Andreea Coman
Prin Decizia nr. 14/2018 privind examinarea sesizării formulate cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 344 alin. 2 din Codul de procedură penală (publ. în M. Of., Partea I nr. 765 din 5 septembrie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele:
„Termenul în care inculpatul, persoana vătămată și celelalte părți pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este un termen de recomandare.”
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere dispozițiile explicite ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora nulitățile relative intervenite în cursul urmăririi penale pot fi invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară.
Interpretarea corelată a dispozițiilor art. 281 alin. 4 și art. 282 alin. 4 Cod procedură penală duce la concluzia că sintagma „închiderea procedurii de cameră preliminară” nu semnifică expirarea termenului stabilit de judecător pentru depunerea cererilor și excepțiilor, ci chiar termenul la care această procedură este finalizată, prin pronunțarea unei soluții de către judecătorul de cameră preliminară.
Acest din urmă aspect reiese și din dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, text ce face referire expresă doar la termenele legale, nu și la cele judecătorești, sancțiunea decăderii neputând opera în acest caz, deoarece legea penală este de strictă interpretare și, ca atare, nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.
Astfel, sancțiunea depășirii termenului judecătoresc trebuie privită în strânsă corelare cu regimul nulităților. Termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părțile având posibilitatea invocării de cereri sau excepții noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialității procedurii, și prin urmare, invocarea cererilor și excepțiilor cu depășirea termenului judecătoresc, dar anterior pronunțării încheierii de soluționare a procedurii de cameră preliminară, nu echivalează cu o neformulare a cererilor, judecătorul fiind dator să se pronunțe asupra celor invocate.
Av. Andreea Coman
Aflaţi mai mult despre Andreea Coman, ICCJ, Inalta Curte de Casatie si Justitie, RILJURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.
Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!
Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară
Ignor o întreagă doctrină în care una din categoriile în care se clasifică termenele este cea a „termenelor de recomandare”, pentru că în România doctrina nu este izvor de drept. Măcar așa am impresia: că nu pot cere cutare soluție sau măsură numai pentru că eminentul jurist X a scris în tratatul Y cutare părere, pe care o pot reda cu toate datele bibliografice. Și atunci caut în lege unde și cum ar fi reglementat vreun asemenea termen de recomandare.
În Codul de procedură penală, art. 268-271 nu prevăd o astfel de categorie. Dimpotrivă, art. 268 chiar arată consecințele nerespectării termenelor (decădere și nulitate, încetarea efectelor unei măsuri).
Ar fi de înțeles că un termen care ar fi reglementat printr-un text legal de felul „actul trebuie efectuat, de regulă, în termen de x zile de la…”, ar putea fi clasificat (neoficial!) ca fiind de recomandare, întrucât acel „de regulă” permite implicit și situații „de excepție”.
Nu este de înțeles cum de un text legal precum art. 343 („Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.”) este interpretat de instanțe ca fiind unul de recomandare (sper că nu e cazul să mai produc dovezi pentru această afirmație). Nu știm care ar fi sancțiunea nerespectării acelor „cel mult” 60 de zile, dar aici e și problema logicii juridice desăvârșite a „legiuitorului” (și a „arhitecților” textelor de lege).
Interesant este că termene de recomandare sunt considerate, de obicei, cele care fixează niște îndatoriri pentru autorități (ex. cel mult trei zile pentru confirmarea extinderii urmăririi penale – art. 311 alin. (2); cel mult 15 zile pentru amânarea pronunțării – art. 391 alin. (2); cel mult 30 de zile de la pronunțare pentru redactarea hotărârii – art. 406 alin. (1)). În schimb, când „cel mult” se referă la ceilalți participanți la proces, termenele nu mai sunt de recomandare (ex. amenda judiciară pentru suspectul sau inculpatul care nu înștiințează organele judiciare despre schimbarea locuinței în cel mult 3 zile – art. 259 alin. (2) și art. 283 alin. (4) lit. k); cel mult 10 zile pentru apelul formulat în ipoteza repunerii în termen – art. 411 alin. (1)).
Am menționat exemplul duratei procedurii pentru că știu dosare care stau în anticameră, scuze, în camera preliminară (fabuloasă și extrem de utilă născocire!), cu mult peste durata maximă (v. „cel mult”) a procedurii – ex. dosar înregistrat la Tribunalul Dolj în 01.04.2019 și încheiere de cameră preliminară în 16.03.2020 = 11 luni și 15 zile. Și atunci, dacă tot avem de a face cu astfel de texte de „recomandare”, de ce mai există textele respective? Cărui scop ar servi o dispoziție legală care spune că „ar fi bine să nu fie rău”?
Dacă termenul de „cel mult 60 de zile” de la art. 343 este de recomandare, de ce nu ar fi așa și termenul din aceeași sintagmă de la art. 493 alin. (4) „Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile”?! Sau, mai îndrăzneț, de ce nu ar fi de recomandare și cel de la art. 236 alin. (4) „Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.” ori cel de la art. 226 alin. (2) „Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile”?
Trist că aveți atât de multă dreptate…
Doctrina este izvor secundar de drept persuasiv dar nu obligatoriu.
https://www.law.georgetown.edu/wp-content/uploads/2018/02/secondarysources.pdf
Atât articolul cât și Decizia nr. 14/2018, decizie care își produce efectele de o bucată bună de timp (în favoarea justițiabilului și nu a autorității de stat, așa cum în mod greșit se sugerează în comentariu), se referă la termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 344 alin. 2 Cod procedură penală, teza finală, și nicidecum la termenul prevăzut de art. 343 Cod procedură penală, care evident, este un termen legal.
Cu adevărat trist este faptul că nu se face o distincție simplă cum este cea în discuție, între noțiuni având natura și obiectul atât de diferite.
Dvs. ați văzut comentariul meu, vi s-a părut pe lângă subiect (chiar este) și ați comentat.
Eu am văzut noțiunea de „termen de recomandare” utilizată ca un dat categoric într-o decizie a Înaltei și am comentat.
Chiar dacă aveți vreo altă impresie, am observat și eu că articolul la care comentam nu se referea la art. 343, pomenit de mine. Doar că am ales să-mi vărs năduful pe termenele de recomandare (și, în general, pe legi proaste, păguboase), utilizând un exemplu pe care îl știu din practică.
Fără îndoială, termenul de 60 de zile este un termen legal, astfel că nu e necesară intervenția doctrinei sau jurisprudenței peste lege. Termenul de minim 20 de zile pentru formularea cererilor și excepțiilor, ce are natura unui termen judiciar, trebuie să se situeze în interiorul celor 60 de zile. O eventuală schimbare a naturii sale legale neputând fi efectuată pe baza unei reglementări ce prevede un termen judiciar.
Am identificat în practică soluții în care se critica faptul că termenul de 60 de zile era prea scurt (cu motivarea încălcării art. 53 din Constituție), judecătorul grăbind derularea procedurii pentru respectarea lui. Critica se referea la respingerea a mai multor cereri de către judecător cu motivarea celerității procedurii de cameră preliminară, invocându-se termenul de soluționare de 60 de zile (de ex. http://www.rolii.ro/hotarari/5c808742e49009900800009d, cauză în care s-a invocat și o exceție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 343 C.proc.pen., respinsă tocmai pe considerentul naturii termenului de recomandare).
Răspunsul la întrebarea dacă lipsa personalului sau „neinspirația” unor procurori în „construirea” unor dosare ar putea reprezenta o justificare împotriva legii cred că îl intuim. Așa cum bine ați precizat, „complexitatea cauzei” nu rezistă în fața unui termen de menținere a unei măsuri preventive.