« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
CMS CMK
 
9 comentarii

CJUE. C-269/19, Banca B. Înlocuirea clauzei abuzive. Modalitate de calcul al ratei dobânzii variabile. Trimiterea părților la negocieri. Prof. univ. dr. Camelia Toader, membru în completul de judecată
25.11.2020 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust

Prof. univ. dr. Camelia Toader, judecătorul român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a fost membru al completului de judecată.

Cererea de decizie preliminară a fost introdusă de Curtea de Apel Cluj în cadrul unui litigiu între Banca B. SA, o instituție bancară, pe de o parte, și A. A. A., un consumator, pe de altă parte, în legătură cu caracterul pretins abuziv și cu nulitatea absolută a mai multor clauze care figurează într-un contract de credit privind acordarea unui împrumut de nevoi personale încheiat de consumator cu această instituție.

Acest contract era garantat printr-o ipotecă de rang I, în valoare de 182.222 de euro, din care suma de 179.000 de euro corespundea împrumutului de nevoi personale denumit „Maxicredit” cu dobândă fixă pe un an, iar suma de 3.222 de euro corespundea comisionului de acordare a acestui împrumut, pentru o perioadă de 300 de luni.

A.A.A. a formulat o acțiune împotriva Băncii B. la Tribunalul Specializat Cluj (România) în vederea constatării caracterului abuziv clauzelor referitoare la rata dobânzii variabile și, pe cale de consecință, a anulării graficului de rambursare întocmit cu aplicarea acestor clauze. Reclamantul a susținut, printre altele, că respectivele clauze îi permiteau Băncii B. să modifice în mod arbitrar cuantumul dobânzii, aducând astfel atingere intereselor sale legitime în calitate de consumator.

Instanța de trimitere, sesizată în apel, arată că instanțele române au interpretat și au aplicat în mod divergent articolul 6 din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul român articolul 6 din Directiva 93/13, în ceea ce privește printre altele determinarea consecințelor constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile pe baza unor criterii netransparente.

Curtea a constatat că instanța de trimitere nu a solicitat, prin trimiterea preliminară, o interpretare a criteriilor de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile din contractul de împrumut în cauză. În schimb, întrebările adresate în prezenta cauză privesc numai consecințele constatării caracterului abuziv al unor astfel de clauze contractuale.

Prin urmare, Curtea a statuat:

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.

:: Hotărârea

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 9 de comentarii cu privire la articolul “CJUE. C-269/19, Banca B. Înlocuirea clauzei abuzive. Modalitate de calcul al ratei dobânzii variabile. Trimiterea părților la negocieri. Prof. univ. dr. Camelia Toader, membru în completul de judecată”

  1. S-ar putea ca această deslușire a Curții să devină curând una deosebit de relevantă în cazuistica națională, judecătorii naționali urmând să se confrunte cu misiunea ingrată trasată de a identifica repere obiective care să contureze cadrul negocierilor dintre profesioniști și consumatori, cu riscul evident ca diferendele să nu fie stinse nici în această manieră, câtă vreme, în realitate, aceștia s-au așezat deja pe poziții tranșante, ostile și ireconciliabile.
    Socotesc că vor urma un șir de alte trimiteri pentru hotărâri preliminare atât pentru a testa pertinența unor repere concrete ce vor fi utilizate, cât și pentru a prefața soluții în situația în care negocierile vor eșua.
    Cred că, fără o intervenție a BNR de care profesioniștii (instituții de credit) ascultă și se tem și care are pârghii eficiente de înfrângere a rezilienței instituțiilor de credit de a respecta benevol regimul protectiv de care se bucură legal consumatorii, aceste tipuri de litigii vor prolifera, pentru că autoritățile judiciare naționale nu au pârghii de sensibilizare sistemică a profesioniștilor care, în astfel de situații, la un moment dat, preferă să externalizeze creanțele izvorâte din contractele respective încheiate cu consumatorii vocali, pe seama vidanjorilor financiari exotici care s-au înmulțit ca euglena verde și, implicit, să contamineze executările silite inițiate în virtutea acelor contracte care constituie de lege lata titluri executorii. V.B.

    • Alin CLINCEA spune:

      „pe seama vidanjorilor financiari exotici care s-au înmulțit ca euglena verde”… În fond, metafora atât de plastică nu minte.
      Însă, atunci când vreun astfel de vidanjor financiar exotic se prezintă ca parte în fața dvs., ca judecător, cam câte iluzii ar trebui să-și facă în privința unei soluții imparțiale?
      Și în spațiul public online, și în sala de judecată, merită măcar aparența de imparțialitate și teatrul acela în care avocații sau părțile își prezintă cauzele, judecătorii îi aud (și, uneori, mai dau semne că ar fi citit dosarele), toată lumea merge cu impresia că a fost bine (apoi urmează drama din pronunțare și catastrofa din motivare – unde vezi că și măturătorul de stradă putea scrie o jumătate de pagină de vorbe fără noimă, pe lângă subiect, dar nu încărcate cu autoritatea de lucru judecat și cu forța probantă a unui înscris autentic emis de o putere a statului român). Bine, partea din ultima paranteză nu o merită nimeni, dar o primesc mulți.

    • Radu RIZOIU spune:

      Perfect de acord! Aș face doar două precizări:

      1. Deși pare să justifice o „anumită orientare” a jurisprudenței ICCJ, în fapt, decizia CJUE spune că nu poți trimite părțile aiurea să negocieze fără să le spui ce. Deci critica de denegare de dreptate a „acelei orientări” rămâne deschisă…

      2. BNR făcut ce avea ea competența să facă: a organizat CSALB (www.csalb.ro), în cadrul căreia băncile și consumatorii pot găsi soluții negociate asistați de conciliatori profesioniști (gratis pentru consumatori). Și a avut grijă ca băncile să participe activ la aceste proceduri. Dar este nevoie de doi pentru un tango…

  2. Răspuns apostrofările d-lui A. Clincea:

    La matale e cam ca în povestea cu surdu* și cu orbu*: surdul bătea pari la hotar, când trece și orbul care-l salută ”Bună ziua!”, binețe la care surdul răspunde inocent ”Bat pari.”
    Chiar dacă intervenția matale e o diversiune menită să distragă atenția de la esența mesajului meu, pentru că nu-s atât de infatuat și, în plus, nu îmi place să rămân dator (că tot veni vorba de bancheri și datornici), vă mai destăinuiesc că nutresc un real respect pentru vidanjorii onești, muncitori și de bună credință, mai ales de când mi s-a spart o țeavă la sistemul de dejecție și, oricum aș fi luat-o, metaforic sau la obiect, m-au scos din căcat.
    Însă nicicum nu aș purta vreun respect unui vindajor care, în cârdășie cu alții, s-ar aștepta să îl chem după ce în prealabil i-a pus să îmi spargă țeava ca să intru în rahat, la propriu… și la figurat.
    O asemenea perspectivă – curat, murdar, vorba lui Nea Iancu – doar pentru habotnici păstrători de forme fără fond ar putea să apară ca o lipsă de imparțialitate. V.B.

    Contrargument pentru pct. 2 din comentariul d-lui profesor Rizoriu:

    Măsura BNR pomenită nu are nicio funcție eficientă profilactic-curativ, ci una aparent curativă, remediu placebo de tipul frecție la picior de lemn, pentru că, așa cum ați și lăsat să se înțeleagă, sunt doar niște forme care, dat fiind circumstanțele, sunt lipsite de finalitate concretă. Cum ar veni, praf în ochi.
    Gratuitatea este de esența remediilor puse la îndemâna consumatorilor în lumina principiilor Cartei drepturilor fundamentale a UE consfințite prin art.38, conjugate cu cele ale art.47, respectiv, ridicarea în rang fundamental al protecției consumatorilor, însă nu doar formal, ci susținut de cel al unor căi eficiente de protecție a acestora.
    Atunci când a vrut să ia măsuri disuasive BNR le-a luat, e.g. potolirea apetitului instituțiilor de credit de a oferi produse financiare exprimate în monedă exotică (CHF), majorând plafoanele de rezerve obligatorii pentru respectivele expuneri.
    Pe de altă parte, chiar BNR a încurajat cosmetizarea performanțelor pieței monetare prin externalizarea activelor toxice, în mare măsură, pe partea de retail, fiind creanțele neperformante generate de convențiile de creditare încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii, în quasimajoritatea lor exprimate în valută (franc elvețian, euro, dolari), însă nu a luat nicio măsură disuasivă pentru a domoli profesionistele instituții de credit să mai introducă clauze cu potențial caracter abuziv în astfel de convenții și să adopte o conduită rezonabilă, dacă nu prietenoasă, față de clienții consumatori.
    Pe de altă parte, recunosc, că într-o competiție de ipocrizie electorală, politicienii nu au mai prididit să legifereze haotic câte și mai câte minunății care doar aparent profitau consumatorilor, pe când, în realitate, ca mai toate celelalte măsuri, s-au dovedit apă chioară – nici n-ajută, ba și strică -, nicidecum tratamente curative eficiente, e.g. datio in solutum. tot V.B.

    • Radu RIZOIU spune:

      Domnule Buliga, să știți că la CSALB chiar se rezolvă probleme concrete, nu formale. Este drept că actul care se încheie la finalul concilierii între consumator și bancă are o formă clară și forța unui titlu executoriu, dar nu este deloc formal. Aș zice chiar că este o formă de act autentic (deci nu ar trebui acum înscris în RNPM :-)), dar nu mă prea pricep… Poate singura problemă este că nu se pot rezolva toate problemele.

      Cât despre profilaxie, când BNR urma din toți bojocii în 2007 să nu mai dea băncile credite în valută, băncile (și politicienii) îi puneau pumnul în gură că acum suntem în UE și orice măsuri de frânare a circulației monedelor comunitare este o interferență în libera circulație a capitalurilor… Așa că în 2012 a trebuit să facă un pic de „curățenie” și să le pună să-și asume pierderile. Credeți că le-a fost bine băncilor când au fost forțate să vândă un credit de 100 de lei cu 2 lei? A însemnat o pierdere netă de 98 de lei pentru bancă. Uitați-vă la modificările survenite în ultimii 10 ani în topul băncilor locale.

    • Alin CLINCEA spune:

      Dle V.B., fără să fiu habotnic, dar după răspunsul dat, singura formă fără fond din povestea asta este roba „matale” de magistrat.

      Cât despre hotărârea oracolului din Luxembourg, aștept să văd cum vor suna hotărârile din procesele actualmente suspendate, prin care părțile sunt invitate să negocieze (o obligație de diligență, nu de rezultat; nici măcar nu e clar cum ar putea fi pusă în executare silită… dar acestea sunt detalii care exced preocupărilor instanței; bifează dosar închis, scrie o motivare „în deplin acord cu dreptul U.E.”, totul e bine și frumos). Apoi, după ce invitații la negociere, în mod destul de previzibil, nu vor ajunge la acord, ce se mai poate face?

  3. Aștept ca pâinea caldă o retrimitere la CJUE care să arate, în practică, de ce nu e totuși posibilă o așa-zisă negociere și cum acest aspect devine de fapt tot o sancțiune, și deloc pentru bancă, ci pentru consumator. E de parcă îți pui victima să negocieze cu călăul pe principiul că dacă nu ar negocia, ar muri și mai rapid. Sper că a fost doar o lipsă de comunicare și de dovezi, lipsă menținută, probabil, și de un raport deloc egal între avocații băncii și avocatul consumatorului ce nu a putut fi suplinit de instanța de trimitere oricât și-ar fi dorit. Altfel, jurisprudența CJUE era deja clară și nu pricep de ce s-a făcut trimitere dacă nu s-au depus și probele, încercându-se astfel să se obțină o interpretare aplicabilă eficient măcar în contextul faptic din România. Evidence is power!

    Subsidiar, aș insera și o întrebare cu privire la răspunderea Parlamentului de tip Francovich pentru lipsă legislație care să permită o înlocuire a clauzelor în astfel de situații. Adică pentru acest vid legislativ (a se vedea Franța pentru inspirație de copy/paste dacă altfel nu se poate). Allez, allez, dreptul UE pe bune!

  4. Ceea ce îmi doresc de la ceilalţi este să fiu privit cu blândeţe şi îngăduinţă de oamenii buni şi înţelepţi şi dispreţuit de meschini şi ipocriţi. Mă simt binecuvântat în astfel de prilejuri când dorinţele îmi sunt împlinite. Mulţumesc din tot sufletul deopotrivă d-lui profesor R.Rizoiu, cât și d-lui A.Clincea pentru intervențiile domniilor lor! V.B.

  5. Robert ȘTEFAN spune:

    Instanța de trimitere a pornit de la premise greșite/false atunci când a formulat întrebările preliminare, negând și distorsionând normele legale apartenente dreptului intern, dar și situația de fapt a contractului de credit de consum dedus judecății. Cu puțin efort, judecătorul român din componența completului de judecată al Curții ar fi putut observa (dejuca) aceste erori și lacune. Modul de formulare a celor patru întrebări preliminare este deosebit de pervers/diversionist/manipulatoriu, scopul final urmărit de bancă (cu concursul instanței de trimitere) fiind acela al blocării efectului restitutoriu ce decurge din constatarea caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă (DRV) inserată în contractul de credit încheiat cu consumatorul. În pofida scopului declarat, întrebările preliminare ascund resorturi care contravin imperativului protecției maxime ce trebuie consumatorului.
    Clauza contractuală în discuție a fost interpretată greșit de instanța de trimitere. Pentru primul an de creditare dobânda curentă a creditului este formată dintr-un singur element – dobânda fixă de 7,4%/an. Începând cu al doilea an, dobânda curentă este formată din două elemente: dobânda de referință variabilă (DRV) + marja de 1,5 p.p. Anulându-se doar componenta variabilă abuzivă (DRV) din sfera dobânzii curente, creditul rămâne să funcționeze cu marja fixă de 1,5 p.p. (această marjă nu este parte integrantă a DRV și nu face obiectul contestării pe palierul naturii abuzive a clauzei dobânzii creditului). Delimitarea conceptuală în planul dobânzii creditului (”dobânda curentă”, ”dobânda de referință variabilă”, ”dobânda fixă”, ”marja fixă”) este absolut necesară, pentru a nu risca confuziile induse de bancă prin intermediul întrebărilor preliminare.
    Adaptarea contractului de către instanță este de resortul impreviziunii [art. 1.271 alin. (2) lit. a) NCC] și nu are legătură cu domeniul protecției consumatorului (din această perspectivă întrebarea nr. 1 este neavenită). O astfel de intruziune a instanței ar fi de natură să slăbească protecția consumatorului (contrar obiectivului urmărit de Directiva 93/13/CEE, asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor) și să înlăture caracterul disuasiv pe care măsura judiciară trebuie să o imprime conduitei profesionistului (în acest sens sunt considerațiile Curții de la paragrafele 37 și 38 din hotărâre). Practica CJUE a stabilit că instanța nu poate modifica contractul, ci trebuie să se limiteze la eliminarea clauzei abuzive din conținutul său (a se vedea aparatul jurisprudențial la Curtea face trimitere la paragrafele 30-31 din hotărâre).
    Ca atare, eliminându-se din contract clauza abuzivă DRV (dobânda de referință variabilă), instanța nu poate dispune extrapolarea dobânzii fixe de 7,4%/an pe întreaga perioadă de creditare (în condițiile în care părțile au convenit aplicarea acesteia numai pentru primele 12 luni de contract). Și nici nu este nevoie ca instanța să stabilească dobânda creditului prin raportare la marja fixă de 1,5 p.p., dat fiind că părțile au convenit în contract aplicarea acestei marje (aflată în structura dobânzii curente, asemenea DRV – anulată) după primul an. Nu se pune deci problema stabilirii de către părți – prin negociere- a unui nou nivel al dobânzii creditului, pentru că acordul părților cu privire la marja de 1,5 p.p. rămâne neatins. Înlocuirea forțată a acestui element al dobânzii curente, prin impunerea de către instanță a unei negocieri, ar echivala cu expunerea consumatorului la noi abuzuri din partea băncii (care nu va accepta la negociere decât pentru un nivel net superior al dobânzii).
    Art. 93 lit. g) din OG nr. 21/1992 (introdus prin OUG nr. 174/2008), care consacră dreptul furnizorilor de servicii financiare la practicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit de consum, nu este aplicabil raportului de credit în discuție (încheiat în 2007).
    Față de aceste considerații, întrebările nr. 1, 2 și 3 sunt inutile și eronate, față de situația factuală și juridică a contractului de credit de consum aflat în dispută.
    Întrebarea nr. 3 devoalează cel mai clar intenția disimulată a demersului provocat de bancă cu largul concurs al instanței de trimitere. Trebuia neapărat să se obțină de la instanța unională, chiar și tangențial, teza negocierii unui nou nivel al dobânzii, astfel încât, pe această cale (interpretarea dată de instanțele interne interpretării realizate de CJUE), ceea ce instanța națională nu poate face în mod direct (dispunând înlocuirea clauzei abuzive DRV cu o altă clauză a dobânzii variabile), să procedeze indirect (obligând părțile să modifice contractul în vederea substituirii clauzei abuzive, pentru a crea un avantaj profesionistului bancar). Scopul final al unei astfel de manevre este blocarea efectului restitutoriu până la acceptarea de către consumator a unui nivel al dobânzii impus de bancă.
    În formularea aceste întrebări preliminare instanța de trimitere pleacă de la premisa, fundamental greșită (fără suport în dreptul intern) în opinia noastră, potrivit căreia urmare a eliminării clauzei abuzive DRV contractul de credit nu poate continua să existe (paragraful 26 din hotărâre). Curtea a subliniat că menținerea contractului trebuie să fie posibilă conform normelor de drept intern (paragraful 29 din hotărâre). Altfel spus, imposibilitatea juridică a continuării contractului într-o astfel de împrejurare trebuie să fie prevăzută expres în dreptul intern (testul obiectiv al supraviețuirii/morții juridice a contractului). Or, o astfel de imposibilitate juridică nu este reglementată în dreptul nostru intern (instanța de trimitere nu a produs dovezi în sens contrar și nici CJUE nu le-a solicitat).
    Am demonstrat mai înainte că raportul de credit continuă să existe (după eliminarea clauzei abuzive DRV) prin raportarea dobânzii curente la marja fixă de 1,5 p.p.
    Potrivit dreptului intern, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind DRV (dobânda de referință variabilă) are drept consecință lipsirea sa de efecte prin aplicarea sancțiunii nulității absolute [art. 6 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000]. Ca efect al nulității absolute a clauzei DRV (care operează retroactiv), banca este obligată să restituie sumele încasate în temeiul acestei clauze pernicioase (efectul restitutoriu fiind subliniat constant și în jurisprudența CJUE).
    Nulitatea clauzei abuzive DRV (nulitatea parțială a contractului) nu conduce per se la nulitatea absolută a contractului de împrumut (nulitatea totală a actului juridic), pentru a se pune problema situației dificile a consumatorului urmare a declarării naturii abuzive a clauzei respective (nulitatea absolută a contractului produce efecte depline, pentru trecut și viitor, în privința ambelor părți, care sunt ținute să restituie imediat prestațiile încasate: banca toate costurile creditului, iar consumatorul împrumutul acordat). Legea nr. 193/2000 nu impune o astfel de sancțiune, limitând sancțiunea nulității la clauza găsită abuzivă [art. 12 alin. (4) din lege]. Contractul de credit litigios a fost încheiat în anul 2007, fiind guvernat de dispozițiile vechiului Cod Civil. Doar noul Cod civil [art. 1.255 alin. (1) C. civ.] proclamă nulitatea contractului în întregul său, atunci când se constată nulitatea unei clauze esențiale din cuprinsul său. În cazul menținerii în parte a contractului, remediul este înlocuirea de drept a clauzei nule cu dispozițiile legale aplicabile [art. 1.255 alin. (2) NCC]. De altminteri, Curtea repudiază remedierea lacunelor unui contract, rezultate din eliminarea clauzelor abuzive, numai pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general (paragraful 35 din hotărâre, cu jurisprudența acolo citată).
    În materia creditelor de consum legiuitorul consumerist a admis implicit posibilitatea acordării unui credit fără dobândă și alte costuri [art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 289/2004; art. 2 lit. c) din OUG nr. 50/2010]. Prin urmare, dobânda (fixă sau variabilă) nu este de esența contractului de credit de consum (oricum, contractul în discuție rămâne cu marja fixă de 1,5 p.p., după cum am arătat deja). Pe de altă parte, banca este răspunzătoare civil delictual pentru încălcarea unei norme de ordine publică [interdicția stipulării de clauze abuzive în contract] și nu poate invoca lipsa de cauză a contractului în ceea ce o privește, fiind în culpă delictuală (de altminteri, cauza, condiție de validitate a actului juridic, se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, fiind lipsite de relevanță sub acest aspect evenimentele ulterioare survenite în viața contractului).
    Chiar dacă ar fi identificată în dreptul intern o astfel de imposibilitate juridică, sancțiunea care intervine nu este nulitatea absolută a contractului, ci rezilierea acestuia (efectele contractului încetând numai pentru viitor), care poate fi solicitată doar de către consumator (art. 7 din Legea nr. 193/2000), nu și de profesionist. Trebuie deci să existe o cerere a consumatorului în acest sens adresată instanței de judecată, care nu poate pronunța din oficiu rezilierea.
    În concluzie, dreptul nostru intern aplicabil contractului de credit încheiat în 2007 nu statornicește – direct sau implicit – nulitatea absolută a contractului de credit de consum, derivată din nulitatea clauzei dobânzii variabile. Contractul de credit poate continua să existe din punct de vedere juridic (își poate produce efectele) și fără această clauză (art. 6 din Legea nr. 193/2000). Anulând clauza abuzivă DRV instanța internă nu este legal obligată să anuleze contractul de credit în ansamblul său, expunându-l pe consumator unor consecințe prejudiciabile. Dispare astfel fundamentul trimiterii preliminare cu care a fost învestită Curtea (paragrafele 32, 36 și 41 din hotărâre).
    În analiza sa, Curtea a plecat însă de la datele greșite și incomplete furnizate de instanța de trimitere. Curtea a admis ca ultima ratio posibilitatea instanței naționale de invita (și nu de a obliga) părțile la negociere, stabilind cadrul negocierii respective (paragrafele 42 și 45 din hotărâre), în scopul salvgardării contractului și evitării plasării consumatorului într-o situație extrem de dificilă (rezultată din eventuala obligație legală a instanței de a constata nulitatea contractului în ansamblul său urmare a constatării naturii abuzive a clauzei DRV și imposibilității înlocuirii clauzei abuzive cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv). Imperativul asigurării unui nivel ridicat de protecție a consumatorului, urmărit de Directiva 93/13/CEE, se menține și în această situație, astfel că instanței nu-i este permis să modifice sau să atenueze conținutul clauzei abuzive (paragrafele 41-43).
    Concluzionând, remediul alternativ al negocierii dobânzii este privit de CJUE ca un panaceu menit să evite o dispoziție normativă imperativă internă care ar proclama expres nulitatea absolută a contractului de credit de consum în cazul în care este eliminată clauza abuzivă a dobânzii variabile din conținutul său, cu consecința prejudiciabilă a obligării imediate a consumatorului la rambursarea întregului împrumut (așa cum dispune dreptul ungar, spre exemplu). O astfel ipoteză normativă nu există însă în dreptul nostru intern, iar procedura trimiterii preliminare (de care a uzat instanța de trimitere) are caracter pur ipotetic.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.