« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Semnificaţia sintagmei „preţul plătit” în înţelesul art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013. Plafonarea despăgubirilor primite de persoanele care au încheiat convenţii privind drepturile asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire
02.12.2020 | Serena Evda MILITARU

JURIDICE - In Law We Trust
Serena Evda Militaru

Serena Evda Militaru

1. Chestiuni prealabile

După plafonarea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent intervenită prin dispoziţiile art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România[1], dobânditorii-cesionari care au încheiat, anterior datei de 29 mai 2013[2], convenţii privind drepturile asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire s-au văzut puşi în situaţia de a încerca maximizarea veniturilor obţinute din contractele de cesiune.

O primă încercare în acest sens – desfiinţarea contractelor de cesiune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară – a devenit repede o soluţie ineficientă prin interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[3], care a statuat în sensul că, în caz de desfiinţare a acestei convenţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, dreptul la măsuri reparatorii al cesionarului nu subzistă, dar dreptul la măsuri reparatorii în echivalent revine în patrimoniul înstrăinătorului plafonat potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) sau, după caz, alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

O altă încercare – apărută des în practica judiciară recentă – constă în determinarea ulterioară a preţului plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, pentru a face aplicabile dispoziţiile mai avantajoase ale art. 24 alin. (2), iar nu cele defavorabile ale art. 24 alin. (4).

Deoarece nu face obiectul acestui scurt articol, ne vom limita să arătăm că, în caz de desfiinţare cu efect retroactiv a cesiunii oneroase şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară, plafonarea prevăzută de art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 operează numai în situaţia în care dreptul la măsuri reparatorii în echivalent a revenit în patrimoniul înstrăinătorului ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Respectând principiul neretroactivităţii legii civile[4], soluţia se desprinde cu uşurinţă – indirect, dar fără echivoc – şi din considerentele Deciziei nr. 30/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[5]. Astfel, plafonarea valorii măsurilor compensatorii a intervenit prin efectul Legii nr. 165/2013, existând o «dispoziţie a legii pe care [părţile] nu o pot înfrânge».

Prin urmare, cu respectarea principiului libertăţii contractuale şi a autonomiei de voinţă a părţilor, în cazul în care retrocesiunea a intervenit – pe baza unui înscris cu dată certă[6] – anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, când un asemenea efect de plafonare nu exista, înseamnă că dreptul la măsuri compensatorii a revenit în patrimoniul cedentului originar – fost proprietar sau moştenitor legal ori testamentar al acestuia – nediminuat ca valoare patrimonială[7]. Din aceleaşi considerentele ale Deciziei nr. 30/2020[8] se desprinde şi faptul că instanţa supremă a îmbrăţişat soluţia caracterului de ordine publică al dispoziţiilor art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013[9].

2. Sediul materiei. Dificultăţi practice de interpretare

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013:

(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3) Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

(4) În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).”

Miza determinării ulterioare a preţul plătit fostului proprietar este că numărul de puncte stabilit de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor creşte cu o sumă (mult) mai mare decât preţul plătit, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 24 alin. (3).

În ipoteza reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, plafonarea este de 85%, acordându-se un număr de puncte egal cu un procent fix de 15% din valoarea imobilului, însă în situaţia reglementată de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se acordă un număr de puncte egal cu preţul plătit plus un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului. Astfel, dacă valoarea imobilului este de 100.000 de lei, în lipsa dovezii preţului plătit, numărul fix de puncte este 15.000, iar dacă preţul plătit este 20.000 de lei, numărul de puncte acordat este 32.000 [20.000 preţul + 12.000, reprezentând 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, adică din 80.000].

În schimb, dacă valoarea imobilului este mai mică decât preţul plătit, devin incidente dispoziţiile art. 24 alin. (3), în sensul că numărul de puncte nu poate reprezenta o valoare mai mare decât valoarea imobilului. Astfel, dacă valoarea imobilului este 100.000 de lei, iar preţul plătit este 200.000 de lei, numărul de puncte va fi 100.000, adică egal cu valoarea imobilului. Cesionarul va obţine acelaşi număr de puncte pe care l-ar fi obţinut şi fostul proprietar-cedent. Practic, în această situaţie particulară şi nicidecum teoretică, nu se mai aplică deloc plafonarea, în lipsa unei prevederi în acest sens în alin. (3). Nu se poate aplica doar plafonarea de 15% din valoarea imobilului, deoarece situaţia premisă prevăzută de alin. (4) nu este întrunită (căci rezultă preţul plătit). Singura limită superioară pe care o impune şi, implicit, acceptă alin. (3) este valoarea imobilului, care poate fi, astfel, atinsă în situaţia în care valoarea imobilului este mai mică decât preţul plătit. Soluţia s-ar putea explica prin faptul că legiuitorul a acceptat că cesionarul a făcut deja o afacere păguboasă, plătind un preţ mai mare decât valoarea imobilului, potenţialul efect speculativ urmărit de cumpărător nefiind astfel atins.

În ceea ce priveşte cesiunile oneroase realizate în favoarea altui fost coproprietar sau comoştenitor legal ori testamentar al acestuia[10], reţinem că, indiferent de resorturile interioare ale unei astfel de cesiuni – de obicei, reunirea în mâna unui singur moştenitor a tuturor cotelor mărunte de moştenire – o astfel de cesiune nu ar trebui să atragă aplicarea măsurilor de plafonare prevăzute de art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013[11].

Art. 24 alin. (1) prevede în mod explicit că „[p]unctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare”, fără a face nicio distincţie cu privire la modalitatea de dobândire a vocaţiei de a le obţine. La fel, art. 24 alin. (2) prevede în mod expres că măsurile compensatorii sunt plafonate atunci când sunt acordate „altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia”. Calitatea survenită – de cesionar a unei cote din cote-părţi determinate din dreptul la măsuri reparatorii – nu anulează calitatea originară de fost proprietar sau moştenitor legal ori testamentar al acestuia, de care alin. (1) leagă în mod expres interdicţia plafonării.

Implicaţiile unei astfel de interpretări sunt profunde, de vreme ce, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, „[î]n situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4)”. Prin urmare, nu mai este posibilă nici restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv, deşi, în mod neîndoielnic, persoana care se consideră îndreptăţită este tocmai fostul (co)proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia.

3. Cesiunea de creanţă realizată sub forma vânzării creanţei pe un preţ determinat sau determinabil

Dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reglementează situaţia tipică, cea mai avantajoasă pentru cesionar, când cesiunea de creanţă a îmbrăcat forma vânzării creanţei pe un preţ determinat sau determinabil exprimat în bani[12], astfel cum prevede art. 1660 alin. (1) C.civ.[13]

Este indiscutabil că, în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, preţul trebuie stabilit în bani, deoarece el este folosit în calculul matematic pentru determinarea numărului de puncte, care este convertit ulterior în lei. Potrivit art. 21 alin. 6 teza finală din Legea nr. 165/2013, un punct are valoarea de un leu.

Altfel spus, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu este suficient simplul caracter oneros al operaţiunii prin intermediul căreia este realizată cesiunea de creanţă, ci este necesară o veritabilă vânzare pe un preţ care constă într-o sumă de bani.

Mai mult decât atât, plata obligaţiei de a da o sumă de bani nu trebuie să fie afectată de modalitatea termenului ori a condiţiei suspensive[14], iar în caz de vânzare cu plata preţului în rate, să se fi achitat toate ratele[15], căci preţul trebuie să fie deja plătit la data emiterii deciziei de compensare. În aceste condiţii, deşi Legea nr. 165/2013 nu prevede în mod explicit, persoanele care au încheiat cesiuni privind drepturile asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu numai un exemplar al contractului de cesiune[16], ci şi dovada plăţii preţului. În caz de plata parţială, urmează să se ia în calcul suma efectiv plătită, iar nu preţul stabilit de părţile cesiunii.

Cum preţul este exprimat în bani, plata poate avea loc numai prin remiterea sumei de bani sau, cel mult, stingerea obligaţiei ar putea avea loc prin compensare cu o altă datorie în bani, certă, lichidă şi exigibilă, rezultatul unei operaţiuni juridice de natură a exclude o fraudă la lege[17]. Pe cale de consecinţă, cumpărătorul creanţei nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată (transferul proprietăţii sau al unui alt drept), adică nu este admisibilă darea în plată reglementată de art. 1492 C.civ., chiar dacă cedentul a consimţit la aceasta.

Ne exprimăm rezervele în legătură cu unele opinii din practica judiciară în care s-a optat pentru aplicarea plafonării mai generoase prevăzute de alin. (2) atunci când cesiunea oneroasă a îmbrăcat forma unui contract de schimb cu motivarea că «preţul» ar fi «valoarea stabilită în vederea fiscalizării», drepturile cedate fiind «evaluate la aceeaşi sumă»[18], deoarece valoarea astfel identificată nu se subsumează noţiunii de „preţ” folosite de lege. Altfel spus, posibilitatea de evaluare a unei contraprestaţii oneroase nu are semnificaţia determinării preţului în sensul art. 1660 – art. 1664 C.civ.

Preţul cesiunii sub forma vânzării creanţei poate să fie nu numai determinat, ci şi determinabil sub aspectul cuantumului. Cu toate acestea, suplimentar condiţiilor prevăzute de art. 1661 C.civ.[19], preţul la face referire art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 trebuie să fie determinat şi achitat anterior emiterii deciziei de compensare de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor sau, dacă entitatea învestită de lege nu a emis decizia în termenul prevăzut de art. 34 din Legea nr. 165/2013[20], anterior pronunţării soluţiei de prima instanţă de fond. Prin urmare, cesiunea de creanţă trebuie să conţină toate elementele necesare stabilirii preţului, iar data plăţii şi, implicit, momentul determinării preţului trebuie să aibă loc anterior emiterii deciziei de compensare sau pronunţării de instanţa judecătorească asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi acordării de măsuri reparatorii[21].

În mod evident, nu este posibil ca părţile să stabilească ulterior un preţ al vânzării pe care nu l-au avut în vedere, nici măcar sub forma caracterului determinabil, la data încheierii contractului. Cu toate acestea, nu este necesar ca, pentru invalidarea pretinsului preţ, să se recurgă la invocarea fraudei la lege[22], ci trebuie doar să se observe că mecanismul de drept comun al determinării preţului în contractul de vânzare (art. 1660 – art. 1664 C.civ.) nu a fost respectat. De vreme ce părţile au convenit asupra transmiterii creanţei prin vânzare, devin incidente prevederile art. 1567 alin. 3 C.civ., în sensul că dispoziţiile din materia cesiunii se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare.

În aceste condiţii, observăm că, în realitate, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt foarte restrictive, aplicându-se exclusiv în cazul cesiunii de creanţă realizate sub forma vânzării creanţei pe un preţ determinat sau cel puţin determinabil şi achitat anterior emiterii deciziei de compensare sau acordării de măsuri reparatorii de prima instanţă de fond. Neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiţii atrage fie incidenţa dispoziţiilor mai puţin generoase ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fie – în realitate – ne aflăm într-o situaţie ce excedează dispoziţiilor legale privind plafonarea despăgubirilor, cum vom analiza mai jos[23].

4. Cesiunea de creanţă cu titlul oneros realizată sub forma altor operaţiuni juridice

Contrar unui prim reflex, prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 au un câmp foarte larg de aplicare.

Se includ aici nu numai situaţiile de excepţie în care, din varii motive, din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă dovada plăţii preţului stabilit în bani, ci şi atunci când cesiunea oneroasă a îmbrăcat altă formă decât cea a vânzării. Spre exemplu, dreptul la măsuri reparatorii a fost cesionat pentru a primi un alt bun ori un alt drept (contract de schimb) sau pentru a îi fi asigurată cedentului folosinţa unui lucru (locaţiune) sau contraprestaţia pentru transfer este de a face (ca regulă, contract de antrepriză ori mandat).

Această ultimă situaţie este des întâlnită în practica judiciară, sub forma transmiterii de cedent-fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia a unei cote-părţi determinate din dreptul la măsuri reparatorii[24], cesionarul obligându-se să efectueze toate demersurile administrative şi judiciare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii.

Nu ne propunem să stabilim natura juridică a unor astfel de convenţii având un conţinut juridic complex şi atipic, în care cesionarul lucrează, ca regulă, pe riscul său (în mod analog contractului de antrepriză), iar nu al cedentului (ca la mandat) pentru ca fostului proprietar să i se recunoască calitatea de persoana îndreptăţită[25]. În general, părţile stabilesc că preţul convenţiei este determinabil şi că este egal chiar cu valoarea cotei cesionate. Practic, în cazul în care demersurile cesionarului-prestator sunt încununate de succes şi se dispune acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, el încasează contravaloarea despăgubirilor aferente cotei-părţi cesionate.

Or, confruntaţi cu perspectiva plafonării măsurilor compensatorii acordate pentru cota-parte cesionată, părţile încearcă să determine preţul cesiunii prin evaluarea fie a cotei-părţi cesionate, fie a contraprestaţiei constând în serviciile de consultanţă.

În ceea ce priveşte evaluarea cotei-părţi cesionate, este de observat că prin preţ al cesiunii se înţelege contraprestaţia primită de cedent de la cesionarul-cumpărător pentru cota-parte vândută, iar nu invers, valoarea economică, indiferent de formă, pe care tot cedentul-fost proprietar i-o transferă cesionarului-prestator pentru a îi fi asigurate serviciile de consultanţă promise. Practic, în pofida aparenţelor, în astfel de contracte nu a existat niciodată un preţ, nici măcar determinabil, plătit de cesionarul-prestator către cedentul-fost proprietar, ci doar servicii de consultanţă furnizate în schimbul transmiterii de fostul proprietar a unei cote-părţi din despăgubiri.

În ceea ce priveşte evaluarea contraprestaţiei constând în serviciile de consultanţă, remarcăm că scopul legiuitorului la edictarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, spre aplicarea căruia tind atât cesionarii, cât şi – în caz de retrocesiune – cedenţii, în încercarea de determinare a preţului tranzacţiei, a fost acela ca despăgubirile primite să nu fie, ca regulă[26], mai mici decât „preţul plătit”. În acest sens, cuantumul despăgubirilor se stabileşte, aşa cum am arătat, prin adăugarea, la preţul plătit, a unui procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului. Or, în cesiunile descrise mai sus, cedentul-fost proprietar nu a primit niciun preţ, ci doar servicii de consultanţă – nu mai puţin valoroase – dar care, chiar dacă ar putea fi evaluate, nu reprezintă un preţ plătit în bani[27].

Prin urmare, încercarea părţilor contractului de cesiune de a determina ulterior cuantumul contraprestaţiei nu reprezintă, nici în acest caz, o fraudă la lege, căci într-un contract de vânzare, preţul poate fi şi determinabil. Cu toate acestea, în aplicarea dispoziţiilor art. 1661 C.civ.[28], este necesar nu numai ca înţelegerea originară a părţilor să conţină toate elementele necesare stabilirii preţului, dar şi să fie vorba de un veritabil preţ al vânzării, în definiţia dată de art. 1660 alin. (1) C.civ.

În unele situaţii din practica judiciară s-a aplicat plafonarea prevăzută de alin. (4) atunci când cesiunea oneroasă a îmbrăcat forma vânzării creanţelor din mai multe dosare de despăgubire, însă «în cuprinsul contractului de cesiune [nu au fost] inserate elemente de natură a face posibilă individualizarea preţului pentru drepturile aferente fiecărui dosar de despăgubire»[29]. Or, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 în sensul că „din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate” nu trebuie interpretate în mod simplist. Este neîndoielnic că vânzarea „în bloc şi pentru un preţ unic şi global”, în sensul art. 1679 C.civ.[30], este valabilă, iar faţă de datele speţei, preţul era determinat şi rezulta chiar din convenţia părţilor.

Altfel spus, preţul global prevăzut pentru vânzarea unui număr determinat de creanţe nu este un preţ determinabil şi, cu atât mai puţin, nu este un preţ care nu ar rezulta din contractul de vânzare. Dimpotrivă, preţul forfetar, chiar dacă nu este defalcat pe fiecare bun (creanţă), este un preţ determinat şi atrage, ca regulă, incidenţa dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Într-o astfel de situaţie particulară, se impunea o analiză mai detaliată a situaţiei de fapt şi identificarea unei căi utile pentru valorificarea (recuperarea) preţului plătit de cesionar [de exemplu, dacă era posibil, soluţionarea concomitentă (conexarea) dosarelor de despăgubire şi aplicarea dispoziţiilor alin. (2) raportat la toate imobilele sau, dacă unele din dosarele de despăgubire erau deja soluţionate, stabilirea despăgubirilor pentru dosarul în curs astfel încât cesionarul să obţină măcar preţul global plătit şi, eventual, un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)].

În acest context, se observă cu evidenţă că determinarea operaţiunii juridice în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea creanţei este esenţială, căci în cazul cesiunii de creanţă realizate sub forma vânzării creanţei, cesionarul trebuie să îşi recupereze, sub rezerva art. 24 alin. (3), preţul plătit, o soluţie contrară încălcând dispoziţiile exprese ale legii.

Dimpotrivă, cesiunea de creanţă cu titlu oneros realizată sub forma altor operaţiuni juridice decât a vânzării creanţei pe un preţ determinat sau determinabil face ca, în sensul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, preţul plătit fostului proprietar să nu rezulte „din documentele depuse la dosarul de restituire”, iar plafonarea să fie mult mai energică.

Pentru că preţul plătit în bani este folosit în calculul matematic pentru determinarea numărului de puncte, care este convertit ulterior în lei, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 a folosit o exprimare generică, care cuprinde toate cazurile în care este imposibil ca suma de bani reprezentând preţul să fie determinată şi să intre în acest calcul, fie din cauze obiective – cesiunea de creanţă cu titlu oneros a fost realizată sub forma altor operaţiuni juridice decât a vânzării creanţei, adică nu există un preţ, fie din cauze subiective – preţul nu a fost plătit ori nu există dovada plăţii.

5. Cesiunea de creanţă cu titlu gratuit

Cesiunea de creanţă cu titlu gratuit excedează reglementării referitoare la plafonarea despăgubirilor[31]. Este situaţia tipică a donaţiei pe care unii dintre moştenitori o fac către alţi beneficiari, ei înşişi persoane îndreptăţite sau membri ai aceleiaşi familii. În acelaşi timp, cesiunea sub forma donaţiei poate avea loc, în tot sau în parte, şi în favoarea unui terţ.

Art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013 face referire la „preţul plătit”, al cărui cuantum poate rezulta (sau nu) din documentele depuse la dosarul de restituire. În aceste condiţii, legea are în vedere numai cesiunile de creanţă cu titlu oneros. Cesiunilor cu titlu gratuit le lipseşte, prin definiţie, caracterul speculativ şi, faţă de dispoziţiile exprese menţionate, nu sunt supuse măsurilor de plafonare. Prin urmare, nu este necesar să se recurgă la alte artificii juridice pentru a exclude cesiunea de creanţă cu titlu gratuit de la încadrarea în dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile legale fiind explicite.

6. Concluzii

Plafonarea despăgubirilor prevăzută de art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 se aplică exclusiv cesiunilor cu titlu oneros, fiind necesară determinarea – cu prioritate – a operaţiunii juridice în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea creanţei.

Dispoziţiile particulare ale art. 24 alin. (2) se aplică cesiunilor de creanţă realizate sub forma vânzării creanţei pe un preţ determinat sau determinabil şi achitat anterior emiterii de deciziei de compensare de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor sau pronunţării soluţiei asupra acordării de măsuri reparatorii de prima instanţă de fond.

Dispoziţiile generice art. 24 alin. (4) se aplică cesiunilor de creanţă cu titlu oneros realizate sub forma altor operaţiuni juridice decât a vânzării creanţei, atunci când, în mod obiectiv, nu există un preţ al vânzării, sau atunci când preţul – din varii motive – nu îndeplineşte condiţia distinctivă de a fi plătit. În oricare dintre aceste situaţii, măsurile de plafonare prevăzute de art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 nu se aplică dacă cesiunea, chiar oneroasă fiind, a fost realizată în favoarea altui coproprietar sau comoştenitor legal ori testamentar al acestuia.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.
[2] Data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, care a avut loc la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, în aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Constituţia României [„Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”].
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iunie 2020.
[4] Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, denumit marginal „Universalitatea” – „(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”; potrivit art. 6 alin. (1) C.civ., denumit marginal „Aplicarea în timp a legii civile” – „(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.
[5] A se vedea par. 123-125.
[6] Potrivit art. 1182 C.civ. din 1864, „Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfăţişat la o instituţie de stat, din ziua în care s-a înscris într-un registru anume destinat, din ziua morţii a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de funcţionari de stat, precum procese-verbale pentru punerea peceţii sau pentru facerea de inventare”; potrivit art. 278 C.proc.civ., denumit marginal „Data certă a înscrisului sub semnătură privată” – (1) Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv: 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă; 2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri; 3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz; 5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar; 6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului. (2) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispoziţiilor alin. (1) în privinţa chitanţelor liberatorii”.
[7] A se vedea, în acest sens, decizia civilă din data de 27 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. 37524/3/2018 – nepublicată.
[8] A se vedea par. 122 şi 126.
[9] În sensul aceleiaşi interpretări, precum şi pentru o tratare pe larg a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013, a se vedea D.M. Gavriş, „Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România – Comentariu pe articole”, Ed. Hamangiu, 2019, p. 166 şi urm.
[10] A se vedea în acest sens, de exemplu, decizia civilă nr. 736A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – publicată în R. Stanciu, „Practică judiciară. Vol. III” – „Legea nr. 165/2013 – Finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv”,  Ed. Hamangiu, 2019, p. 434 şi urm.
[11] Pentru opinia contrară, în sensul că legea nu distinge după calitatea cesionarului, a se vedea D.M. Gavriş, op. cit., p. 169-170.
[12] Transformat în moneda naţională, dacă preţul a fost stabilit în monedă străină.
[13] Potrivit art. 1660 alin. 1 C.civ., denumit marginal „Condiţii ale preţului” – (1) Preţul constă într-o sumă de bani”.
[14] Sau dacă aceste modalităţi ale actului juridic au fost prevăzute în contract, să se fi împlinit.
[15] În caz contrar, se vor avea în vedere doar ratele achitate.
[16] Potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „(5) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacţii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacţia”.
[17] De exemplu, cedentul are de încasat de la cesionar preţul de 10.000 de lei, care se compensează, total sau parţial, cu suma de bani certă, lichidă şi exigibilă pe care cesionarul o are de încasat de la cedent în baza unui contract de locaţiune cu dată certă încheiat anterior între părţi privind un alt imobil. Într-un asemenea caz, stingerea obligaţiei de plată a preţului poate avea loc prin compensare cu suma de bani datorată cu titlu de chirie. Observăm că nu se schimbă natura juridică a operaţiunii juridice în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea creanţei, care rămâne o cesiune de creanţă realizată sub forma vânzării creanţei pe un preţ determinat. Potrivit art. 1615 C.civ. (denumit marginal „Moduri de stingere a obligaţilor”) – „Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege”. Potrivit art. 1616 C.civ. („Noţiune”) – „Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele”. Potrivit art. 1617 alin. 1 C.civ. („Condiţii”) – (1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
[18] A se vedea în acest sens, de exemplu, decizia civilă nr. 510A din 6 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – publicată în R. Stanciu, op. cit., p. 421 şi urm.
[19] Potrivit art. 1661 C.civ., denumit marginal „Preţul determinabil” – „Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor”.
[20] Textul art. 34 din Legea nr. 165/2013 a suferit numeroase modificări, motiv pentru care redăm forma de la data redactării prezentului studiu: „(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. (3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite. (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale. (5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate: a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5); b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită; c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4); d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România”.
[21] Potrivit art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013: „(3) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi”.
[22] Potrivit art. 1237, denumit marginal „Frauda la lege” – Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.
[23] Cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, de exemplu.
[24] Ca regulă, între 20% şi 40%.
[25] Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013, „În înţelesul prezentei legi, expresiile şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii: (…) 3. persoana îndreptăţită – persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii”.
[26] Sub rezerva art. 24 alin. 3 din Legea nr. 165/2013.
[27] A se vedea, în acest sens, decizia civilă nr. 1216A din 2 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. 33760/3/2018 – nepublicată.
[28] Potrivit art. 1661 C.civ., denumit marginal „Preţul determinabil” – Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor”.
[29] A se vedea, în acest sens, decizia civilă nr. 193A din 2 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – publicată în R. Stanciu, op. cit., p. 428 şi urm.
[30] Potrivit art. 1679 C.civ., denumit marginal „Vânzarea în bloc a bunurilor” – „Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate”.
[31] Pentru opinia concordantă în cazul contractului de donaţie, dar în sensul că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se aplică deloc în cazul contractului de schimb, a se vedea D.M. Gavriş, op. cit., p. 169.


Jud. Serena Evda Militaru – Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.