Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Analiza comparativă: Acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată în procedura recunoașterii învinuirii. Particularități. Aspecte jurisprudențiale (II)
20.11.2020 | Anjie-Diana GOH

JURIDICE - In Law We Trust
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

« Analiza comparativă: Acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată în procedura recunoașterii învinuirii. Particularități. Aspecte jurisprudențiale (I)

I. Introducere[1]

 Acest studiu își propune să aducă în prim-plan principalele asemănări și mai ales deosebiri dintre cele două proceduri prin care se recunoaște învinuirea (respectiv, vinovăția) prevăzute de noul cod de procedură penală. Înca din prima frază putem anticipa faptul ca elementul central al ambelor concepte este constituit de recunoașterea liberă facută de inculpat cu privire la infracțiunile, sau, o parte din infracțiunile[2], de care este acuzat.

Întrebandu-ne de ce ar recunoaște acesta învinurile aduse, având în vedere că incuplatului nu îi incumbă proba vinovăției sau nevinovăției sale, ci, dimpotrivă organelor de urmărire penală fiindu-le impusă aceasta probă[3], ajungem cu gândul la binecunoscutul proverb care spune că „Greșeala recunoscută este pe jumatate iertată”. Se pare că legiuitorului noului cod de procedură i-a plăcut acest concept, drept pentru care, putem afirma că ,,l-a admis în parte”, transpunându-l în procedurile mai sus menționate, schimbând însa limita ,,în care este iertată greșeala”. Astfel că, dacă proverbul ierta pe jumătate, legiuitorul iartă doar o treime, sau doar o pătrime, raportându-se de la caz la caz: „Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.” Este important de menționat că parcurgerea oricăreia dintre cele două proceduri oferă persoanei împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală același beneficiu de reducere a pedepsei, aspect ce întărește riscul de confuzie (și așa destul de mare) între acestea.

Revenind la scopul principal al acestui material, și anume evidențierea comparativă a diferențelor dintre acordul de recunoaștere a vinovăției si procedura cercetării abreviate, este important de menționat înca de pe acum că, deși se adresează acelorași persoane si vizează în principal aceleași categorii de infracțiuni, cele două concepte prezintă deosebiri substanțiale care țin atât de modul de formare cât și de momentul procesual în care sunt solicitate. Fără a dezvolta mai multe în partea introductivă, vom începe prin a prezenta în mod comparat condițiile cerute de aceste proceduri.

 II. Sedes materiae. Scurt istoric

∮ 1. Apariția celor două proceduri și plasarea în contextul legislativ actual

Acordul de recunoaștere a vinovăției (sedes materiae: 478-488 NCPP) este prima dintre procedurile speciale reglementate în titlul IV al Noului Cod de Procedură Penală, fiind introdusă pentru prima dată în legislația națională prin legea 135/2010 privind CPP, după cum a fost modificată prin legea 255/2013 privind punerea în aplicare a CPP. Aparută ca o noutate legislativă menită să reducă durata procesului penal prin simplificarea procedurilor fața de dreptul comun, această facilitate beneficiază deopotrivă statului, (care nu doar că își reduce costurile prin abrevierea unor proceduri penale, ci și păstrează intacte principiile[4] și garanțiile procesuale) cât și inculpatului, căruia i se dă șansa de a-și reduce limitele de pedeapsă, în cazul în care recunoaște învinuirea.

Relativ recentă în sistemul de drept național, procedura acordului are o existență mai îndelungată[5] în legislația[6] statului francez [7], din care legiuitorul român se inspiră cel mai adesea, regăsindu-se însă și în alte legislații europene, precum cea germană[8], italiană[9] și nu în ultimul rând cea a Republicii Moldova [10], unde nu doar că reglementarea este anterioară celei naționale[11], ci există și o definiție a acordului. Cu toate că în NCPP nu se oferă în mod explicit nicio definiție acestei instituții, în opinia mea, prin enumerarea condițiilor în chiar articolul principal al acestei proceduri, legiuitorul a oferit o definiție intrinsecă mai degrabă pragmatică decât conceptuală. Astfel că, un asemenea acord poate fi încheiat doar atunci când “legea prevede pedeapsa închisorii sau amenzii de cel mult 15 ani”, când “din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului” iar la încheierea acordului, asistența juridică a inculpatului a fost asigurată. Din cea de-a doua parte a textului de lege, putem întregi definiția acordului, drept fiind acea înțelegere dintre inculpat[12] și procuror, care, se poate încheia în limitele prevăzute de lege (alin. (1) și (2) ale aceluiași articol), acordându-se astfel persoanei care și-a recunoscut învinuirea, reducerea sau individualizarea[13] favorabilă a pedepsei. Relevantă este și definiția regăsită într-o sentință[14] penală de pe rolul Judecătoriei Câmpulung, unde s-a reținut că “Acordul de recunoaștere a vinovăţiei, introdus prin Legea 135/2010, reprezintă o soluţie legislativă inovatoare, menită să asigure soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil şi care să reprezinte un remediu pentru eliminarea unei deficienţe majore a sistemului judiciar român, anume durata desfăşurării procedurilor judiciare. Judecata efectuată pe baza acordului de recunoaștere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva instanţele de judecată.”

Cercetarea abreviată în cazul recunoașterii învinuirii (sedes materiae: art. 374 -377 NCPP), spre deosebire de acord, nu este o procedură specială “stricto sensu”, nefiind reglementată în titlul dedicat procedurilor speciale[15] în NCPP. Aceasta este doar o variantă oferită de legiutor inculpatului, care, poate alege să își valorifice “sinceritatea” reducându-și limitele în care este stabilită pedeapsa, independent de alte cauze de reducere a pedepsei. Astfel că, exemplificativ, dacă optează pentru cercetarea abreviată, inculpatul care a săvârșit o infracțiune în  forma tentativei va putea cumula ambele cauze de atenuare a pedepsei, primind un tratament sancționator mai redus decât dacă, ar fi parcurs procedura de drept comun. Este important de menționat că, dacă acordul de recunoaștere a vinovăției a apărut ca o noutate legislativă în NCPP, nu același lucru se poate spune despre cercetarea abreviată care exista și în codul de procedură penală anterior sub denumirea “Judecata în cazul recunoașterii vinovăției”[16]. În principal, NCPP a preluat aceeași reglementare cu privire la judecarea cauzei față de inculpatul care recunoaște învinuirea adusă, introducând însă două elemente de noutate. Primul se referă la faptul că potrivit noilor dispoziții, proba cu înscrisurile se administrează chiar la termenul când instanța se pronunță asupra cererii cu privire procedura simplificată, sau “cel târziu la termenul imediat următor, nefiind acordat decât un singur termen pentru prezentarea de înscrisuri.”[17] De asemenea, se impune observația că “in ipoteza alin. (5), deşi porneşte pe procedura abreviată, instanţa va declanşa procedura de drept comun doar pe aspectele ce ţin de încadrarea juridică.”[18] Cu alte cuvinte, este posibil ca și în procedura abreviată a recunoașterii învinuirii să se desfășoare și o “judecată de drept comun”, cu privire la schimbarea încadrării juridice. Cu această ocazie, menționăm că, dacă la cercetarea abreviată se poate cere schimbarea încadrării juridice a faptei, la acordul de recunoaștere a vinovăției, acest lucru nu este posibil, întrucât acesta are ca obiect “recunoașterea comiterii faptei și recunoașterea încadrării juridice, (…), cuantumul pedepsei și forma de executare.”[19]

Nici în cazul judecării după procedura simplificată nu avem o definiție deja constituită în NCPP, dar, ca în cazul acordului, o putem forma pe baza condițiilor cerute pentru admiterea acesteia de către instanță.

Atunci când inculpatul (nu și suspectul[20]) trimis în judecată pentru o infracțiune care prevede pedeapsa amenzii/închisorii sau a ambelor, fără însă a fi prevăzute alternativ cu detențiunea pe viață, recunoaște “toate faptele reținute în sarcina sa[21] și cere ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi[22], atunci mai rămâne doar ca instanța sesizată cu o cerere de judecată în procedura abreviată să o încuviințeze. După ce analizează dacă probele deja administrate sunt suficiente, atunci procedura va continua în forma simplificată. Același beneficiu cu privire la reducerea limitelor de pedeapsă ca cel din cadrul procedurii speciale de recunoaștere a învinuirii va fi acordat inculpatului care apelează la art. 374, alin. (4) NCPP.

III. Deosebirile dintre cele două proceduri abreviate

După ce am analizat pe larg asemănările dintre cele două proceduri simplicate, în prima parte a studiului[23], vom reveni la elementele de diferențiere, iar acestea privesc în linii mari, următoarele aspecte:

(i) Momentul până la care pot fi încheiate;

(ii) Inițiatorii procedurilor simplificate;

(iii) Faptele comise și limitele de pedeapsă prevăzute de lege;

(iv) Necesitatea recunoașterii indivizibile a tutoror faptelor;

(v) Posibilitatea parcurgerii procedurilor doar față de unii inculpați;

(vi) Posibilitatea “negocierii” pedepsei aplicate;

(vii) Modul de sesizare a instanței și parcurgerea camerei preliminare;

∮ 1. Momentul până la care pot fi încheiate procedurile simplificate

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat în cursul urmăririi penale între inculpat și procuror: “În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.”[24] Se prevede expres că doar inculpatul poate să recurgă la încheierea unui acord pentru că doar față de acesta există suficiente probe care să conducă la o “presupunere rezonabilă cum că ar fi comis o infracțiune”, din interpretarea coroborată a art. 15 NCPP și art. 82 NCPP. Suspectului nu îi este recunoscut dreptul de a încheia un astfel de acord, pentru că față de acesta există doar o “banuială rezonabilă” cum că ar fi săvârșit o infracțiune, fără însă a exista probe suficiente în acest sens. Ar părea că diferențele dintre cei doi subiecți procesuali (într-o exprimare lato sensu, întrucât doar suspectul este un subiect procesual principal, inculpatul fiind “parte” în proces, așa cum rezultă din art. 32, alin. (3) și art. 33 NCPP) derivă din distincția semantică între “presupunere” și “banuială”, dar fundamentul obiectiv al diferențierii nu analizează literar textele de lege, ci pun în discuție necesitatea existenței unor probe relevante pentru ca suspectul să se “transforme” în inculpat. Mai mult decât atât, raportarea la “presupuneri/bănuieli rezonabile” trebuie să se facă în concordanța cu practica CEDO, care a folosește adesea sintagma de “motive verosimile”, arătând că raportarea se va  face față de un “observator rezonabil” mediu, diligent, imparțial și obiectiv [25]. Bineînțeles, aceste presupuneri trebuie să păstreze un echilibru între a fi suficient de convingătoare că ar exista posibilitatea ca acea persoană să fi comis fapta, fără însă a se impune condiția ca din acestea să reiasă cu certitudine că inculpatul este autorul ei: “Această dispoziție presupune existența unor fapte sau a unor informații de natură să convingă un observator obiectiv că este posibil ca individul în discuție să fi săvârșit infracțiunea. Or, ceea ce poate trece drept <<verosimil>> depinde de analiza tuturor circumstanțelor din dosar.”[26] De asemenea, “Trebuie subliniat că <<faptele care dau naștere unor suspiciuni verosimile nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzație.>>”[27]

După trecerea în revistă a interpretării CEDO asupra noțiunilor de presupuneri rezonabile și motive verosimile, observăm că nici la nivel internațional, din interpretarea jurisprudenței europene, suspectul nu ar putea interveni sau iniția o procedura în care să își recunoască anticipat vinovăția, doar inculpatul putând acționa în acest mod, întrucât, în definitiv, doar față de acesta, observatorul obiectiv are îndoieli justificate față de vinovăția acestuia. Legiuitorul a prevăzut implicit limitele temporale în care poate interveni acordul de recunoaștere a vinovăției, momentul de inceput fiind punerea în mișcare a acțiunii penale, iar momentul final cel al finalizării urmăririi penale, când inculpatul va mai putea eventual să își valorifice sinceritatea abia în faza judecății.

Dacă a pierdut posibilitatea încheierii unui acordului, ori dacă, a încercat încheierea unui astfel de acord, dar acesta a fost respins de instanță în procedura verificării admisibilității acordului, inculpatul va putea sa recunoască faptele reținute în sarcina sa în fața judecătorului, până la începerea cercetării judecătoresti[28]. Aceasta recunoaștere benevolă va lansa, dacă judecătorul apreciază îndeplinite și celelate condiții cerute de lege, judecarea conform procedurii simplificate a cauzei, doar pe baza probelor obținute în urmărirea penală. Dacă recunoașterea faptelor va avea loc în cursul judecății, după momentul începerii cercetării judecătoresti, instanța va constata că este tardiv să dispună ca judecarea cauzei să se facă conform dispozițiilor 374, alin. (4) NCPP, dar va putea încă să aplice beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă în condițiile art. 396, alin. (10) NCPP, dacă în urma judecării conform procedurii obișnuite, se va descoperi aceeași situație de fapt, ca cea descrisă de inculpat. La aceasta interpretare și față de o practică unitară în jurisprudența națională, a existat totuși o critica de neconstituționalitate[29] ridicată în anul 2016 de un justițiabil care susținea că, în mod constituțional, ar fi trebuit ca momentul final pînă la care sa se poată recurge la cercetarea abreviată să fie cel al terminării cercetării judecătoresti. Fără a dezbate considerentele din cuprinsul hotărârii, considerăm oportună doar menționarea existenței acestei decizii[30] prin care Curtea Constituțională a respins, critica adusă art. 375, alin. (1).

2. Inițiatorii procedurilor simplificate

Intitulat “Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției și limitele acestuia” art. 478 NCPP înfățisează inițiatorii acordului precum și exercitarea controlului a priori realizat de procurorul ierhic superior celui în a cărei competență intră încheierea acordului. Astfel că, în alin. (3) legiuitorul arată că inițiativa încheierii unui acord în baza recunoașterii vinovăției poate aparține atât inculpatului, cât și procurorului (“Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat”). Dacă este absurd să specificăm despre care inculpat discutăm, fiind evident că textul face referire la inculpatul din acea cauză în care se dorește inițierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, nu este însă absurd să ne întrebăm la care procuror a făcut referire legiuitorul. Cu alte cuvinte, am putea preciza că deși unii doctrinari[31] lămuresc aceasta chestiune, doctrina deseori alege să o ignore întrucât se consideră că, atât pentru argument de logică juridică, cât și pentru că nu există controverse de opinii, este evident că legiuitorul s-a referit (fără a preciza expres, ce-i drept) la procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauză. În plus, din moment ce în alineatele (2) si (4) ale aceluiași articol se prezintă formele de verificare a acordului de catre “procurorul ierhic superior”, atunci se deduce fără indoială că cel care a încheiat acordul cu inculpatul nu poate fi decât procurorul care efectuează sau supraveghează urmarirea penală.

Procurorul ierhic superior nu este un veritabil titular al acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta neputând iniția, propune, și cu atât mai puțin impune inculpatului să încheie un astfel de acord, acestuia lăsându-i-se libertatea de apreciere dacă va alege o procedură specială sau parcurgerea procedurii de drept comun[32]. De asemenea, chiar dacă procurorii funcționează în baza subordonării ierarhice, aceștia rămân independenți în deciziile și actele procesuale efectuate, controlul ierhic manifestându-se exclusiv în baza posibilității infirmării unor soluții, nicidecum în sensul obligativității unui procuror de a soluționa în propriile cauze după cum îi impune procurorul ierarhic superior (“În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege”[33]). Rămâne însă adevarat că procurorul ierarhic superior dă un aviz cu putere “sine qua non” în încheierea acordului[34].

În cazul cercetării abreviate, inculpatul este cel care poate solicita “ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți.”[35] Solicitarea trebuie să provină de la acesta fie personal, când este prezent în instanță și declară că dorește parcurgerea procedurii judecării simplificate a cauzei, fie, prin înscris autentic, apt să probeze consimțământul neviciat al inculpatului. Judecătorul trebuie să se asigure că persoana împotriva căreia se exercită acțiunea penală a ales cercetarea abreviată în deplina cunoaștere a drepturilor și obligatiilor sale procesuale dar și că nu a fost supusă niciunei presiuni. Tocmai de aceea, legiuitorul condiționează ca inculpatul să fie prezent personal în momentul când alege o astfel de procedură sau cel puțin să existe un înscris în formă autentică, de o forță probantă și credibilitate superioară față de un simplu înscris, care ar putea fi foarte ușor contestat ulterior. Cu privire la posibilitatea recunoașterii faptelor reținute în rechizitoriu făcută prin înscris autentic, nu putem exclude riscul de confuzie cu vechea reglementare (Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 29/1968) sau cu dispozițiile NCPP de dinaintea adoptării O.U.G 18/2016. Astfel, în ordine cronologică, Codul anterior prevedea alternativ ca inculpatul fie să se prezinte personal în fața judecătorului instanței, fie să recunoască faptele printr-un înscris autentic.

Ulterior, NCPP, deși a păstrat mecanismul procedurii simplificate pe baza recunoașterii învinuirii, nu și-a mai însușit întru totul aceleași texte legale, astfel că nu mai permitea inculpatului să își prezinte recunoașterea faptelor prin înscris autentic, ci doar personal. Practica instanțelor a fost relativ neclară, în sensul că unele continuau să aplice vechea reglementare procesuală, în timp ce altele au îmbrățișat imediat noua concepție a legiuitorului, care prin lipsa reglementării exprese excludea posibilitatea recunoașterii învinuirii făcută prin act autentic:

– “Pentru a putea fi judecat în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției un inculpat trebuie să fie, în mod obligatoriu, prezent în fața instanței de judecătă și să facă declarația de recunoaștere personal în fața acesteia (așa cum rezultă din dispozițiile art. 374 alin. 4 și art. 375 Cod de procedură penală). În speță, inculpatul nu a fost prezent în fața instanței de fond și a depus la dosar, în copie, o declarație de recunoaștere a faptei autentificată notarial.”[36]

Realizând că reglementarea anterioară era mai potrivită întrucât facilita inculpatului o sferă mai largă a posibilităților de recunoaștere, dar și pentru că înscrisul autentic comporta sufiecte garanții de integritate și legalitate, prin O.U.G 18/2016, legiuitorul a introdus alineatele (11) si (12) prin art. II, pct. 99, revenind astfel la forma anterioară a prevederii cu privire la acest aspect.

Înainte de a continua prezentarea comparativă a condițiilor cerute de fiecare din cele două proceduri special, ținem să reamintim și următoarea mențiune. Nu este permis avocatului să aleagă pentru clientul său ca judecata să se desfășoare în procedura derogatorie simplificată, rațiunea fiind că nu poate dispune de drepturile clientului sau, care doar personal sau prin înscris autentic își poate exprima valabil consimțământul în această procedura. Soluția legislativă a făcut obiectul unei sesizări a Curții Constituționale, autorul excepției expunându-și opinia conform căreia art. 374, alin. (4) ar fi de natură a crea “o discriminare, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament, între persoanele care se prezintă în fața instanței și recunosc faptele reținute în sarcina lor și persoanele care nu se prezintă la judecată.”[37] În același timp, acesta “Apreciază că recunoașterea faptelor reținute în sarcina inculpatului ar trebui să se poată face și în ipoteza în care inculpatul nu se prezintă la instanța de judecată, în baza dosarului de urmărire penală, sau recunoașterea faptelor ar putea fi făcută de reprezentantul inculpatului.”[38] Excepția ridicată a fost respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 750/2016.

∮ 3. Faptele comise și limitele de pedeapsă prevăzute de lege

Pentru încheierea unui acord, este necesar ca maximul special  prevăzut de lege pentru acea infracțiune să nu depășească 15 ani[39], pe când în ipoteza parcurgerii unei judecăți simplificate trebuie doar ca legea să nu prevadă, nici măcar alternativ, pedeapsa detențiunii pe viață [40].

Se observă că cercetarea abreviată prevazută la art. 374 NCPP este mai permisivă, din perspectiva maximului special, acoperind o sfera mai largă de infracțiuni, pentru care, nu s-ar fi putut încheia acordul, întrucât acest maxim depășea limita (de 15 ani) cerută de actuala reglemetare[41]. Trebuie să recunoaștem totuși, că și textele din materia acordului de recunoaștere a vinovăției au suferit unele modificări favorabile inculpatului; În forma sa inițială din NCPP acordul putea fi încheiat doar pentru infracțiuni a căror pedeapsă prevăzută de lege avea un maxim special de cel mult 7 ani. Limita a fost majorată, dublându-se chiar (astfel, de la limita inițială de 7 ani, s-a ajuns la limita de 15 ani) prin introducerea O.U.G 18/2016, care a modificat substanțial codul de procedură penală și legea 304/2004 privind organizarea judiciară. Rămâne însă mai favorabilă, tot prevederea referitoare la procedura judecății în baza recunoașterii învinuirii, care, condiționează negativ ca pentru fapta comisă NCPP să nu dea posibilitatea, chiar alternativ, aplicării detențiunii pe viață.

Nu vor putea fi judecate după regulile procedurii judecății abreviate faptele pentru care legea prevede drept pedeapsa detențiunea pe viață, nici chiar dacă au ramas în stare de tentativă. Este adevărat că unei infracțiuni comise în formă tentată nu i se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață, instanța trebuind să aplice pedeapsa înschisorii între 10 și 20 de ani. Cu toate acestea, din moment ce legiuitorul a exclus posbilitatea apelării la procedura simplificată pentru infracțiuni pentru care legea prevede detențiunea pe viață, fără să ceară ca instanța să se orienteze spre aceasta, nu cuantumul pedepsei pare să intereseze, ci mai degrabă periculozitatea infracțiunii. Cum practica nu a fost unitară în acest sens, dar și din cauza lipsei unei prevederi exprese care să excludă în mod neîndoielnic de la aplicarea cercetării abreviate astfel de fapte, rămase în forma tentată, Înalta Curte de Casație și Justiție a venit să lămurească această chestiune, printr-o decizie emisă în anul 2012, dar care își păstrează actualitatea:

– „Dată fiind incidenţa OUG 121/2011, cu impact asupra aplicării teoretice a disp. art. 320/1 C. proc. pen. în speţă, va fi de abordat instituţia juridică nou introdusă. Esenţial de arătat este însă că, conf. alin. (7) cauza de reducere a limitelor de pedeapsă legale nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Or, în funcţie de incriminarea stipulată în sarcina acestui inculpat, se poate constata că textul nu poate avea incidenţă. Facem precizarea că legea face trimitere la sintagma <<o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă>>, aşadar fără a se lua în considerare, în raportarea aplicabilităţii concrete a cauzei de reducere, eventualele situaţii de atenuare a pedepsei, precum este starea de tentativă.”[42]

De asemenea, nu vor putea fi judecate după procedura simplificată nici infracțiunile aflate în concurs, dacă pentru una dintre acestea pedeapsa prevazută de lege este detențiunea pe viață. NCPP nu prevede nici de această dată în mod expres vreo interpretare, tocmai de aceea, jurisprudența a fost iarăși împărțită în două opinii majoritare, din care una se orientează spre respingerea cererii de cercetare abreviată pentru toate infracțiunile, dacă pentru una din ele pedeapsa prevazută de lege este detențiunea, iar cealaltă opinează că, fiind în principu acțiuni penale diferite, ele nu ar trebui să fie dependente și să urmeze aceeași procedură în mod obligatoriu. Această ultimă opinie menționată nu susține că “în cazul pluralității de infracțiuni există o pluralitate de acțiuni penale care, sub aspect substanțial, nu sunt indivizibile, ci independente”, iar pentru aceste motive, s-ar putea aplica dispozițiile speciale cu privire la infracțiunile care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. Deși, în principiu, argumentul expus este valid, trebuie să avem în vedere și faptul că există ipoteze, nu rare, în care mai multe infracțiuni sunt “tratate” printr-o unică acțiune penală. În plus, legiuitorul a cerut ca inculpatul să își recunoască toată învinuirea adusă, mai exact toate faptele pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, or, în acest caz, chiar dacă am putea vorbi despre o oarecare independență a acțiunilor penale unele față de celelalte, nu putem accepta ca legiuitorul a dorit să lase inculpatului posibilitatea să recunoască doar unele infracțiuni, pentru care să se poată aplica cercetarea abreviată. În plus, așa cum se arată și în considerentele[43] deciziei Înaltei Curți, dacă prin absurd, s-ar accepta că în cazul unui concurs de infracțiuni se poate proceda la cercetarea abreviată a judecății și implicit, se poate obține beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă, singurul care ar profita de aceaste premise ar fi incupatul, nu și sistemul judiciar sau statul (pentru că în privința celeilalte infracțiuni urmându-se procedura de drept comun, nu  s-ar reduce nici durata procesului penal și nici costurile aferente acestuia). Analizând deopotrivă ambele opinii jurisprudențiale, care dealtfel au generat o practică neunitară la nivel național, ICCJ a stabilit că “Într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun.”[44]

4. Necesitatea recunoașterii indivizibile a tuturor faptelor

În ipoteza judecății potrivit procedurii simplificate prin recunoașterea învinuirii, inculpatul trebuie să recunoască “în totalitate[45] faptele reținute în sarcina sa” în rechzitoriu. Cu alte cuvinte, dacă nu recunoaște săvârșirea în totalitate a faptelor descrise în rechizitoriu, sau dacă mai are de adus lămuriri și cereri cu privire la situația de fapt, nu va deveni incidentă în cauză recunoașterea învinuirii așa cum este cerută de exigențele art. 374 NCPP și următoarele. La acordul de recunoaștere a vinovăției, situația se prezintă altfel, așa încât inculpatul poate alege să încheie un acord numai cu privire la unele dintre infracțiunile pentru care este acuzat, iar cu privire la celelalte să urmeze procedura obișnuită. Cele două proceduri prezintă condiții asemănătoare, dar au particularități importante distincte, una dintre acestea fiind chiar “divizibilitatea” recunoașterii față de mai multe fapte în legătura cu care s-a pus în mișcare acțiunea penală.

În cazul cercetării abreviate, inculpatul trebuie să recunoască toate faptele de care este acuzat și să adopte o conduită procesuală din care să rezulte atât faptul că a înțeles efectele aplicării judecării simplificate cât mai ales că dorește în mod cert și fără rezerve mintale recurgerea la aceaste norme derogatorii. În lumina respectării garanțiilor procesuale, NCPP lasă judecătorului libertatea de apreciere, și îi incumbă acestuia responsabilitatea de a verifica consimțământul dat în deplină cunoștință de cauza al inculpatului, cât și aprecierea dacă probele strânse în cursul urmăririi penale sunt într-adevar suficiente pentru formarea convingerii, dincolo de orice îndoială rezonabilă cum că inculpatul a săvârșit infracțiunile[46]. Prin limitările impuse, legiuitorul a dorit să se asigure că inculpatul este încunoștiințat în mod corect, de un organ judiciar imparțial (judecătorul – președintele completului), despre aceasta posibilitate și că luarea consimțământului acestuia este făcută în mod corespunzător și oferă garanțiile că provine de la inculpat (personal în fața instanței, sau prin înscris autentic). Dacă inculpatul declară personal în fața completului de judecată că este de acord cu parcurgerea cercetării abreviate, însă cere depunerea altor probe decât înscrisurile, atunci judecătorul nu va putea continua la judecarea simplificată a cauzei, primând principiul aflării adevarului, întrucât scopul primordial al procesului penal nu constă în celeritatea finalizării unor spețe, ci în aflarea adevărului judiciar. În plus, simpla recunoaștere formală a acestuia, la care se alătură o cerere pentru administrarea unor probe care tind să demonstreze o altă situație de fapt, nu poate produce efecte, fiind în contra scopului prevăzut de lege. Inculpatul care alege ca judecata să se desfășoare după regulile procedurii simplificate trebuie să recunoască în totalitate comiterea faptelor de care a fost acuzat, așa cum au fost ele reținute în rechizitoriu, fără să ceară schimbarea situației de fapt sau administrarea unor alte probe decât înscrisurile. Cu toate acestea, poate reclama schimbarea încadrării juridice, caz în care cu privire la acest aspect se va urma procedura obișnuită numai referitor la această cerere:

Inculpatul nu este obligat să recunoască și încadrarea juridică a faptei/faptelor astfel cum a/au fost reținută/reținute în actul de sesizare, putând solicita schimbarea încadrării a acestora în condițiile art. 386 NCPP, este necesar însă ca prin solicitarea schimbării încadrării juridice inculpatul să nu urmarească în realitate și schimbarea situației de fapt reținute prin actul se sesizare.[47]

– “Potrivit prevederilor art. 374 alin. 4 Cod procedură penală, aplicarea procedurii simplificate are loc doar în ipoteza în care, inculpatul trimis în judecată recunoaşte integral starea de fapt din actul de sesizare, textul de lege precizând în mod expres că se aplică această procedură dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.”[48]

Dacă la procedura judecării simplificate inculpatul trebuia să recunoască în totalitate faptele imputate, putând cere însă schimbarea încadrării juridice a faptelor, situația se prezintă “în oglindă” în cazul acordului, unde inculpatul poate recunoaște doar o parte dintre faptele descrise în rechizitoriu, dar nu are libertatea de a contesta încadrarea juridică, negocierea purtând implicit asupra încadrării juridice a faptei, felului și cuantmului pedepsei, odată încheiat acordul[49] acestea nemaiputând fi modificate. Rațiunea pentru care, spre deosebire de cealaltă procedură simplificată în cazul încheierii unui acord nu se mai poate reveni asupra încadrării juridice, constă în faptul că acest act reprezintă și modul de seziare a instanței, procurorul nemaîntocmind rechizitoriul, or, în dorința accelerării procedurilor judiciare, dar și din prisma faptului că la încheierea acordului se pot purta veritabile negocieri asupra cuantumului pedepsei și formei de executare, inculpatul obține beneficiul reducerii limitei de pedeapsă în schimbul acceptării unei proceduri caracterizate de celeritate. Or, după demararea procedurii speciale a acordului, dacă s-ar permite ca ulterior să se poată cere modificarea încadrării juridice, atunci s-ar ar întârzia judecata chiar mai mult  decât dacă s-ar fi desfășurat conform procedurilor comune întreaga activitate de până atunci. În plus, din moment ce la negocierea și implicit încheierea acordului partea este reprezentată în mod obligatoriu de un avocat, părțile acordului fiind inculpatul (reprezentat obligatoriu de avocat) și procurorul, se prezumă că aceștia sunt buni cunoscători ai normelor juridice și că din moment ce au avut și libertatea purtării unor discuții suplimentare (negocierea acordului) față de procedura judecării simplificate (unde nu se poate negocia nici pedeapsa aplicată și nici forma de executare a acesteia), atunci aceștia nu pot în mod justificat, să obțină conomitent schimbarea încadrării juridice și menținerea beneficiului substanțial al reducerii limitelor de pedeapsă.

∮ 5. Posibilitatea parcurgerii procedurilor doar față de unii inculpați

O altă deosebire fundamentală între acordul de recunoaștere a vinovăției și judecata conform procedurii simplificate constă în faptul că spre deosebire de judecata conform procedurii abreviate care este indivizibilă față de toți inculpații din cauză, “acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia doar cu privire la unii dintre inculpați”[50]. Astfel că, dacă acțiunea penală este pusă în mișcare față de mai multe persoane, dacă unele aleg să recurgă la procedura specială prin încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției pentru a obține reducerea limitelor de pedeapsă în mod garantat, celelalte pot în continuare să parcurgă procedura obișnuită, trecând prin etapa camerei preliminare și prin faza judecății propriu-zise[51]. Aceștia din urmă, analizându-și șansele procesuale consideră că pot obține o pedeapsă mai redusă decât cea oferită prin beneficiul acordului de recunoaștere a vinovatiei, sau poate chiar speră la o achitare sau la încetarea procesului penal. Trebuie subliniat totuși că cei care aleg să treacă prin toate etapele procesului deși mențin viabilă posibilitatea achitării, aceștia riscă să nu obțină nici măcar beneficiul procesual al reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime.

În același timp, nu trebuie să negăm în mod definitiv existența unor posibile practici neloiale, desfășurate de organele de urmărire penală care aparent binevoitoare fac “o ofertă de nerefuzat” inculpatului, arătându-i limite de pedeapsă vizibil reduse, când de fapt, dacă s-ar fi urmat procedura de drept comun, soluția ar fi fost cel mai probabil încetarea procesului penal sau chiar achitarea. Cu toate acestea, pe moment, inculpatul percepe în mod subiectiv și eronat drept un real beneficiu oferta propusă de procuror și acceptă neîntârziat. Această viciere a consimțămantului inculpatului, deși mai putin vizibilă și cu atât mai putin ușor de demonstrat față de alte vicii de consimțământ (spre exemplu, violența), întrucât se prezintă sub forma dolului[52] prin sugestie sau captație este deosebit de periculoasă având în vedere ca asupra consimțământului dat pentru încheierea unui acord nu se mai poate reveni[53]. Astfel că, este important de apreciat, de la caz la caz, dacă inculpatului îi profită sau nu încheierea acordului.

În cazul cercetării abreviate nu este posibil că acțiunea penală pusă în mișcare față de mai mulți inculpați să se soluționeze divizat prin parcurgerea cercetării abreviate pentru unii dintre aceștia, iar pentru alții potrivit procedurii de drept comun. Așa încât dacă doar unii dintre inculpați doresc să ceară ca “judecarea cauzei să se facă doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale”[54] (cărora li se adaugă eventual înscrisuri noi), în lipsa acordului celorlați inculpați, aceștia nu vor putea beneficia de o cercetare judecătoreasca abreviată, și deci, nici de reducerea limitelor de pedeapsă. Dacă legiuitorul ar fi prevăzut posibilitatea ca judecarea potrivit procedurii simplificate în baza recunoașterii învinuirii să se poata aplica și atunci când doar unii dintre inculpați doresc să urmeze cercetarea simplificată atunci beneficiul ar fi fost unul unilateral, întrucât prin continuarea aceluiași proces potrivit procedurii de drept comun, care parcurge întreaga fază a judecății (cercetarea judecătorească și etapa dezbaterilor), atunci nici timpul dedus soluționării cauzei și nici costurile nu ar fi fost reduse. Mai mult decât atât, dacă totuși legiuitorul ar fi acceptat divizibilitatea procedurilor față de unii inculpați, nu excludem nici posibilitatea apariției unor tratamente sancționatorii considerabil distincte, spre exemplu, în cazul în care pentru unii dintre inculpați unicul beneficiu procesual era reducerea limitelor de pedeapsă, pe când cei care urmau procedura de drept comun obțineau achitarea (dacă demonstrau spre exemplu ca “fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege”[55] sau chiar că “fapta nu există”[56]). Fără a intra în detalii cu privire la faptul ca în final soluția putea fi totuși îndreptată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, această diferență între sancțiunile impuse ar fi fost percepută critic și rezervat de un observator rezonabil[57] și imparțial, ba chiar ca o soluție arbitrară, de către un necunoscător al dreptului.

Cu toate că procedura cercetării abreviate nu permite ca aceasta să fie admisă doar cu privire la unii dintre inculpați, totuși procedura nu privește în mod rigid aspectul referitor la incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat solutionând cauza conform acestei proceduri speciale. Astfel că, atunci când instanța soluționează cauza urmând regulile speciale prevăzute pentru recunoașterea învinuirii în faza judecății (înainte de începerea cercetării judecătorești), aceasta “nu devine incompatibilă să judece acțiunea penală sau civilă cu privire la alți inculpați”[58], în cauze conexe sau aflate în stransă legatură, nici chiar atunci când procedura cercetării abreviate s-a încheiat cu o soluție de condamnare. Sub vechea reglementare a codului de procedură penală anterior, ÎCCJ a statuat printr-un recurs în interesul legii faptul că “(…) judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în a soluționa acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate.”[59] Soluția își menține și actualitatea fiind însă, încă de pe atunci, nuanțată; Deși nu devine de drept incompatibil să judece cauze ce prezintă strânse conexiuni cu cea în care a pronunțat o hotărâre de condamnare, dacă totuși instanța face referiri ce se pot încadra în mod rezonabil în sfera “antepronunțării” sau trădează pierderea imparțialității, atunci judecătorul devine incompatibil să mai judece acea speță:  “Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunțate de acesta cuprind referiri la vinovăția persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluții conține date care presupun o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate.”[60]

∮ 6. Posibilitatea “negocierii” pedepsei aplicate

Dacă procedurile menționate în prezentul studiu ar fi rezumate într-o sintagmă comună aceea ar fi recunoașterea vinovăției/învinuirii întrucât ambele percep sinceritatea inculpatului drept un indicator al îndreptării sociale care atrage și beneficii de politică penală pentru stat, precum reducerea duratei soluționării cauzelor penale, degrevarea instanțelor și implicit reducerea costurilor alocate desfășurării procedurilor simplificate. Dacă însă ar trebui să le diferențiem printr-un unic cuvânt atunci acesta ar fi “negociere”, întrucât deși diferențele constau atât în anumite condiții impuse de legiutor sau chiar în momentul până când se poate renunța la judecarea obișnuită a cauzei în favoarea acestora, totuși principala diferență rămâne negocierea care are loc în cazul încheierii unui acord (negociere care nu apare însă în procedura cercetării abreviate). Este adevărat că în procedura cercetării abreviate se lasă inculpatului posibilitatea de a alege să recurgă la o recunoaștere a învinuirii, ceea ce acesta găsește avantajos nu atât din perspectiva reducerii duratei procedurilor penale, cât mai ales pentru a obține un tratament sancționator favorabil; această opțiune a inculpatului nu echivalează prin ea însăși cu o înțelegere între acesta și organele judiciare, fiind reflexia exercitării unui simplu drept potestativ.

Doar în cazul primei proceduri simplificate putem vorbi despre o reală “negociere”, având în vedere și faptul că atât inculpatul cât și procurorul pot propune încheierea unui “acord”. Așa încât, pentru prima dată în acea cauză, aflată în faza urmăririi penale, se pune problema recurgerii la o procedura specială. Încheierea acordului este o facultate atât pentru inculpat, care poate alege să își dea consițământul pentru o procedură simplificată din care să obțină și beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă, cât și pentru organul de urmărire penală care nu este obligat să accepte propunerea de încheiere a acordului. Dacă totuși, cele două voințe converg, atunci rămâne ca acordul să se formeze în limitele indicate de procurorul ierarhic superior celui care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, după obținerea avizului[61] favorabil dat de acesta din urmă. Art. 479 NCPP, așa cum a fost modificat prin OUG 18/2016 identifică principalele elemente cuprinse în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, care dau consistență procedurii și care sunt stabilite prin libera negociere între procuror și inculpat: “recunoaşterea comiterii faptei, acceptarea încadrării juridice, felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia” (sau, după caz, felul măsurii educative, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicarii pedepsei). La fel ca în cazul consimțământului dat la încheierea acordului, ce nu mai poate fi retras după sesizarea instanței, odată stabilite aceste elemente (nn. cuantumul și forma de executare), acestea devin irevocabile, nemaiputând suferi modificări. Ambele parți, procurorul și inculpatul, au avut posibilitatea de a se manifesta pe parcursul negocierilor, etapă în care au putut să își facă cunoscute reciproc opiniile cu privire la aspectele asupra cărora au stabilit, nemaifiind permisă schimbarea acestora.

Dar care este efectiv momentul limita în care se cristalizează acordul de recunoaștere a vinovăției și toate elementele cuprinse în acesta? Deși codul de procedură penală nu indică explicit până când se poate reveni asupra consimțământului asupra elementelor prevăzute în acord, considerăm că acesta ar trebui să fie momentul sesizării instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției, întrucât marchează trecerea într-o noua etapă a procesului penal, urmând ca orice eventuală “răzgândire” să fie considerată tardivă. Dacă s-ar considera altfel, s-ar ignora fermitatea etapelor procesuale cât și spiritul în care a fost gândită și creată această procedură specială menită să simplifice procedurile judiciare și șă minimizeze costurile, nu să creeze un “du-te-vino” a actului de sesizare a instanței, generate de nehotărârea sau nesiguranța inculpatului. Pentru a se respecta egalitatea armelor legiuitorul impune asistența juridică obligatorie a inculpatului la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, așa încât să fie înlăturată posibilitatea invocării scuzei lipsei de pregătiri juridice a acestuia. Elementele asupra cărora s-a hotarât de comun acord în momentul negocierii lor nu mai pot suporta modificări după momentul sesizării instanței de judecată cu acordul de recunoaștere a vinovăției, nici chiar instanța neputându-le modifica:

– “Potrivit art. 485 (1) din Codul de procedură penală, analizând acordul, instanța va putea hotărî fie admiterea lui astfel cum a fost încheiat, fie respingerea lui cu trimiterea dosarului la procuror pentru continuarea urmăririi penale (…). Reglementarea criticată ține seama de caracterul de <<justiție negociată>> a procedurii în discuție, însă nu împiedică activitatea de înfăptuire a justiției, câtă vreme instanța este cea care validează acordul încheiat între procuror și inculpat, cenzurând legalitatea și temeinicia soluției la care s-a ajuns prin acord.”[62]

“Acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale este un << element de justiție negociată>>, căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancțiune mai grea (…) În caz contrar, respinge acordul și trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluționarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.”[63]

∮ 7. Modul de sesizare a instanței și parcurgerea camerei preliminare

O altă diferență între cele două proceduri simplificate constă în parcurgerea camerei preliminare, care are loc în cazul recunoașterii învinuirii în cursul judecății, dar care lipsește însă în ipoteza încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției. Aceasta etapă a procesului penal oferă cadrul procesual în care se verifică patru elemente fundamentale pentru respectarea principiilor procesual-penale și pentru garantarea drepturilor și libertăților participanților la proces. Astfel, potrivit art. 342 NCPP constituie obiect al camerei preliminare verificarea competenței sesizării instanței, a legalității acestei sesizări, administrării probelor și efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Toate acestea sunt analizate de judecătorul de cameră preliminară în termenul indicat la articolul imediat următor, 343 NCPP care statuează că “Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.”

Credem că se impune aici o mențiune asupra caracterului termenului indicat mai sus, și anume faptul că acesta este un simplu termen de recomandare, nefiind deci, nicio sancțiune incidentă în cazul depășirii acestuia. Poate și din acest motiv, adesea în practica judiciară termenul de 60 de zile este încălcat, așa încât camera preliminară devine, dintr-o etapă procesuală cu durată relativ redusă, un veritabil “proces în proces”, în care părțile contestă în principiu legalitatea administrării probelor. Acest lucru se datorează și faptului că, reglementarea inițială a camerei preliminare a suferit anumite modificări, așa încât termenul de 60 de zile nu s-ar mai justifica pe deplin. Astfel că, dacă în forma inițială a NCPP excepțiile ridicate la cerere sau din oficiu de către instanța erau analizate doar pe baza probelor deja existente la dosar și eventual a unor înscrisuri noi (singurele probe noi admisbile în procedura camerei preliminare), în actuala reglementare, pot fi aduse orice fel de probe pentru a dovedi temeinicia excepțiilor ridicate, ca urmare a Deciziei CCR nr. 802/2017. Ca urmare a acestei decizii, art. 345, alin. (1) NCPP a fost declarat ca fiind parțial neconstituțional:

– “Admite excepția de neconstiuționalitate (…) și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara <<oricăror înscrisuri noi prezentate>> este neconstituțională.”[64]

Situația termenului de 60 de zile a fost disputată, întrucât, în susținerea unor părți, s-a apreciat că prin calificarea sa drept termen de recomandare s-ar aduce atingere duratei rezonabile și previzibile a procesului penal, dar și principiilor fundamentale precum legalitatea și prezumția de nevinovăție, încălcări manifestate unor prin restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți. În acest sens, petenții au sesizat Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate[65] ce vizează printre altele, art 343 NCPP (cu privire la durata camerei preliminare)  în acest sens invocând chiar o dezizie din jurisprudența anterioară a Curții: Decizia CCR nr. 1/2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. Fiindu-i cerut punctul de vedere, ÎCCJ a susținut că natura termenului de 60 de zile este de recomandare, iar nu de decădere, reținând și că nu se impune că normele procesual penale să prevadă întotdeauna o durată maximă a măsurilor preventive, iar ca acesata durata va putea fi uneori apreciată de instanță de la caz la caz, ținându-se seama că aceasta să nu depășească un termen rezonabil, în acord cu dispozițiile CEDO.

– „Faptul că, la această exigenţă, legiuitorul a mai adăugat una, impunând ca, în anumite faze procesuale, măsurile preventive să nu depăşească o anumită durată înseamnă o garanţie în plus, fără a se putea trage concluzia că acolo unde nu a fost prevăzută o astfel de măsură avem de a face cu o încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie. în concluzie, apreciază că termenul de 60 de zile prevăzut ca durată maximă a procedurii în camera preliminară este unul de recomandare, iar nu de decădere, şi, ca atare, nici dispoziţiile art. 343 şi 207 alin. (7) din Codul de procedură penală şi nici interpretarea ce le-a fost dată de instanţe nu contravin textelor constituţionale invocate.”[66]

– „Care ar putea fi sancţiunea în situaţia în care termenul de 60 de zile ar fi depăşit şi ar fi considerat un termen de decădere? S-ar trece la soluţionarea pe fond a cauzei fără posibilitatea de a verifica legalitatea trimiterii în judecată şi legalitatea administrării probelor? Termenul prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală trebuie considerat a fi unul de recomandare şi pentru că hotărârea pronunţată nu este una definitivă, iar formularea unei contestaţii conduce la lungirea acestei faze a procesului penal, fără ca judecătorul de cameră preliminară să dispună de pârghii prin care să poată impune finalizarea ei într-un anumit termen.”[67]

În același sens a opinat și Curtea Constituțională, care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de petent, constatând că “dispoziţiile art. 207 alin. (7) şi ale art. 343 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.”[68]

Revenind la acordul de recunoaștere a vinovăției, subilinem că, în cazul în care se încheie un astfel de acord, instanța nu mai este sesizată conform procedurii comune, prin rechizitoriu, ci direct prin acordul de recunaoaștere a vinovăției, etapa camerei preliminare fiind suprimată. Astfel că, după ce inculpatul și procuporul au convenit asupra acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta din urmă va sesiza instanța, trimițându-i acesteia acordul încheiat precum și dosarul cauzei[69]. Or, chiar din denumirea marginală a art. 483 NCPP “Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției” putem observa faptul că instanța nu mai este sesizată ca în procedura obișnuită prin rechizitoriu, întrucât nu se mai întocmește acest act dacă s-a recurs la procedura recunoașterii vinovăției prin acord.

Deși poate părea că s-ar crea inechități prin suprimarea camerei preliminare în cazul în care se recurge la această procedură abreviată, întrucât nu se mai verifică cele patru elemente fundamentale: competența instanței, legalitatea sesizării instanței, a probelor și a actelor procesuale, în fapt, această etapă procesuală nu se mai justifică. În primul rând, durata considerabilă a procedurii de camera preliminară ar elimina beneficiul principal al acestei proceduri, așa încât timpul pentru soluționarea cauzei ar fi în continuare destul de îndelungat, pentru a mai justifica acordarea beneficiului reducerii limitelor de pedeapsă, din moment ce oricum, nu operează o degrevare a instanțelor și nici reducerea duratei procesului penal. În al doilea rand, în cazul încheierii unui acord, inculpatul și procurorul se pun de acord cu privire la pedeapsa ce urmează a fi executată precum și forma de executare, așa încât, aceștia deja fixează elementele principale, care, dacă s-ar urmări procedura de drept comun, ar fi stabilite la finalul judecății. Or, rolul fundmental al camerei preliminare constă tocmai în filtrarea unor probe, așa încât, vinovăția să poată fi stabilită în mod corespunzător în faza judecații, iar în funcție de probele rămase după parcurgerea camerei preliminare să se poată stabili tratamentul sancționator adecvat sau chiar achitarea/încetarea procesului penal. Or, dacă oricum inculpatul își recunoaște vinovăția și nu contestă probele administrate, agreând de comun acord cu procurorul si asupra cuantumului și modului de executare a pedepsei, rolul camerei preliminare nu mai este justificat. Reținem astfel, că în cazul sesizării instanței cu un  acord de recunoaștere a vinovăției, instanța este sesizată direct cu acest acord și că etapa camerei preliminare nu mai este parcursă, spre deosebire de procedura abreviată a recunoașterii a învuinuirii unde se urmează reguli de drept comun: sesizarea instanței prin rechizitoriu și parcurgerea tuturor etapelor procesuale.

– “În ce privește procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, aceasta este reglementată de 478 și următoarele din Codul de procedură penală, fiind o instituție specifică sistemului procesual adversial, un element de <<justiție negociată>>. În sensul dispozițiilor art. 483 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, dacă actul de inculpare are ca obiect mai multe infracțiuni, acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia și cu privire numai la unele dintre acestea; de asemenea, în același caz, dacă pentru celelalte infracțiuni se dispune trimiterea în judecătă a inculpatului, sesizarea instanței se face separat: pentru primele, actul de sesizare îl va constitui acordul de recunoaștere a vinovăției, iar pentru celelalte, rechizitoriul”[70]

Prin urmare, prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017, citată anterior, Curtea a reținut că, astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal care nu afectează înfăptuirea justiției, deoarece dreptul procurorului de a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, precum și dreptul acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei sunt supuse controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, care poate să admită acordul sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar împotriva sentinței astfel pronunțate părțile interesate pot formula apel.”[71]

∮ 8. Compatibilitatea cu soluțiile de achitare/încetare a procesului penal

Un alt aspect interesant ce merită adus în discuție este acela că acordul de recunoaștere a vinovăției este, spre deosebire de recunoșterea învinuirii facută în timpul judecății, incompatibil cu o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal, întrucât aceste soluții pot fi date doar de instanță, iar în procedura simpificată accesată ca urmare a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, judecătorul nu are deschisă decât posibilitatea de a admite acordul așa cum a fost emis, sau de a-l respinge dacă constată motive de nelegalitate sau consideră că soluția a fost prea blandă.

În același timp, dacă procurorul consideră că pentru acea faptă care face obiectul acordului ar fi fost incident vreunul dintre cazurile de la alin. (1), art. 16 NCPP acesta ar fi dispus clasarea, nemaiajugându-se în situația de a se emite un acord de recunoaștere a vinovăției drept act de sesizare a instanței. În plus, chiar NCPP prevde în art. 485 NCPP – “Soluțiile instanței”, posibilitatea ca judecătorul fie să admită acordul și să pronunțe o condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, fie să respingă acordul, fară a menționa nimic despre o posibilitatea unei eventuale achitări sau încetări a procesului penal. În cazul în care ar respinge acordul încheiat între inculpat și procuror, procesul penal va relua procedura obișnuită, urmând a parcurge conform regulilor de drept comun, toate etapele sale (urmărire penală, camera preliminară și judecata, precum și punerea în executare a hotărârii), în acestă ipoteză, nefiind exclusă pronunțarea unei soluții de achitare sau de încetare a procesului penal, dar nu ca urmare a încheierii acordului, ci mai degrabă ca urmare a neîncheirii lui. Dacă admite acordul, atunci instanța încuviințează toate dispozițiile din acesta inclusiv pe cele cu privire la cuantumul și forma de executare a pedepsei, ceea ce contravine clar posibilității de a pronunța o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal, soluție evident incompatibilă cu privarea de libertate ca urmare a soluționării acțiunii penale.

Dacă în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției am stabilit că nu se poate acorda achitare sau încetarea procesului penal, situația se prezintă într-o alta lumină în cazul judecății potrivit procedurii simplificate, întrucât recunoașterea învinuirilor aduse prin rechizitoriu făcută de inculpat nu echivalează cu o reală probă , așa cum este definită în accepțiunea legiuitorului, întrucât nu provine din procedura audierii, ci constă într-o declarație făcută fie verbal în fața instanței, fie printr-un înscris autentic. Asa încât se poate, după ce analizează toate probele strânse în urmărirea penală precum și înscrisurile noi, să se constate incidența unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, iar instanța va putea astfel să pronunțe chiar achitarea sau încetarea procesului penal. Totuși, și în cazul recunoașterii învinuirii în faza judecății, există o limitare, confirmată printr-un recent recurs în interesul legii, anul trecut (2019) Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că:

– “În considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 474 alin. (1) din Codul de procedură penală, va admite sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, va stabili că, în ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.[72]

IV. Concluzie

În final, este greu de rezumat în câteva rânduri două dintre cele mai importante proceduri din dreptul procesual penal, întrucât acestea sunt complexe, putând fi analizate din mai multe perspective, începând chiar cu necesitatea implementarii acestora în sistemul juridic actual. Tocmai de aceea, în cele ce urmează vom relua principalele idei, realizând acest capitol “Concluzie” în forma unui rezumat în care vor fi punctate aspectele cel mai relevante regăsite în prezentul material[73]. Începând chiar cu principalul beneficiu adus de două proceduri, amintim faptul că acestea au fost menite să simplifice procesul penal și să încurajeze buna cooperare dintre subiectul activ al infracțiunii (respectiv, inculpatul) și subiectul pasiv general al infracțiunilor (statul). Încă de la apariție, aceste au fost general recunoscute și acceptate de practica judiciară din România. Așa încât, ca o confirmare a receptivității pe care o manifestă societatea față de soluțiile prin care se urmărește accelerarea procedurilor judiciare, chiar în “Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală” s-a subliniat că aceste două proceduri aparțin <<unei viziuni legislative inovatoare, ce asigură soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind, totodată, un remediu pentru înlăturarea deficienței constând în durata mare a soluționării cauzelor în România.>>”[74]

Un alt aspect important de analizat este și istoricul acestor proceduri abreviate care au aparut și au evoluat în legislația națională ca urmare a necesităților curente ivite în practica instanțelor. Astfel că, am prezetat evoluția procedurii recunoașterii învinuirii în dreptul național, așa cum a pornit înca din Codul de procedură penală anterior, urmând parcursul acesteia spre actualul Cod de procedură penală, unde a suferit anumite modificari prin “OUG 16/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală”. În mod asemănător a fost tratată și apariția (de această dată ca o noutate legislativă în contextul juridic național) reglementării acordului, întrucât acordul, deși deja utilizat la nivel european, în momentul implementării sale prin NCPP, a reprezentat un element de inovație legislativă la nivelul României. Fără a rezuma materialul prezentat anterior, în cele ce urmează vom relua principalele asemănări și deosebiri dintre cele două proceduri abreviate bazate pe recunoașterea învinuirii făcută de inculpat, în definitv, acestea fiind chiar nucleul pe care se bazează studiul de față.

Începând cu asemănările, care au făcut obiectul, acestea sunt Sudiului – Partea I, nu doar evidente, ci și numeroase, iar pe de o parte tocmai din cauza acestui fapt cele două reglementări sunt foarte ușor confundabile, în timp ce, pe de altă parte, datorită acestui aspect am ales să ne îndreptăm atenția asupra acestui subiect făcând o analiză comparativă.

În cele ce urmează, asemănările vor fi reluate pe rând, făcându-se trimitere la secțiunea unde acestea sunt prezentate mai detaliat în lumina jurisprudenței recente.

Primul element comun celor două proceduri simplificate constă în faptul că doar inculpatul poate să acceseze judecata abreviată, aptitudine ce nu îi este recunoscută și suspectului, pentru motivele expuse în Partea I a Studiului, (∮ 1. Inițiatorii acestor proceduri). În linii mari, având în vedere că inculpatul este cel împotriva căruia a fost pusă în mișcare acțiunea penală, doar el poate să procedeze la recunoașterea învinuirii întrucât doar față de acesta există suficiente probe pentru a întreține bănuiala rezonabilă că ar fi comis infracțiunile de care este acuzat. Astfel că, parcurgerea vreuneia dintre procedurile simplificate analizate în prezentul material este condiționată de acordul inculpatului, care apare ca inițiator al acordului de recunoaștere a vinovăției sau ca solicitant al judecății abreviate ca urmare a recunoașterii învinuirii.

Și astfel, se antamează problema recunoașterii vinovăției/învinuirii, care dealtfel reprezintă o a doua asemănare între cele două proceduri derogatorii de la reglementările de drept comun privind parcursul procesului penal. Așa cum tocmai am precizat, recunoașterea inculpatului asupra comiterii infracțiunilor de care este acuzat, este o altă asemănare între acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată[75], fiind poate cea mai importantă. Tratată în Partea I a Studiului (∮ 2. Recunoașterea învinuirilor/vinovăției făcută în mod liber și neviciat de inculpat) a aceluiași capitol, recunoașterea învinuirii făcută în mod liber și neviciat de inculpat reprezintă nucleul procedurilor analizate în prezentul material. Declarația făcută de persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală cu privire la admiterea vinovăției/învinuirii poartă de fapt asupra recunoașterii comiterii sau participării sale la săvârșirea faptelor de care este acuzat. În definitiv, prin recunoașterea vinovăției, se înțelege nu doar vinovăția, ca element subiectiv al infracțiunii, ci mai degrabă este vizată recunoașterea comiterii faptelor care fac obiectul acțiunii penale. Or, pentru a produce efecte, așa cum am menționat și în ∮ 2. Recunoașterea învinuirilor/vinovăției făcută în mod liber și neviciat de inculpat, această recunoaștere trebuie să fie liberă, facută în deplină cunoștință de cauză, după ce a fost informat asupra consecințelor ce decurg din aceasta, și mai mult decat atât, este necesar să fie rezultatul propriei conștiințe, iar nu efectul unor coruperi sau contrângeri de orice fel din partea organelor judiciare. Chiar dacă ne aflăm pe tărâmul dreptului procesual penal, totuși, consimțămantul inculpatului pentru parcurgerea vreuneia dintre aceste proceduri trebuie să îndeplinească toate cerințele pe care legea civilă le cere pentru consimțământul valabil ca element de fond pentru încheierea contractului (acesta trebuie să fie în mod concomitent liber, serios, neviciat și, mai ales, dat în deplină cunoștință de cauză).[76] Factorul declanșator al acestor proceduri simpificate constă tocmai în recunoașterea făcută de inculpat, or, dacă “așa-zisa recunoaștere” este preponderent rezultatul contrângerilor sau coruperii consimțământului, atunci nu se justifică parcurgerea unei proceduri abreviate, din moment ce nu a existat decât o recunoaștere formală, care reprezintă exclusive rezultatul unor manopere neloiale.

Continuând cu cea de-a treia asemănare prezentată în Partea I a Studiului (∮ 3. Obligativitatea ca acțiunea penală să fie deja pusă în mișcare – insuficiența condiției continuării urmăririi penale in personam), aceasta punctează că doar inculpatul poate proceda la recunoașterea vinovăției/învinuirii, detaliind aspectele menționate în Secțiunea (∮ 1. Inițiatorii acestor proceduri) și aducând în lumină și o altă latură a argumentării, ce nu este regasită în prima secțiune.

Cel de-al patrulea element comun este reprezentat de posibilitatea ca procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției și procedura parcurgerii cercetării abreviate a judecății să fie accesibile deopotrivă persoanelor juridice (nu doar persoanelor fizice), și minorilor (nu doar persoanelor care au împlinit vârsta majoratului). Justificarea opțiunii legiuitorului de a realiza această reglementare care nu a suferit modificări este regasită în Partea I a Studiului, (∮ 4. Posibilitatea de a fi încheiate atât de persoane juridice, cât si fizice, majore sau minore) a aceluiași capitol.

O altă asemănare (înfățișată în Partea I a Studiului, 5. Existența suficientelor probe care să conducă la admisibilitatea acordului de recunoaștere a vinovăției/ procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii) aduce în discuție necesitatea ca probele deținute până în momentul exercitării opțiunii de a recurge la o procedura simplificată să fie suficiente pentru a susține vinovăția inculpatului. În lipsa unor probe temeinice care să valideze recunoașterea făcută, organele judiciare nu pot proceda la continuarea procesului penal după regulile derogatorii prevăzute pentru procedurile speciale, întrucât, oricât de tentantă ar fi degrevarea instanțelor, prevalează întotdeauna aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei penale. Irevocabilitatea consimțământului dat la încheierea unui acord de recunoastere a vinovăției și imposibilitatea ca odată începută cercetarea abreviata să se revină în procedura obișnuită reprezintă o altă asemănare între cele două proceduri speciale menite să simplifice judecata, detalierea acestor aspecte fiind regăsită în Partea I a Studiului (6. Irevocabilitatea consimțământului dat). Aici se impune iar mențiunea conform căreia chiar dacă le numim “speciale”(în sensul derogatorii de la normele de drept comun), totuși doar „acordul de recunoaștere a vinovăției” este o veritabilă procedură specială, numai acesta find regelementat în capitolul dedicat procedurilor speciale în Codul de procedură penală.

Alt element comun (regăsit în Partea I a Studiului, 7. Lipsa necesității acordului persoanei vătămate, parții civile sau părții responsabile civilmente) celor două proceduri ce fac obiectul prezentului material constă în faptul că pentru a se recurge la acestea nu este necesar acordul persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, așa încât, chiar dacă acestea pot să își exprime un punct de vedere, fiind ascultate de organul judiciar, acordul lor nu reprezintă nici pe departe o condiție “sine qua non” pentru parcurgerea acestor proceduri.

Alte asemănări sunt reprezentate de beneficiile rezultate în urma încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, respectiv parcurgerii judecății conform regulilor de la cercetarea abreviată, astfel statului profită reducerea duratei procesului penal, și implicit, reducerea costurilor aferente efectuării actelor procesuale și procedurale în cauză (Partea I a Studiului, ∮ 8. Simplificarea procedurilor, reducerea timpului pentru soluționarea proceselor penale, degrevarea instanțelor și reducerea costurilor alocate procedurilor de drept comun), în timp ce inculpatului îi beneficiază prin efectul reducerii limitelor de pedeapsă  (Partea I a Studiului, ∮ 9. Beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă). În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care în mod constant[77] a evidențiat importanța introducerii unor proceduri simplificate bazate pe recunoașterea vinovăției. Astfel, în deciziile sale relativ recente, Curtea a identificat beneficiile aduse de legiutor sistemului judiciar din România prin introducerea acestor reglementări, fiind relevantă în acest sens decizia 893/2015: “Scopul acestor proceduri abreviate este, (…) de a responsabiliza părțile din proces, de a degreva instanțele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfășurării procedurilor judiciare.

Revenind la enumerarea asemănărilor dintre aceste proceduri abreviate, nu în ultimul rand, am avut în vedere și faptul că ambele sunt facultative (Partea I a Studiului ∮ 10. Proceduri facultative pentru inculpat), neputând fi impuse inculpatului.

Îndreptându-ne atenția de acestă dată spre deosebirile dintre cele două proceduri, acestea sunt enumerate și analizate în prezentul material, Partea a II-a a Studiului. Astfel, începând cu prima diferență prezentată în Partea a II-a a Studiului (∮ 1. Momentul până la care pot fi încheiate),  observăm că acestea proceduri simplificate diferă prin momentul până la care pot fi încheiate, astfel acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi regăsit exclusiv în faza urmăririi penale, pe când cercetarea abreviată se înfățișează abia în faza judecății. Bineînțeles, limitele tenporale care delimitează posibilitatea de a încheia aceste proceduri, de imposibilitatea de a le încheia, sunt mai restrictive. Astfel, în cazul acordului, acesta poate fi accesat abia de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, continuând până la finalizarea urmăririi penale (momentul trimiterii rechizitoriului marcând și imposibilitatea de a a mai negocia și încheia un acord). De asemenea, recunoașterea învinuirior aduse poate avea loc până la momentul încetării cercetării judecătorești, ulterior fiind tardiv a se parcurge procedura abreviată.

O altă deosebire între cele două este reprezentată de subiecții care pot iniția procedurile simplificate, întrucât deși prezintă asemănarea că ambele pot fi accesate de, totuși, există și unele diferențe între cei care pot recurge la acordul de recunoaștere a vinovăției, respectiv la cercetarea abreviată, după cum s-a expus în Partea a II-a a Studiului, ∮ 2. Inițiatorii procedurilor simplificate.

Alte deosebiri constau în faptul că procedurile au în vedere fapte cărora le sunt atribuite un maxim special diferit, acordul putând, potrivit actualei reglementări, să fie încheiat numai cu privire la fapte pentru care legea prevede un maxim special de 15 ani, pe când pentru cercetarea abreviată în cursul judecății unica condiție referitoae la limitele de pedeapsă este ca legea să nu prevadă pedeapsa detențiunii pe viață. Deși, la o primă vedere, regelementarea referitoare la această din urmă cerință este foarte simplă, în practică s-au ridicat unele controverse, ceea ce a impus două intervenții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum am văzut în Partea a II-a Studiului, în secțiunea ∮ 3. Faptele comise și limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Două dintre deosebirile dintre procedurile simplificate fac referire la divizibilitatea, respectiv indivizibilitatea recunoașterii faptelor de care inculpatul este acuzat, dar și a posibilității parcurgerii procedurilor doar cu privire la unii dintre inculpați în caz de participație penală (Partea a II-a a Studiului, ∮ 4. Necesitatea recunoașterii indivizibile a tuturor faptelor, 5. Posibilitatea parcurgerii procedurilor doar față de unii dintre inculpați). Astfel, în cazul comiterii mai multor infracțiuni, inculpatul poate să acceadă la încheirea unui acord chiar dacă recunoaște doar o parte dintre faptele prevăzute de legea penală, pe când în cazul cercetării abreviate este necesar să le recunoască pe toate. În mod similar, în caz de participație penală, acordul poate fi încheiat doar față de unii dintre inculpați, pe când judecata potrivit procedurii simplificate nu poate opera decât cu privire la toți participanții.

O altă diferență între cele două proceduri simplificate constă în posibilitatea negocierii pedepsei aplicate, caracteristică ce revine numai în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, care a fost recunoscut în practică drept fiind un element de justiție negociată sintagma fiind întâlnită atât în Decizia CCR nr. 350/2017[78] cât și în Decizia CCR nr. 483/2016[79].

În final, amintim si deosebirile privind modul de sesizare a instanței (Partea a II-a a Studiului, ∮ 6. Posibilitatea negocierii pedepsei aplicate), la parcurgerea camerei preliminare (Partea a II-a a Studiului, ∮ 7. Modul de sesizare a instanței și parcurgerea camerei preliminare), dar și la compatibilitatea/incompatibilitatea procedurilor cu soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal (Secțiunea ∮8.Compatibilitatea cu soluțiile de achitare/încetare a procesului penal).

***

În final, aducem în discuție o ultimă chestiune cu privire la beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă. Cele două proceduri simpificate propun inculpatului beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, cu alte cuvinte scaderea limitelor între care se stabilește pedepsa. Astfel, pentru o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închsiorii de la 3 la 15 ani, ca urmare a recunoașterii învinuirii/vinovăției, limitele speciale vor scădea cu o treime ajungând de la 3-15 ani, la 2-10 ani închisoare. Între aceste limite, procurorul și inculpatul vor stabili care este cuantumul pedepsei aplicate în cazul admiterii acordului de către instanță, respectiv, instanța va individualiza pedeapsa aplicată având în vedere noile limite speciale (2-10 ani).

Totusi, atragem atenția asupra faptului că, în unele situații, chiar recunoscându-și vinovăția, inculpatul va primi o pedeapsă apropiată, dacă nu chiar aceeași pedepsa pe care ar fi primit-o și daca nu recurgea la vreuna dintre procedurile simplifiate. Spre exemplu, pentru o infracțiune (3-15 ani) pentru care instanța, raportat la datele speței, s-ar fi orientat spre aplicarea unei pedepse de 4-5 ani, în urma recunoașterii învinuirii aceasta va putea alege pedepsa între noile limite reduse cu o treime (2-10 ani). Având în vedere că nu este o infractiune față de care să admită aplicarea minimului inițial al pedepsei (3 ani), cel mai probabil noul minim special (2 ani) i se va părea și mai nepotrivit, așa încât cel mai probabil (a se vedea nota de subsol)[80], văzând că limitele speciale sunt clar reduse, se va îndrepta spre limita superioară ale pedepsei, urmând a aplica tot 4-5 ani.

Nu același lucru s-ar întâmpla pentru infracțiunile față de care instanța s-ar orienta către limitele extreme ale pedepsei, fie atunci când vorbim despre infarcțiuni deosebit de grave, când instanța ar aplica maximul special (15 ani), fie dimpotrivă, față de infracțiuni foarte ușoare, unde raportat la situația de fapt și la individualizarea făcută de instanță se impune aplicarea minimului special (3 ani). În aceste situații extreme, scăderea limitelor speciale se face simțită, deorece din moment ce instanța înclină spre a aplica fie maximul special (în prima ipoteză), fie minimul special (în cea de-a doua ipoteză), modificarea acestora ca urmare a recunoașterii învinuirii echivalează cu modificarea pedepsei ce va fi efectiv aplicată. Exemplificativ, când gravitatea infractiunii este redusă și instanța s-ar fi orientat spre minimul special (în exemplul nostru, 3 ani), aceasta va putea să stabilească, în urma recunoașterii învinuirii făcută de inculpat, ca urmare a reducerii subsecvente a limitelor de pedeapsă, o pedeapsă egală cu noul minim special (2 ani), în acest caz, inculpatul dobândind un beneficiu real asupra pedepsei aplicate.

Dar, după cum am precizat anterior, nu mereu recurgerea la o procedura simplificată atrage în plan real o reducere a pedepsei, întrucat nu vorbim despre reducerea cu o treieme a pedepsei aplicate, ci doar a limitelor speciale ale pedepsei, către care rareori în practică se orientează instanțele. Acestea fiind spuse, se naște inevitabil următoarea întrebare:

Beneficiul reducerii pedepsei este cu adevărat un beneficiu?


[1] Introducerea și prezentarea sedes materiae este reluată în Partea II a Studiului, astfel cum a fost prezentată și în Partea I a Studiului, pentru a reaminti cadrul general de analiză a instituției acordului de recunoaștere a vinovăției.
[2] Așa cum vom arăta în cele ce urmează, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției (în continuare, acordul de recunoaștere a vinovăției sau acordul cu referire la procedura speciala din art. 478-488 NCPP), inculpatul poate alege sa recunoască doar o parte dintre acuzații, pe când la procedura abreviată (…) acesta nu are beneficiul unei recunoașteri parțiale.
[3] Art. 99 NCPP.
[4] Sunt respectate principiile fundamentale ale procesului penal și în cazul inițierii și sesizării instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției, întrucât acesta a fost conceput în așa fel încât, chiar dacă derogă de la procedurile de drept comun, pastrează garanțiile procesuale. Exemplificativ, principiul legalității (art.2 NCPP) este asigurat prin faptul că acordul se desfașoară conform modului cum a fost reglementat în NCPP; de asemenea, separarea funcțiilor judiciare se menține și în cazul acordului, chiar dacă etapa camerei preliminare este eliminată (art.3 NCPP); asistența juridică este obligatorie în cazul recurgerii la aceasta procedură, astfel legiuitorul asigurând respectarea dreptului la apărare (art. 10 NCPP), etc.
[5] C. Ap. Iasi, dec. pen. nr. 527/2014, www.legal-land.ro: Majoritatea statelor europene au prevăzut în dreptul intern elemente de justiţie negociată (de exemplu, în Franţa procedura denumită la comparution sur reconnaissance prealable de culpabilite, sau în Italia procedura patteggiamneto), sau procedurii simplificate de tipul pledoariilor de vinovăţie (de pildă, procedurile anglo-saxone <<plea guilty>> sau <<plea barganing>>).
[6] Legifrance.gouv.fr, disponibil aici.
[7] C. pr. pen. francez: “Section 7: De la procédure simplifiée Code de procedure penale, Art. 495- 495 Comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”.
[8] C. pr. pen. german, Art. 257 Verständigung im Strafverfahren apud. M. M. Bârsan, M. M. Cardiş, “Acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 109 și urm.
[9] C. pr. pen. italian, Art. 444-448, “Patteggiamento”Applicazione della pena su richiesta delle parti, apud. M. M. Bârsan, M. M. Cardiş, op. cit., p. 117 și urm.
[10] C. pr. pen al Republicii Moldova, Articolul 504, alin. (1) Noţiuni generale:
“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procurorul şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse.
[11] Codul de procedură penală a Republicii Moldova intrat în vigoare la 12.06/2003 (http://lex.justice.md/md/326970/) prevedea acordul de recunoaștere a vinovăției, Noul cod de procedură penală român intrând în vigoare ulterior la 01.02.2014  aducând pentru prima dată în legislația națională instituția acordului de recunoaștere a vinovăției.
[12] Art. 82 NCPP.
[13] Art. 480  NCPP.
[14] Jud. Câmpulung, sent. pen. nr. 33/20.02.2018, www.jurisprudenta.com.
[15] Titlul IV NCPP.
[16] Art. 3201, alin. (2)-(6) C. pr. pen. anterior.
[17] J. Condoiu, procuror Secția Judiciară, “Noul Cod de Procedură Penală”, Ministerul Public.
[18] Idem.
[19] Art. 479 NCPP.
[20] Art. 77  NCPP. În același sens, pe larg a se vedea: C. Bălan, “Studiu teoretic și de practică judiciară asupra acordului de recunostere a vinovăției”, Pandectele Române 5/2017, www.sintact.ro: “În al doilea rând, acordul de recunoaștere a vinovăţiei reprezintă o formă de exercitare a acţiunii penale.Procurorul urmează a stabili împreună cu inculpatul, printre altele, pedeapsa ce urmează a fi aplicată, precum şi forma de executare a acesteia. Totodată, acordul reprezintă actul de sesizare al instanţei, ce urmează a fi admis prin sentinţa de condamnare, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Fiind o formă de exercitare a acţiunii penale,acordul nu ar putea fi încheiat în lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale.”
[21] Art.374, alin. (4) NCPP.
[22] Ibidem.
[23] Disponibil aici
[24] Art. 478, alin. (1) NCPP.
[25] Cauza Fox, Campbell, Hartley vs. Regatul Unit, hotararea 30.08.1990 – CE:ECHR:1990:0830JUD001224486. CEDO a arătat ca “prin <<motive verosimile>> se intelege <<existența unor date obiective de natură să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit probabil infracțiunea în discuție>>”.
[26] Repertoriul jurisprudenței – CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL  MELCHIOR WATHELET  prezentate la 7 august 2018 1  Cauza C-310/18 PP, pct. 64. (disponibil aici)
[27] Supra, pct. 65.
[28] Art. 374,  alin. (1)  NCPP.
[29] CCR, dec. nr. 750/2016, www.lege5.ro.
[30] CCR, dec. nr. 750/2016,www.lege5.ro.
[31] M. Pascu, T. Manea, op cit. p. 26 și urm.
[32] Art. 108, alin. (4) NCPP.
[33] Art. 64, alin. (2) Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.
[34] Art. 478, alin. (2), (4).
[35] Art. 374, alin. (4) NCPP.
[36] C. Ap. Suceava, dec. pen.  nr. 516/2015, www.portal.just.ro.
[37] CCR., dec. nr.  750/2016, www.lege5.ro.
[38] Ibidem.
[39] Art. 480 NCPP.
[40] Art 374, alin. (4) NCPP.
[41] NCPP așa cum a fost modificat prin O.U.G 18/2016.
[42] ÎCCJ, dec. nr. 250/2012, www.legeAZ.net.
[43] ÎCCJ, dec. nr. 16/2013,www.lege5.ro: “Rațiunea instituției constând în judecata în cazul recunoașterii de vinovăție se subsumează rațiunii generale a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, or în măsura în care s-ar împărtăși prima orientare de jurisprudență ( notă: opinia referitoare la posibilitatea aplicarii procedurii simplificate numai cu privire la unele infractiuni din concurs, pentru care legea nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață) , scopul legii – o procedură simplificată și mult mai rapidă de judecătă, cu beneficii atât pentru inculpat, cât și pentru stat -, este eludat și s-ar prefigura astfel o procedură parțial simplificată cu beneficii numai pentru inculpat”.
[44] Ibidem.
[45] Art. 374 NCPP, alin. (4).
[46] CCR, dec. nr. 47/2016, www.lege5.ro.
[47] M. Udroiu, “Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală”, Ed. C.H. Beck, 2015, p. 213, www.legal-land.ro.
[48] C. Ap. Brașov, dec. pen. nr. 542/Ap/2015, www.legal-land.ro.
[49] Art. 482 NCPP.
[50] Art. 485, alin. (2) NCPP.
[51] Art. 478, alin. (5) NCPP.
[52] Art. 1214 NCC.
[53] ÎCCJ, dec. 5/2017, www.sintatct.ro: “Retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecătă, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.”
[54] Art. 374, alin. (4) NCPP.
[55] Art. 16 NCPP.
[56] Ibidem.
[57] Infra 90.
[58] ÎCCJ, dec. 17/2012, www.lege5.ro.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61]Art 478, alin, (4) NCPP.
[62] CCR, dec. nr. 350/2017, www.lege5.ro. În același sens, CCR, dec. nr. 483/30.06.2016, www.legislatie.just.ro.
[63] CCR, dec. nr. 893/17.12.2015, www.legislatie.just.ro;
[64] CCR, dec. nr. 802/201, M. Of. nr. 116 din 06/02/2018.
[65] CCR, dec. nr. 505/05.07.2016, www.legislatie.just.ro.
[66] Ibidem.
[67] Infra. 132.
[68] Infra 133.
[69] Art. 483, alin. (1)  NCPP.
[70]CCR, dec. nr. 104/2017 , www.lege5.ro.
[71] CCR, dec. nr. 409/2019, www.ccr.ro;
[72] ÎCCJ, decizia nr.4/2019, www.lege5.ro.
[73] Cu referire atât la prezentul material, ce reprezintă Partea a II-a a Studiului intitulat Analiza comparativă:  Acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată în procedura recunoașterii învinuirii. Particularități. Aspecte jurisprudențiale, cât și la Partea I a acestuia (disponibil aici).
[74] CCR, dec. nr. 483/30.06.2016, www.legislatie.just.ro.
[75] Cu referire la cercetarea abreviată ca urmare a recunoașterii învinuirii, așa cum este ea reglemntată în Codul de procedură penală la art. 374-377, echivalentul actual al art. 3201 din Codul procedură penală anterior.
[76] În sistemul de drept din Franța, sistem din care legiuitorul român se inspiră cel mai adesea, este recunoscut faptul că dreptul civil serveste ca “drept general” care, în unele situații, completează chiar dispozițiile din legile penale, în măsura în  care nu cuprinde dispoziții contrare sau incompatibile.
[77] A se vedea CCR, dec. nr. 893/17.12.2015, www.legislatie.just.ro.
[78] CCR, dec. nr. 350/2017, www.lege5.ro: “caracterul de <<justiție negociată>> a procedurii în discuție, însă nu împiedică activitatea de înfăptuire a justiției, câtă vreme instanța este cea care validează acordul încheiat între procuror și inculpat, cenzurând legalitatea și temeinicia soluției la care s-a ajuns prin acord.”
[79] CCR, dec. nr. 483/30.06.2016, www.legislatie.just.ro: “simplificarea activității organelor de urmărire penală, cu consecința reducerii costurilor actului de justiție pentru toate părțile, dar, în mod special, pentru stat, care, prin justiția negociată, economisește resurse bănești și umane esențiale.”
[80] Aceasta este un exemplu teoretic (de tip școală), fără intenționa vreo generalizare asupra practicii de la nivelul instanțelor. Instanțele au liberatatea de a aprecia de la caz la caz în funcție de particularitățile fiecărei cauze, de criteriile de individualizare a pedepselor prevazute la art. 74 și următoarele NCP, de situația de fapt, etc., așa încât exemplul nu vizează practica uzuală a instanțelor în acest sens. Totuși, acesta atrage atenția asupra cazurilor în care se crează în mod iluzoriu aparența de reducere a pedepsei, când, în unele situații pedepasa ar fi fost aplicată în limite asemănătoare, chiar în lipsa parcurgerii vreuneia dintre procedurile simplificate menționate.


Lucrare realizată de auditor de justiție drd. Anjie Diana Goh, sub coordonarea prof. univ. dr. Anastasiu Crișu



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.