« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Competențele medicului în tratarea pacientului cu SARS-CoV-2
26.11.2020 | Cristina PLĂIAȘU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cristina Plăiașu

Cristina Plăiașu

Rezumat: Răspunderea medicului este reglementată de Legea 95/2006 și prevede obligația acestuia de a acționa în limitele competenței acordate. Depășirea competențelor recunoscute sau acordate poate constitui temei de atragere a răspunderii civile pentru eventualele prejudicii apărute în exercitarea actului medical. Medicul poate interveni cu depășirea competențelor doar în cazurile urgente și doar atunci când nu există personal medical cu competența necesară. Conditiile sunt asadar cumulative.

În legislația secundară, există o singură reglementare specifică pentru tratamentul pacienților cu forme severe și critice de COVID-19, prin care se stabilește că îngrijirea acestora se va face de către medici de terapie intensivă.

De lege ferenda, că având în vedere contextul pandemic actual cauzat de virusul SARS-CoV-2 și lipsa de personal medical cu competențe dobândite conform curriculum de pregătire în specialitate, considerăm că se impune o reglementare specifică, în contextul pandemiei a competențelor acordate medicilor pentru tratarea bolnavilor cu forme ușoare și medii.

SITUAȚIE DE CAZ: Pacientul este internat pe secție în cadrul unui spital iar medicul curant nu are competențe pentru tratarea bolnavilor de virusul SARS-CoV-2. Solicită consult interdisciplinar, dar din lipsa de personal, solicitarea sa nu primește niciun răspuns. Care sunt prevederile legale care reglementează situația de caz și care sunt limitele în care poate acționa medicul?

În condițiile de urgență și în lipsa de personal medical ce are competența necesară, personalul medical ce acționează cu depășirea limitelor de competență nu este răspunzător în cazul producerii unui prejudiciu.

Problema apare în situația de caz descrisă mai sus, când pacientul pozitiv la testul de COVID-19 nu este un caz de urgență. Este etic pentru medicul curant să aștepte agravarea stării de sănătate pentru a interveni, cu posibilitatea ca o intervenție ulterioară să fie tardivă? Poate prescrie medicație cu depășirea competențelor profesionale? Este legal actul medical îndeplinit cu depășirea competențelor și ce riscuri suportă medicul?

Conform Protocolului de tratament al infecției cu virusul SARS-CoV-2, pacientului trebuie să i se administreze medicație antivirală cât mai repede după stabilirea diagnosticului și apariția primelor simptome.

Astfel, Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-CoV-2 aprobat prin Ordinul nr. 1418/2020 recomandă următoarele acțiuni:

Medicația antivirală trebuie administrată cât mai precoce după stabilirea diagnosticului (de dorit de la începutul perioadei simptomatice), urmărindu-se:

 limitarea riscului de trecere a pacientului către faza dominată de excesul de inflamație, în care apar mai frecvent manifestări severe de boală;

 reducerea duratei de evoluție a bolii și a spitalizării pacientului, ceea ce crește siguranța pacientului și reduce consumul de resurse pentru fiecare pacient în parte

În concluzie, tratamentul antiviral ar trebui început cât mai rapid după debutul simptomatologiei. Alegerea antiviralelor va depinde de efectele adverse posibile, de patologiile pacientului, precum și de disponibilitatea unuia sau altuia dintre antivirale la un moment dat. Forma de administrare influențează de asemenea alegerea antiviralelor – de preferat, remdesivir iv și/sau lopinavir/ritonavir sirop pentru pacienții intubați orotraheal”

Cu privire la răspunderea personalului medical arătăm că există trei situații în care acesta nu răspunde, dar acestea nu sunt în măsură să acopere situația de caz descrisă.

Pentru a aprecia limitele răspunderii personalului medical, iar în speța noastră a medicului, trebuie să plecăm de la prevederile legale în vigoare. Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății stabilește că, în ipoteza în care, cu ocazia exercitării profesiei, se produc daune și prejudicii, personalul medical nu este răspunzător în următoarele situații:

A. când daunele sau prejudiciile se datorează:

(i) condițiilor de lucru;

(ii) dotărilor insuficiente cu echipamente de diagnostic și tratament;

(iii) infecțiilor nosocomiale;

(iv) efectelor adverse;

(v) complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament;

(vi) viciilor ascunde ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite.

În situațiile reglementate la litera a, medicul nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat, prejudiciul producându-se din cauze externe de acțiunea medicului, iar pentru acele situații, există legislație care reglementează răspunderea altor persoane, fizice sau juridice.

De exemplu, în cazul infecțiilor nosocomiale, ale defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, legiuitorul a trasat obligația răspunderii civile în sarcina unităților sanitare.

B. când acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.

Medicul nu este răspunzător, dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile legale, respectiv medicul acționează cu bună-credință, intervenția se produce într-o situație de urgență, iar actul medical este îndeplinit în limitele competenței acordate.

C. chiar și când acționează cu depășirea limitelor competențeiîn cazuri de urgență, când nu este disponibil personal medical ce are competența necesară.

Pentru a fi înlăturată răspunderea personalului medical, se impune să se afle într-un caz de urgență și, în același timp, să nu existe personal medical cu competența necesară.

Conform Normelor metodologice: „dovada cazurilor în care nu este disponibil personal medical ce are competență în efectuarea unui act medical se face cu acte ce emană de la reprezentantul legal al furnizorului de servicii medicale și care atestă personalul existent la locul furnizării actului medical ce a fost generator de prejudicii

Cu privire la celelalte elemente ale înlăturării răspunderii personalului medical, facem următoarele precizări referitoare la buna-credință, urgența medicală și competență.

1. Buna-credință reprezintă convingerea personală a celui care săvârșește actul medical că acționează în conformitate cu legea, cu respectarea procedurilor medicale și în cel mai bun interes al pacientului. Conform codului civil, art. 14, alin. 2, buna-credință se prezumă, până la proba contrară, ca atare sarcina probei relei credințe în acțiunea medicului aparține celui care o invocă.

2. Urgență medicală este definită de legea 95/2006 ca fiind: “accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat și/sau a asistenței medicale de urgență, la unul sau mai multe niveluri de competență, după caz. Ea poate fi urgență cu pericol vital, unde este necesară/sunt necesare una sau mai multe resurse de intervenție în faza prespitalicească, continuând îngrijirile într-un spital local, județean ori regional, sau urgență fără pericol vital, unde îngrijirile pot fi efectuate, după caz, cu sau fără utilizarea unor resurse prespitalicești, la un centru ori cabinet medical autorizat sau, după caz, la un spital”

3. Din punctul de vedere al Legii 95/2006, intervenția medicului se face în conformitate cu specializarea acestuia și cu competențele stabilite conform specializării. În ceea ce privește competența, urmează să observăm că legiuitorul nu definește nicăieri în cuprinsul legii ce se înțelege prin competență. Competența profesională este cea dobândită în urma parcurgerii curriculumului de pregătire în specialitate și susținerii examenului de verificare a cunoștințelor. Având în vedere că legea prevedere termenul “competență acordată”, apreciem că aceasta cuprinde atât competența profesională dobândită, dar și competența acordată printr-un alt act.

În susținerea acestei idei, arătăm că legiuitorul în cuprinsul Legii 95/2006 menționează distinct termenul de „competență acordată” pentru acest caz, precum și pentru o situație identică care privește personalul paramedical (Personalul paramedical nu răspunde penal ori civil, după caz, dacă se constată, potrivit legii, îndeplinirea de către acesta, cu bună-credință, a oricărui act în legătură cu acordarea primului ajutor calificat, cu respectarea competenței acordate, protocoalelor și procedurilor stabilite în condițiile legii).

Pentru celelalte situații, legea folosesște sintagmele „competență” sau „competență profesională”.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, competență este un termen ce comportă două sensuri. Prin competență se înțelege:

– capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție, precum și

– capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții.

Ca atare într-o asemenea situație, opinăm că doar în cazul în care personalul medical, iar în speța noastră medicul, care ar primi în atribuții tratarea pacientului și administrarea tratamentului stabilit prin Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-CoV-2 aprobat prin Ordinul nr. 1418/2020, ar acționa sub protecția legii.

În toate celalalte situații, cu excepția cazurilor de urgență, acțiunea sa este limitată la competențele dobândite prin specializare, iar acțiunile sale legale ar fi rezumate la a solicita consult interdisciplinar.

În concluzie, în contextul legislativ actual, medicul urolog din cazul expus inițial dacă acționează fără ca pacientul să fie în stare de urgență își va asuma riscul de a răspunde civil în ipoteza producerii unui prejudiciu.

Problemele de natură etică însă sunt mari. Iar în contextul în care însuși Ministrul Sănătății, prin Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-CoV-2 recomandă o intervenție precoce, concomitentă cu apariția simptomelor, necesară pentru a preîntâmpina agravarea stării de sănătate, este evident că se impune intervenția rapidă a medicului, care este conștient de riscul suportat de către pacient ca urmare a unei întarzieri în tratarea infecției.

În concluzie, se impune stabilirea și atribuirea de competențe pentru medicii curanți, care să le permită, în cazul lipsei personalului medical cu competențe profesionale adecvate, să trateze infecția cu SARS-CoV-2 a pacientului, ce prezintă simptome ușoare și medii și care este internat în cadrul altei secții decât terapie intensivă.

Avocat drd. Cristina Plăiașu

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni: Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Opinii, SELECTED TOP LEGAL, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD