prezentat Înaltei Curţi la circa un an de la apariţia divergenţei contestate. Înalta Curte, la rândul său, a analizat problema cu promptitudine şi a oferit orientări clare privind interpretarea corectă a actelor normative, cu rezultatul că divergenţa a încetat repede, iar interpretarea instanţelor interne s-a uniformizat (a se vedea, a contrario, Tudor Tudor, citată anterior, pct. 30 şi Ştefănică şi alţii, citată anterior, pct. 38). Aşa cum s-a menţionat anterior, realizarea consecvenţei legislaţiei poate necesita timp, prin urmare jurisprudenţa neunitară temporar poate fi tolerată fără a submina securitatea juridică (a se vedea Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, citată anterior, pct. 83), cu condiţia ca sistemul juridic intern să fie, precum în prezentele cauze, capabil să le facă faţă.

3.3. Ștefănică și Alții versus România, nr. 38155/02, paragrafele 41-42, 2 noiembrie 2010

41. În esenţă, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, că au fost privaţi de plăţile compensatorii, în timp ce alte persoane aflate în situaţii similare cu ale lor au primit plăţile respective.
42. Având în vedere constatările de la paragraful 39 menţionat anterior, Curtea consideră că nu este necesar să mai examineze aceste capete de cerere.

3.4. Driha versus România, nr. 29556/02, paragraful 38, 21 februarie 2008

38. Curtea reţine că, spre deosebire de reclamant, alţi militari trecuţi în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit. Or, Curtea nu găseşte, în speţă, nici un motiv de natură a justifica o asemenea discriminare.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.