« Flux noutăţi
JURIDICE.ro
JURIDICE

Inacțiunea statelor în procesul de formare a cutumei (I)
03.12.2020 | Gianina DZIȚAC

JURIDICE - In Law We Trust
Gianina Dzițac

Gianina Dzițac

Introducere

Studiul de față își propune o scurtă analiză a lucrărilor Comisiei de Drept Internațional (denumită în continuare CDI) privind inacțiunea statelor în procesul de formare a cutumei internaționale. Pornind de la lucrările Comisiei de Drept Internațional care a inclus tema „Identificarea dreptului internațional cutumiar” pe agenda sa de lucru începând din anul 2012, vom analiza cele cinci rapoarte elaborate de Raportorul Special Sir Michael Wood care au permis CDI să adopte în luna august 2018 textul concluziilor (denumite și „Concluziile CDI”) împreună cu comentariile.

Comisia a adoptat un set de 16 Proiecte de Concluzii care încearcă să ofere îndrumări practice cu privire la modul în care trebuie stabilite regulile dreptului internațional cutumiar și conținutul acestora. În lumina lucrărilor CDI, practica statelor și dovada acceptării ca drept (opinio juris) reprezintă algoritmul de bază pentru determinarea existenței și conținutului unei reguli de drept internațional cutumiar[1]. Inacțiunea statelor s-a pus în discuție încă de la debutul lucrărilor de codificare a normelor cutumiare în cadrul CDI, fiind analizată prin prisma ambelor elemente fundamentale ale dreptului internațional cutumiar: 1) ca practică generală 2) care este acceptată ca drept (opinio juris).

Cercetarea s-a concentrat asupra întrebărilor „când, cum, de ce și dacă” inacțiunea statelor are potențialul de a contribui la procesul de formare a cutumei, examinând inacțiunea din două perspective (1) posibila contribuție ca practică generală și (2) posibilul rol ca acceptare ca drept (opinio juris).

Studiul va fi împărțit în două părți. Această secțiune va analiza conduita statelor și rolul potențial al inacțiunii din perspectiva practicii statelor, partea a doua urmând a se concentra pe relevanța legală a inacțiunii ca dovadă a opinio juris. În analiză am examinat și reacțiile internaționale ale statelor la Proiectul de concluzii al CDI. Prin studiile de caz care vor fi prezentate am analizat jurisprudența relevantă a instanțelor internaționale din perspectiva inacțiunii statelor.

§ 1. Conceptul de inacțiune

Statele, în calitate de actori principali pe scena internațională, în general, acționează pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legale. Cu toate acestea, într-o societate marcată de incertitudini, lipsa de reacție a statelor în privința unui incident, declarație, eveniment care implică dreptul internațional, poate fi interpretată de ceilalți actori internaționali în moduri diferite.

Deși această conduită pasivă a statului ar putea părea neproblematică, ea generează o serie de întrebări. De ce nu a reacționat statul? Oare reacția statului este necesară mereu în cadrul relațiilor internaționale? Cine sau ce este responsabil pentru inacțiunea sa? Statele nu doresc sau nu pot acționa? Care este semnificația legală a lipsei de reacție, dacă există? Reprezintă o inacțiune strategică sau denotă dezinteres, omisiune, abstențiune, achiesare? Cine interpretează inacțiunea și cine îi stabilește valoarea juridică?

În majoritatea cazurilor, dreptul internațional nu oferă îndrumări clare cu privire la efectele juridice care ar putea sau ar trebui deduse din inacțiunea statului, dacă ea există. Întrucât „majoritatea guvernelor sunt tăcute în legătură cu majoritatea actelor altor state”[2], inacțiunea reprezintă un punct sensibil pe agenda politicilor statale, indiferent de nivelul de dezvoltare economică sau socială al statelor, cu o frecvență aparent crescândă în câmpul jus ad bellum. Miza pentru invocarea inacțiunii este extrem de mare în anumite domenii. Când vorbim despre abținere, omisiune, tăcere, achiesare sau lipsa de protest a statelor, aceste noțiuni se subsumează sferei inacțiunii.

Dreptul internațional atribuie efecte juridice inacțiunii, în anumite contexte specifice. Pe de o parte, exemplele privesc unele dispoziții din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state referitoare la semnarea, dar nu și ratificarea unor tratate[3], care nu este suficientă pentru ca aceste instrumente să devină obligatorii. De asemenea, faptul că un stat nu se opune în mod explicit la o rezervă formulată de un alt stat într-un termen de douăsprezece luni, se consideră că a acceptat rezerva[4].

Deși inacțiunea și formele ei au reprezentat elemente importante în soluționarea diferendelor dintre state, jurisprudența Curții Internaționale de Justiție este inconsecventă, tratând inacțiunea diferit în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz, uneori atribuindu-i efecte juridice precum în Cazul Templului Preah-Vihear, alteori nu-Cazul Suveranitatea asupra Pulau Ligitan.

Pe de altă parte, abținerea de la exercitarea protecției în favoarea unor persoane naturalizate[5]; abținerea de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a unui stat[6], abținerea de la a iniția proceduri penale în anumite circumstanțe[7] sunt exemplele furnizate de Comisie în elaborarea proiectului de concluzii, exemple bine cunoscute ale inacțiunii identificate în dreptul internațional.

§ 2. Conduita statului și natura practicii

Proiectul de concluzii al CDI indică tipurile de conduită care intră sub incidența termenului de practică de stat și precizează că nicio formă de practică nu are prioritate față de alta în identificarea dreptului internațional cutumiar. Standardul pentru determinarea practicii statului ar trebui să fie dacă un act este sau nu atribuibil statului în cauză. În comentariul la concluzia 5 din proiectul de concluzii se subliniază că nu are relevanță o conduită anume a unui organ de stat, altfel spus actele pot proveni din partea puterii legislative, executive sau judecătorești. De asemenea, va fi analizată atât conduita în raport cu alte state sau subiecte de drept internațional, cât și conduita în interiorul statului.

Abordarea tradiționalistă este că trebuie să privim tot ceea ce face statul – „formele practicii includ, dar nu se limitează la: acte diplomatice și corespondență; conduită în legătură cu rezoluțiile adoptate de o organizație internațională la o conferință interguvernamentală; conduită în legătură cu tratatele; conduită executivă, inclusiv conduită „la sol”; conduită legislativă și acte administrative; decizii ale instanțelor naționale”[8].

Deși în doctrină au fost formulate opinii potrivit cărora o conduită verbală a statului nu poate fi luată în considerare pentru calificarea elementului material al cutumei, cel de al doilea proiect al Raportorului Special Sir Michael Wood a subliniat că este general acceptat că atât actul fizic cât și cel verbal poate conta în evaluarea practicii de stat în scopul identificării dreptului internațional cutumiar[9].

Din lucrările Comisiei reiese că nu numai actele fizice și verbale pot constitui forme ale practicii, dar și inacțiunea poate fi luată în considerare ca element material al cutumei internaționale. O astfel de abordare arată că statele își exercită puterile în moduri diferite și nu se limitează numai la anumite tipuri de acte. Inacțiunea indică faptul că un stat nu spune sau nu face nimic.

În evaluarea inacțiunii statelor trebuie să distingem între conduita statului din indiferență sau întreprinsă cu scopul de a obține avantaje care irelevantă din punct de vedere juridic și o conduită de drept. Susținem că o inacțiune deliberată a statului poate avea efecte juridice. În evaluarea modului în care lipsa de reacție a statului poate fi relevantă trebuie să avem în vedere dacă statul nu reacționează pentru că este dezinteresat, caz în care inacțiunea este irelevantă sau dacă este o absență deliberată. De asemenea, comentariile la proiectul de concluzii au subliniat și eventualitatea unei conduite secrete a statului, care reacționează în privat.

Nu în ultimul rând trebuie verificat dacă aceeași abordare se aplică în toate domeniile sau dacă „greutatea” inacțiunii va varia de la caz la caz, de la regulă la regulă. Când ne referim la practica statelor, ne referim la „un obicei constant și uniform”. Proiectul de concluzii afirmă că practica relevantă trebuie să fie generală, ceea ce înseamnă „suficient de largă și reprezentativă precum și consecventă”[10]. În evaluarea caracterului general al practicii trebuie efectuată o anchetă riguroasă pentru a verifica dacă această cerință este respectată în cazul inacțiunii. Mai mult, este posibil ca inacțiunea ca formă a practicii de stat să varieze în funcție de domeniul de drept.

Ce înseamnă pentru o practică constând în inacțiunea statului să fie răspândită, reprezentativă și consecventă? Presupune ca toate cele aproape 200 de state să se angajeze în această practică pentru a da naștere unei norme cutumiare? Potrivit dezbaterilor din cadrul Comisiei, unele delegații au reafirmat importanța practicii statelor din toate regiunile lumii, în timp ce altele au subliniat că puține state își publică sistematic practica[11].

Nu în ultimul rând, reprezentanții Comisiei și ai statelor au atras atenția asupra practicilor statelor care sunt disponibile în limbi care nu sunt citite pe scară largă, dar și asupra „practicii confidențiale”, care trebuie diferențiată de „practica care este greu de accesat”[12]. Chile a sugerat că pentru a fi calificată drept practică a unui stat „aceasta trebuie să fie publică sau cel puțin cunoscută de alte state”[13] pentru a le putea oferi „posibilitatea de a reacționa”[14]. În schimb, Statele Unite au considerat că situația în care practica nu este publică sau cunoscută de alții, nu ar împiedica „relevanța sa pentru formarea și identificarea dreptului internațional cutumiar”[15]. Doctrina îmbrățișează aceeași idee a publicității practicii pentru a da „posibilitatea statelor de a reacționa”[16]. În același timp, o practică cunoscută doar de unele state, poate contribui la dezvoltarea unei cutume locale, regionale, nu generale.

O altă întrebare vizează concentrarea atenției pe statele „special afectate”. Sau pe practica marilor puteri? Ce înseamnă putere? Poate fi putere militară, economică sau o putere care acordă mai mare respect drepturilor omului? Cărei practici a statului acordăm „greutate”? Proiectul de concluzii susține că „va fi luată în considerare toată practica unui stat”[17] care trebuie evaluată în ansamblu. Pe de altă parte, într-o evaluare globală, dacă practica unui stat variază „semnificația poate fi redusă”[18].

„Cutuma necesită o utilizare imemorială” a afirmat profesorul și judecătorul român Demetru Negulescu în opinia disidentă exprimată în Competența Comisiei Europene a Dunării între Galați și Brăila[19]. Deși în concepția modernă factorul timp pare să nu mai fie relevant în evaluarea perioadei în care statele s-au angajat în practică, concluziile Comisiei arată că numai în condițiile în care practica este generală „nu este cerută o anumită durată”[20]. În ideea că o practică generală care trebuie să fie „suficient de răspândită și reprezentativă” poate apărea dacă aproape toate statele nu se implică activ și deliberat în practică, apreciem că va fi dificil să se demonstreze o asemenea cerință.

În ultimul raport, sugestia Raportorului Special a fost de a îmbunătăți formularea concluziei 6 prin introducerea termenului „deliberată”[21]. Cu toate acestea, Comisia a decis să nu includă cuvântul „deliberat” în proiectul de concluzii, textul final fiind „poate, în anumite circumstanțe, să includă inacțiunea”[22].

Sintagma „în anumite circumstanțe” este ambiguă întrucât nu oferă o formă concretă de exemple pentru a ilustra această afirmație. Cu toate că proiectul de concluzii trebuie citit împreună cu comentariile cu scopul de a oferi explicații detaliate despre fiecare concluzie, concluzia 6 și comentariile însoțitoare din proiectul de concluzii sunt vagi, subliniind aspectele problematice menționate mai sus. În alineatul (3), comentariul îndeamnă la prudență în evaluare inacțiunii și menționează că „(…) numai abținerea deliberată de la acțiune poate servi un astfel de rol: statul în cauză trebuie să fie conștient de abținerea de a acționa într-o situație dată și nu se poate presupune că abținerea de a acționa este deliberată”.

§ 3. Rolul potențial al inacțiunii din perspectiva practicii statului

Practica statului joacă mai multe roluri în dreptul internațional. CDI a precizat că practica statelor îndeplinește mai multe funcții importante în dreptul internațional și trebuie privită în primul rând în determinarea existenței și conținutului normelor dreptului internațional cutumiar, inclusiv în interpretarea tratatelor[23]. Se pare că în dreptul internațional inacțiunea statelor are potențialul de a fi relevantă în mai multe contexte: la formarea cutumei, practică interpretativă precum și în cazul principiului estoppel.

3.1. Cutuma internațională

Dreptul internațional cutumiar este, prin natura sa, drept nescris, dar cu caracter obligatoriu pentru toate statele[24]. În doctrină s-a sugerat că nu există nicio exagerare în a afirma că, în principal, „cutuma este tăcere și inacțiune, nu acțiune”[25]. Primul element pentru formarea unei cutume internaționale este practica statului, denumit și elementul „material” sau „obiectiv”[26]. Întrucât statele joacă rolul primordial în formarea dreptului internațional cutumiar[27], practica acestora trebuie luată în considerare pentru identificarea unei noi reguli cutumiare[28]. În scopul identificării principalelor repere în practica statelor, în cadrul sesiunii din anul 2012, Comisia a solicitat statelor membre să furnizeze informații cu privire la practicile acestora pentru obiectul cercetării precum și tipuri de dovezi prezentate în: „a) declarații oficiale înaintea legislaturilor, instanțelor și organizațiilor internaționale; și b) decizii ale instanțelor naționale, regionale și subregionale”[29].

În doctrină s-a afirmat că „omisiunile sunt perfect capabile, dacă sunt lipsite de ambiguitate, de a constitui practică de stat”[30]. Referindu-ne la inacțiune ca practică de stat, Raportorul Special a propus în cel de al doilea raport „inacțiunea poate servi de asemenea ca practică”. Adverbul „poate” a stârnit reacția unor membri, care au insistat într-o explicație mai precisă a termenului în textul concluziilor, accentuând ideea că „inacțiunea în sine nu poate fi considerată automat o practică relevantă[31]. În următorul raport Sir Michael Wood subliniază că „inacțiunea ca formă de practică, atunci când este generală și însoțită de acceptarea ca drept poate da naștere unei reguli de drept internațional cutumiar” indicând jurisprudență în susținerea concluziei[32].

Deși prin abținerea de la a iniția anumite proceduri împotriva personalului diplomatic, practica statelor a contribuit la crearea unei reguli de drept internațional cutumiar privind imunitatea diplomatică, se impune precauție în evaluarea inacțiunii ca practică de stat. Greutatea acordată inacțiunii statului variază de la caz la caz, așa cum au demonstrat  instanțele internaționale în câteva diferende soluționate.

În cazul Mandatul de Arestare, în opinia sa disidentă, judecătorul ad hoc Van Den Wyngaert a catalogat abținerea de a acționa drept „practică negativă”: „o „practică negativă” a statelor, constând în abținerea lor de la instituirea unei proceduri criminale nu poate fi considerată, în sine, ca o dovadă a opinio juris. Abstinența poate fi explicată din multe alte motive, inclusiv curtoazie, considerente politice, preocupări practice și lipsă de jurisdicție penală extrateritorială. Numai dacă această abținere a fost bazată pe o decizie conștientă a statelor în cauză, această practică poate genera drept internațional cutumiar”[33].

Curtea Permanentă de Justiție Internațională, predecesoarea Curții Internaționale de Justiție, în cauza Lotus[34], fiind învestită să soluționeze cererea Franței privind o eventuală încălcare a dreptului internațional de către Turcia care și-a exercitat jurisdicția pentru o faptă de omor comisă din culpă de un resortisant francez în marea liberă, a respins argumentul Franței care a invocat absența clară a unei interdicții de exercitare a jurisdicției extrateritoriale[35].

În fapt, în marea liberă a avut loc o coliziune între nava franceză Lotus și nava turcească Boz-Kourt, aceasta din urmă scufundând-se. Supraviețuitorii au fost transportați pe vasul Lotus în Turcia, unde căpitanul vasului turc și ofițerul vasului Lotus au fost arestați pentru ucidere din culpă. Locotenentul francez a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea alături de pedeapsa amenzii. Franța a protestat împotriva acestei condamnări, solicitând predarea ofițerului pentru a fi judecat de instanțele franceze.

Profesorul francez Jules Basdevant care a reprezentat Franța în acest litigiu a afirmat că practica statelor de a se abține de la urmărirea penală a unor resortisanți străini acuzați că au provocat o coliziune de nave în marea liberă este o normă de drept internațional cutumiar, susținând că litigiile generate de coliziuni în marea liberă nu sunt în general judecate de instanțele altor state decât statul de pavilion „(…)agentul pentru guvernul francez a atras atenția Curții asupra faptului că problemele de competență în cazurile de coliziune, care apar frecvent în fața instanțelor civile, sunt, rareori întâlnite în practica instanțelor penale. El deduce de aici că, în practică, numai urmărirea penală are loc în fața instanțelor din statul al cărui steag este arborat și că această circumstanță (…) este dreptul internațional pozitiv în cazurile de coliziune (…)”[36].

Având în vedere că Franța s-a bazat pe o practică de stat sub formă de abținere, CPJI a analizat practica statelor în exercitarea jurisdicției precum și practica statelor în adoptarea Convențiilor cu privire la jurisdicție și le-a găsit neconcludente, considerând că această omisiune nu este o dovadă a unei cutume, întrucât absența de a iniția urmărirea penală putea avea motive variate, nu neapărat existența unei reguli cutumiare[37].

O opinie relevantă din punct de vedere al calificării inacțiunii este cea exprimată de judecătorii Nyholm și Altamira care au afirmat că actele de abținere de la acțiune nu creează cutumă „nu este fără interes să observăm aici că o cutumă, prin natura sa, trebuie să fie pozitivă și că, în consecință, este imposibil de clasificat ca fiind o cutumă faptul că, într-un anumit aspect, există o absență totală a recurenței precedentelor mai mult sau mai puțin numeroase, care în general sunt considerate necesare pentru a stabili o cutumă. Regula pentru descoperirea cutumei trebuie să fie susținută în mod pozitiv de actele care au avut loc (…)”[38].

Interpretând hotărârea instanței în prezenta cauză, observăm că practica statelor a fost ambiguă, instanța apreciind că există motive variate pentru care un stat se abține: fie lipsa de interes, lipsa de competență, o posibilitate fiind și că dreptul internațional cutumiar interzice acea conduită.

Cauza Lotus și argumentele acestui diferend au fost preluate și menționate de Curtea Internațională de Justiție, care, fiind sesizată cu o cerere formulată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite privind emiterea unui aviz consultativ referitor la existența în dreptul internațional a unei permisiuni la folosirea sau amenințarea cu folosirea armelor nucleare și făcând referire la susținătorii unei interdicții care încearcă să se bazeze pe „o practică consistentă a neutilizării armelor nucleare de către state”[39] a respins acest argument statuând că nu a identificat o regulă cutumiară care să interzică folosirea sau amenințarea cu folosirea armelor nucleare[40] chiar dacă foarte multe state s-au abținut de la utilizarea acestora din anul 1945.

Deși foarte multe state s-au pronunțat pentru interzicerea armelor nucleare, existența unei opoziții semnificative (un număr mare de voturi negative sau abțineri) inclusiv prin influența politică a statelor care se opun, a determinat ca practica statelor să nu fie uniformă[41].

În opinia disidentă exprimată în avizul consultativ privind Legalitatea amenințării sau folosirii armelor nucleare judecătorul Shahabuddeen a sugerat prudență în interpretarea inacțiunii statelor ca formă a practicii de stat „(…)este important să aveți în vedere faptul că dovada goală a unor acte sau omisiuni care se presupune că pot constitui o practică a statului nu înlătură nevoia de a interpreta astfel de acte sau omisiuni”[42].

Pe de altă parte, în cauza Nottebohm abținerea de a acționa este un exemplu de practică a statelor indicat de Raportorul Special în susținerea concluziei 6 privind inacțiunea ca practică. Cauza a vizat o dispută în legătură cu cererea formulată de Liechtenstein împotriva Guatemalei cu scopul de a obține despăgubiri pentru actele ilegale (naționalizării) comise împotriva cetățeanului neutru Nottebohm. Acesta s-a născut în Hamburg, dobândind prin naștere cetățenia germană, ulterior trăind în Guatemala, unde a desfășurat mai multe activități comerciale. Nottebohm și-a vizitat de mai multe ori fratele, care locuia în Liechtenstein și a depus cerere pentru dobândirea cetățeniei acestui stat, obținând-o prin naturalizare, ca urmare a acordării unei dispense. După revenirea în Guatemala, care a intrat în război de partea Aliaților, averea lui Nottebohm a fost sechestrată, iar el a fost arestat și transportat în SUA. După eliberare, lui Nottebohm i s-a refuzat întoarcerea în Guatemala, autoritățile confiscându-i averea. Bazându-se pe cetățenia acordată lui Nottebohm, Liechtenstein s-a considerat îndreptățită să sesizeze Curtea susținând că naturalizarea a fost conformă cu dreptul intern, prin urmare, opozabilă altor state. În apărare, Guatemala a susținut că cererea Liechtensteinului este inadmisibilă întrucât singurul criteriu de acordare a protecției diplomatice este cetățenia reală și efectivă.

Curtea a analizat practica statelor în cazuri de cetățenie duală pentru a stabili dacă naturalizarea conferită lui Nottebohm poate fi invocată împotriva Guatemalei și a constatat că, în conformitate cu practica statelor, cetățenia este o legătură juridică[43]. În conținutul hotărârii, Curtea a arătat că practica anumitor state care „se abțin de la exercitarea protecției în favoarea unei persoane naturalizate, atunci când aceasta din urmă, prin absența sa prelungită și-a rupt legăturile cu ceea ce nu mai reprezintă pentru el decât țara lui cu numele, demonstrează concepția acestor state în sensul că, pentru a putea fi invocată împotriva altui stat, cetățenia trebuie să corespundă cu situația de fapt[44]. În consecință, cererea Liechtensteinului a fost respinsă, Curtea statuând că acordarea cetățeniei de către un stat unei persoane nu este suficientă pentru acea persoană să obțină protecția acestui stat în fața Curții.

În cel de al doilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, Raportorul Special menționează o serie de alte diferende care fac trimitere la absența acțiunii statelor identificată în practica acestora[45]. În diferendul Nicaragua, care se referă la evenimentele petrecute în Nicaragua după căderea guvernului președintelui Somoza și activitățile militare desfășurate de SUA în și împotriva acesteia, Nicaragua a susținut că prin activitățile desfășurate de SUA a fost încălcat dreptul internațional convențional și cel cutumiar. În fapt, Nicaragua a acuzat Statele Unite printre altele, de recrutarea, instruirea, înarmarea și sprijinirea unei grupări „contras”, uciderea, rănirea și răpirea cetățenilor nicaraguani, încălcarea suveranității, utilizarea forței și amenințării cu forța împotriva acesteia precum și prin intervenția în afacerile sale interne. Examinând normele dreptului internațional cutumiar aplicabile acestui diferend, Curtea a considerat drept practică de stat „abținerea de la amenințarea folosirii forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat[46]”, conduită a statelor pe care a apreciat-o consistentă.

În cauza Imunitățile de jurisdicție ale statului care privea aplicarea principiului universalității în cazul unor violări grave ale drepturilor omului, Curtea Internațională de Justiție a apreciat că „absența aproape completă a jurisprudenței contrare precum și absența oricăror declarații ale statelor”[47] este semnificativă, instanța constatând că „Italia a încălcat dreptul internațional prin negarea acordării imunității”[48].

Statutul Curții Internaționale de Justiție acordă un rol important scrierilor specialiștilor în drept internațional pentru determinarea regulilor de drept[49]. În timp ce unii autori au menționat în lucrările lor că  „practica statului (…) poate include și omisiuni și tăcere din partea statului”[50], alții au circumstanțiat această idee subliniind că „în cazul în care practica constă în mare măsură în abstențiune combinată cu tăcere, va trebui să existe un indiciu că abținerea se bazează pe o așteptare legitimă în acest sens din partea întregii comunități internaționale”[51].

Din perspectiva diferendelor analizate și a exemplelor furnizate de CDI se remarcă inconsecvența în stabilirea relevanței inacțiunii ca practica a statului. Prin urmare, inacțiunea ar putea servi ca formă a practicii statului, dar condițiile în care ar putea, trebuie examinate cu prudență, existând situații în care inacțiunea poate fi practică de stat, în timp ce în altele nu.

3.2. Practică interpretativă

Orice discuție privind relația dintre practica statelor și interpretarea tratatelor începe de la prevederile articolului 31, alineatul (3), litera (b) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state. Practica subsecventă poate consta în orice conduită a statului; poate include „nu numai acte, ci și omisiuni, inclusiv tăcere relevantă, care contribuie la stabilirea unui acord”[52]. Practica poate consta în interpretarea sau aplicarea unui tratat, care poate fi „un protest față de modul de interpretare sau o achiesare, chiar și tacită”[53].

Circumstanțele în care omisiunea sau tăcerea unui stat pot contribui la un acord al părților cu privire la interpretarea unui tratat a fost abordată de Comisia de Drept Internațional în concluzia 10, alineatul 2 din Proiectul de concluzie privind acordurile ulterioare și practicile subsecvente în legătură cu interpretarea tratatelor. Astfel, „tăcerea uneia sau mai multor părți poate constitui acceptarea practicii ulterioare atunci când circumstanțele cer o reacție”[54].

Relevanța tăcerii sau a inacțiunii pentru stabilirea unui acord privind interpretarea depinde în mare măsură de circumstanțele cazului specific. Deși Comisia nu precizează care sunt circumstanțele care „vor solicita o reacție”, în conținutul proiectului se menționează că acestea vor ține cont de „cadrul specific în care statele părți interacționează între ele în ceea ce privește tratatul”. CDI oferă în cuprinsul proiectului de concluzii o imagine de ansamblu a cazurilor aflate pe rolul instanțelor internaționale și naționale. Aceste entități au abordări diferite cu privire la rolul inacțiunii în scopul stabilirii unui acord privind interpretarea unui tratat prin practică ulterioară.

Poate cea mai relevantă cauză care atribuie efecte juridice inacțiunii unui stat din perspectiva practicii interpretative este diferendul privind Canalul Beagle dintre Argentina și Chile. Canalul Beagle este o cale navigabilă îngustă, situat la extremitatea sudică a Americii de Sud, la capătul său estic fiind situate trei insule asupra cărora își dispută suveranitatea cele două țări. Chile a susținut că prin conduita sa a exercitat „suveranitatea continuă și netulburată asupra acestor insule însoțită de cunoștințele Argentinei și tăcerea ei”[55]. Fiind în discuție lipsa de reacție a Argentinei, Curtea de Arbitraj a reținut că „tăcerea Argentinei permite să se deducă faptul că aceste acte confirmă interpretarea termenilor tratatului, independent de actele de jurisdicție propriu-zise”[56].

Din jurisprudența instanței de la Haga, Comisia a menționat cauza privind Templul Preah Vihear, afirmând că „în cazurile în care circumstanțele cer clar o reacție într-o perioadă rezonabilă”, statul confruntat cu o conduită ulterioară de către o altă parte „trebuie considerat că a achiesat”[57].

Cu toate acestea, acceptarea unei practici de către una sau mai multe părți prin inacțiune nu este ușor de stabilit. În unele cazuri „semnificația inacțiunii depinde de situația juridică la care se referă practica ulterioară a celeilalte părți și de cererea exprimată prin aceasta”[58]. Comisia precizează că în cazurile care vizează tratate care au ca obiect delimitări maritime sau terestre[59], există o „prezumție puternică potrivit căreia tăcerea sau inacțiunea nu constituie acceptarea unei practici”.

Pentru a ilustra dificultatea identificării circumstanțelor care necesită o reacție, Comisia a menționat că „dacă o parte, prin conduita sa, exprimă o poziție față de altă parte privind interpretarea tratatului, aceasta nu necesită în mod necesar o reacție din partea celeilalte părți”.

Pentru exemplificare cităm diferendul referitor la frontiera „din jurul insulei Kasikili/ Sedudu”, insulă cunoscută în Namibia drept „Kasikili” și în Botswana drept „Sedudu”. Frontiera dintre cele două state este reprezentată de râul Chobe, insula separând râul în două brațe: nordic și sudic. Ambele state au invocat în fața CIJ, Tratatul între Marea Britanie și Germania semnat la 01 iulie 1890 privind stabilirea sferelor de influență[60]. În 1992, cele două state au angajat o comisie comună de experți pentru a stabili granița între Botswana și Namibia, în zona insulei Sedudu/Kasikili în baza Tratatului sus amintit. Echipa comună nu a putut ajunge la o înțelegere.

Curtea Internațională de Justiție a stabilit că: faptul că statul nu a reacționat la concluziile comisiei de experți, nu semnifică ideea că acel stat a acceptat în mod automat un acord cu privire la acele constatări deoarece „părțile au considerat activitatea experților ca fiind un pas pregătitor pentru o decizie ulterioară, care urma să fie luată la nivel politic”[61].

Mai mult, Organul de Apel din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) accentuează importanța conștientizării unei părți despre practică pentru a putea reacționa „de exemplu, prin notificare sau în virtutea participării la un forum unde este discutată, dar nu reacționează la aceasta”[62]. Analizând practica statelor în interpretarea articolelor 56, 58 și 73 din Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării, confirmă această idee în cauza Virginia G, constatând că „nu există nicio obiecție vădită la o astfel de legislație, și că, în general ea este acceptată”[63].

Întrucât identificarea circumstanțelor în care inacțiunea poate avea efecte juridice în stabilirea unui acord interpretativ privind dispoziții dintr-un tratat este un proces dificil, statele membre au reacționat, solicitând o abordare mult mai riguroasă în ceea ce privește aceste circumstanțe.

În comentariile sale, Belarus susține că e nevoie de îndrumări exacte, în sensul că „ar trebui să fie clar că o parte care a acceptat o practică prin tăcere ar fi trebuit să fie conștientă de această practică si de implicațiile sale pentru interpretare și ar trebui să fi avut ocazia să o conteste”[64]. Cehia s-a opus întregului alineat 2 al articolului 10 din proiectul de concluzii[65]. De altfel, toate comentariile primite din partea statelor, Austria, El Salvador, Olanda, Regatul Unit, Statele Unite au solicitat o revizuire a acestui proiect de articole prin menționarea unor condiții restrictive în care inacțiunea uneia din părți poate contribui la un acord cu privire la interpretarea unui tratat.

Comparând practica statelor ca element al cutumei internaționale cu practica statelor în interpretarea tratatelor, observăm că practica interpretativă este mai ușor de dovedit deoarece se pornește de la o normă (tratat), nefiind necesar opinio juris.  Este adevărat că în cazul practicii statelor în interpretarea tratatelor este necesară „stabilirea acordului”, dar acest prag pare a fi mai scăzut. Având în vedere cele arătate mai sus, apreciem că trebuie analizate cu atenție circumstanțele în care conduita unui stat constând în inacțiune poate avea valoarea unei practici interpretative.

3.3. Estoppel

În dreptul internațional, estoppel-ul este un principiu general de drept, care derivă din buna credință. Sensul esențial al estoppelului este acela că, dacă un stat adoptă o conduită și alt stat se întemeiază cu bună credință pe conduita primului atunci, primul stat nu mai poate să își modifice conduita [66]. Efectul principiului este că, prin conduita sa, un stat este împiedicat „să afirme că nu a fost de acord sau nu a recunoscut o anume situație”[67].

Cea mai reprezentativă cauză în care este examinat principiul estoppel este cazul dintre Cambodgia și Thailanda privind Templul Preah-Vihear[68], clădire de o importanță religioasă, culturală și istorică pentru ambele părți, aflată în zona muntelui Dangrek, în sudul căruia se află Cambodgia, iar la nord Thailanda. Diferendul privește perioada în care Franța își exercita protectoratul asupra Indochinei Franceze și a statului Siam (Thailanda de azi). În urma unei comisii mixte formată din membri francezi și siamezi constituite în baza unei convenții din 1904, s-a convenit asupra unei frontiere provizorii a zonei în care se situa și Templul Preah-Vihear. La cererea Siamului, ofițerii francezi au întocmit 11 hărți pentru a determina contururile precise ale frontierei din zona respectivă, hărți care au fost comunicate în timp util guvernului din Siam. Conform uneia dintre hărți care se referea la regiunea Dangrenk, „templul se afla într-o zonă pe teritoriul căruia a luat naștere statului Cambodgia”[69]. Această hartă a fost depusă de Cambodgia în sprijinul afirmației sale privind suveranitatea zonei în care se afla Templul, invocând lipsa de reacție din partea guvernului siamez la momentul comunicării hărții precum și lipsa de reacție în cazul în care autoritățile siameze ar fi avut vreo suspiciune că harta nu reprezintă rezultatul delimitării corecte.

Curtea a admis argumentul cambodgian bazat pe principiul estoppel, reținând în concluziile sale aspecte referitoare la comportamentul Thailandei „care este acum înlăturată de propria conduita de la afirmația că ea nu a acceptat-o. S-a bucurat timp de cincizeci de ani de beneficiile pe care i le-a conferit Tratatul din 1904, toate datorită unei frontiere stabile”, dar și încrederea Cambodgiei în comportamentul Thailandei în acceptarea hărților „Franța și prin Cambodgia, s-au bazat pe acordul Thailandei asupra harții. Întrucât niciuna dintre părți nu poate susține existența unei erori, este irelevant dacă această prezumție se bazează sau nu pe o convingere că harta era corectă”[70].

În opinia sa separată exprimată în această cauză, judecătorul  Sir Fitzmaurice subliniază că problema crucială în acest caz este dacă Thailanda, prin conduita sa pasivă timp de cincizeci de ani, a acceptat harta, respectiv dacă a acceptat presupusa linie de frontieră, reținând că „o conduită negativă-care înseamnă omisiunea de a acționa, reacționa sau vorbi, în circumstanțe în care eșecul în acest sens trebuie să implice achiesare sau acceptarea este (…)suficient pentru acest scop, dacă faptele sunt clare”[71].

În viziunea sa, condiția esențială a funcționării estoppelului „este faptul că partea care invocă regula trebuie să se fi „bazat” pe declarațiile sau comportamentul celeilalte parți, fie în detrimentul propriu, fie în avantajul celuilalt”[72].

Această idee a fost preluată de Tribunalul Arbitral care a soluționat diferendul dintre Mauritius și Regatul Unit pentru zona maritimă protejată din jurul arhipelagului Chagos[73] (administrat de Regatul Unit ca teritoriu britanic din Oceanul Indian), care a reținut că UK a fost „stopată” să refuze efectul obligațiilor asumate prin angajamentul încheiat între cele două părți .

Printr-o decizie din anul 2010 Regatul Unit a înființat o zonă maritimă protejată în jurul arhipelagului, la data cererii, neexistând populație locală permanentă. Cea mai mare insulă a arhipelagului, Diego Garcia, adăpostind o bază militară a SUA din Oceanul Indian a fost închiriată de UK către SUA în 1966 în scopuri de apărare, înainte de independența Mauritius în 1968. În 1965 Mauritius și UK au negociat independența conform unei înțelegeri (denumite Lancaster House Undertaking). În conformitate cu această înțelegere Regatul Unit și-a asumat mai multe angajamente: cu privire la drepturile Mauritius în legătură pescuitul în apele care înconjoară Chagos; drepturile minerale și petroliere de care va beneficia Mauritius precum și cu retrocedarea arhipelagului Chagos către Mauritius imediat ce nu mai erau necesare scopurile de apărare, înțelegere pe care Consiliul de Miniștri al Mauritius a aprobat-o formal.

O perioadă de timp (1968-1980) Mauritius nu a ridicat problema detașării Chagos în corespondența diplomatică dintre state. Față de absența revendicărilor publice ale Mauritius, părțile au avut opinii diferite. În viziunea Mauritius, această tăcere trebuie înțeleasă în lumina „situației economice și sociale dificile, dar și a încrederii Mauritius în UK”[74]. Pentru Regatul Unit, tăcerea guvernului mauritian a evidențiat faptul evident că „zona maritimă protejată nu făcea parte din teritoriul Mauritius”[75]. După anul 1980 Mauritius a încercat să își afirme suveranitatea asupra arhipelagului, dar fără rezultat.

Tribunalul a analizat în detaliu corespondența dintre părți, reținând că Regatul Unit și-a reafirmat constant aceste angajamente față de Mauritius și a apreciat că angajamentele asumate de UK în cadrul înțelegerii au constituit o condiție esențială pentru Mauritius în exprimarea consimțământului pentru detașarea arhipelagului Chagos „angajamentele asumate de Regatul Unit au crescut substanțial încrederea în propunerea de detașare și acceptarea finală a Guvernului Mauritius la 5 noiembrie 1965”[76].

În analiza principiului estoppel tribunalul a analizat dacă statul Mauritius a avut reprezentări clare și coerente prin conduită, cuvânt sau tăcere din partea Regatului Unit. Concret, guvernul mauritian a fost de acord cu separarea arhipelagului Chagos de Mauritius (prin Lancaster House Undertaking), având reprezentarea că, în baza angajamentelor asumate arhipelagul va fi cedat către Mauritius „când scopurile apărării nu mai sunt necesare”. Ținând cont de promisiunile guvernului britanic care și-a reafirmat „angajamentele asumate în mai multe ocazii de către reprezentanții statului mauritian”[77] tribunalul a constatat că și condiția ca reprezentările să fie efectuate de un organ abilitat al statului este satisfăcută. În consecință, analizând conduita statului Mauritius în privința detașării arhipelagului Chagos, tribunalul a constatat că „lipsa de reacție și tăcerea acestui stat s-au datorat încrederii în angajamentele liber consimțite de Regatul Unit”[78] și a concluzionat că Mauritius se poate baza în mod legitim pe reprezentările Marii Britanii.

Analizând diferendele de mai sus, observăm că elementul esențial al principiului estoppel este că „un stat se întemeiază cu bună credință pe o practică a altui stat”, efectul estoppel-ului fiind că prima conduită nu mai poate fi modificată. Spre deosebire de practica statului în formarea cutumei, în cazul principiului estoppel, nu este necesar opinio juris și nici dovada unui „acord”, conduita statului fiind doar o conduită, o „practică”.

Scurtă analiză a reacțiilor statelor

CDI a primit comentarii din partea statelor cu privire la inacțiune ca formă a practicii de stat[79]. Majoritatea observațiilor au sugerat clarificări în textul concluziei în sensul că inacțiunea poate fi luată în considerare ca practică de stat numai când este deliberată. Israel, de exemplu, a susținut că „pe lângă descrierea inacțiunii drept „deliberată” în proiectul de concluzie (…)comentariul ar trebui să fie mai detaliat pentru a explica faptul că inacțiunea deliberată menționată trebuie să provină dintr-un sentiment al obligației legale cutumiare și nu din considerente diplomatice, politice, strategice sau de altă natură, care, deși sunt deliberate, nu trebuie considerate practică de stat în scopul identificării dreptului internațional cutumiar”[80]. Singapore adaugă că „determinarea a ceea ce constituie o abținere „deliberată” va fi în cele din urmă un exercițiu faptic dependent de toate circumstanțele cazului”[81].

Statele Unite ale Americii subliniază că „pentru ca inacțiunea unui stat să „socotească” ca practică a statului, trebuie să se demonstreze că statul avea cunoștințe depline asupra faptelor și a refuzat în mod deliberat să acționeze. Mai mult, Statele Unite consideră că la acest paragraf din comentariu ar trebui să se facă trei modificări pentru a sublinia circumstanțele limitate în care inacțiunea constituie o practică relevantă a statului. În primul rând, pentru a recunoaște provocarea pe care acest standard o impune în mod corespunzător, Statele Unite consideră că ar trebui adăugată o nouă a treia teză la alineatul (3) care scrie: „Se recunoaște că această abținere deliberată poate fi dificil de demonstrat și nu ar trebui să se presupună că există”. În al doilea rând, cuvântul „poate” ar trebui adăugat la următoarea propoziție pentru a stabili clar că exemplele date de omisiuni care pot constitui o practică a statului fac acest lucru numai dacă se îndeplinește standardul de mai sus de abținere deliberată. În al treilea rând, ultimul exemplu „abținerea de la amenințare sau utilizarea forței”ar trebui eliminat, deoarece există atât de multe alte motive decât dreptul internațional cutumiar (inclusiv tratat și motive bazate pe politici) încât un stat se poate abține de a amenința sau de a folosi forța că este puțin probabil să se demonstreze că un stat a făcut acest lucru din convingerea că era impus de dreptul internațional cutumiar”[82].

Având în vedere inputurile din partea statelor, apreciem că trebuie acordată o atenție deosebită gradului de cunoștințe faptice a statului pentru a analiza dacă a refuzat în mod conștient să acționeze. Deliberarea pare a fi un alt factor care trebuie luat în considerare atunci când evaluăm relevanța inacțiunii. Teoretic și practic, se pare că este dificil să știm ce fel de inacțiuni ale statului sunt relevante și care este greutatea ce trebuie acordată acestora.


[1] Proiectul de concluzii privind identificarea dreptului internațional cutumiar în Raportul Comisiei de Drept Internațional A/73/10  la a 70-a Sesiune din 2018, Concluzia 2. Pentru evaluarea probelor ”fiecare dintre cele două elemente trebuie stabilit în mod separat. Aceasta presupune o evaluare a dovezilor pentru fiecare element” (concluzia 3 alin.2).
[2] Schweiger, E., Listen closely: what silence can tell us about legal knowledge production, London Review of International Law, vol. 6, 2018.
[3] Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state 1969, art. 18.
[4] Idem, art. 20, alin.5.
[5] Cazul Nottebohm (faza a doua) (Liechtenstein c. Guatemala), ICJ Reports, 1955, p. 4 la p. 24.
[6] Cazul Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua (Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), Merits, ICJ Reports, 1986, p.14 la p. 99.
[7] Cazul Imunitățile de jurisdicție ale statului (Germania c. Italia; Grecia intervenient), ICJ Reports, 2012, parag. 55.
[8] Raport (al doilea) al Raportorului Special Sir Michael Wood, UN Doc. A/CN.4/672 (2014), parag. 41.
[9] Raport (al doilea) al Raportorului Special Sir Michael Wood, UN Doc. A/CN.4/672 (2014), parag. 37-39.
[10] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind identificarea dreptului internațional cutumiar (2018),  cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 8, alin. 1, p.135.
[11] UN Doc. A/CN.4/666 (2014), Report of the International Law Commission on the work of its sixty-third and sixty-fifth sessions.
[12] Raport (al doilea) al Raportorului Special Sir Michael Wood, UN Doc. A/CN.4/672 (2014), parag. 47.
[13] UN Doc. A/C.6/71/SR 21(2016), Summary record of the 21st meeting, parag. 99.
[14] Ibidem, parag. 100.
[15] Comentarii scrise SUA, p. 9 citate în Al cincilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar.
[16] A se vedea Meijers, H., How is International Law Made? – The stages of growth of international law and the use of its customary rules , Netherlands Yearbook of International Law, vol. 9, 1978, p. 19 care subliniază că „statele contribuie la crearea legii prin faptul că nu protestează, adică nu reacționează. În acest caz, statele în cauză trebuie să aibă posibilitatea de a reacționa. Din aceasta rezultă două cerințe pentru formarea dreptului: trebuie să fie posibil să se indice cel puțin o manifestare expresă a voinței de a crea o lege, iar această manifestare expresă a voinței trebuie să fie cunoscută pentru toate statele care vor fi considerate ca doritoare să contribuie în crearea noii reguli dacă nu protestează ” citat în Al doilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, parag. 47, nota de subsol 144.
[17] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind identificarea dreptului internațional cutumiar (2018),  cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 7, alin. 1, p. 134.
[18] Idem, alin. 2.
[19] A se vedea Competența Comisiei Europene a Dunării între Galați și Brăila, Aviz consultativ din 08 decembrie 1927, PCIJ, ser. B, no. 14, Opinia disidentă a judecătorului Demetru Negulescu.
[20] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind identificarea dreptului internațional cutumiar (2018),  cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 8, alin. 2, p. 136.
[21] Raport (al cincilea) al Raportorului Special Sir Michael Wood, UN Doc. A/CN.4/716 (2018), parag. 55.
[22] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind identificarea dreptului internațional cutumiar (2018),  cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 6.
[23] Raport (al doilea) al Raportorului Special Sir Michael Wood, UN Doc. A/CN.4/672 (2014), parag.33.
[24] Miga-Beșteliu, R., Drept Internațional Public, vol. 1, Ed. All Beck, București, 2005, p. 68.
[25] Kolb, R., Selected problems in the theory of customary international law, Netherlands International Law Review, 2003, p. 136, citat în Al doilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, UN Doc. A.CN.4/672, nota de subsol 125.
[26] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind identificarea dreptului internațional cutumiar (2018),  cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 9, alin. 2. Practica a fost, de asemenea, denumită, printre altele, și uneori, în mod interschimbabil, „utilizare”, „usus” „consuetude” sau „diuturnitas”. Uneori termenul ”usus”(utilizare) poate duce la confuzia cu „simplă utilizare sau obicei”, care se distinge de dreptul internațional cutumiar.
[27] Walter, C., Subjects of Internațional Law, în Max Planck Encyclopedia of Public Internațional Law (http://opil.ouplaw.com/home/EPIL) citat în Al doilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, UN Doc. A.CN.4/672, nota de subsol 69.
[28] Cazul Dreptul de trecere pe teritoriul indian (Portugalia c. India), ICJ Reports, 1960, Opinia disidentă a Judecătorului Spender „Modul adecvat de măsurare a naturii unei cutume, dacă ea este stabilită, este să se țină seama de practica în sine. Primul element dintr-o cutumă este o practică constantă și uniformă, care trebuie determinată înainte de a defini o cutumă”.
[29] U.N. Doc. A/67/10 (2012), Report of International Law Commission, Yearbook of International Law Commission, 2012, p. 111, parag. 180-182.
[30] Mendelson, M., The Subjective Element in Customary International Law, British Yearbook of International Law, vol. 66, nr. 1, 1995,  p. 199, doi:10.1093/bybil/66.1.199.
[31] U.N. Doc. A/CN.4/SR3226 (2014), Provisional summary record of the 3226th meeting, Ms. Escobar Hernandez, p. 8.
[32] A se vedea cazul Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua (Nicaragua c. SUA), Merits,  ICJ Reports, 1986, p. 14, la p. 99, alin. 188 „Cu toate acestea, Curtea a fost convinsă că există în dreptul internațional cutumiar o opinio juris cu privire la caracterul obligatoriu al unei astfel de abțineri”.
[33] Cazul Mandatul de arestare (R.D. Congo c. Belgia), ICJ Reports, 2002, parag. 13 la p. 145 și 146.
[34] Cazul Lotus (Franța c. Turcia), PCIJ 1927, seria A, no.10.
[35] Idem, p. 28.
[36] Cazul Lotus (Franța c. Turcia), PCIJ 1927, seria C, „Acts and documents relating to Judgments and Advisory Opinions given by the Court”.
[37] Idem.
[38] Cazul Lotus (Franța c. Turcia), PCIJ 1927, Opinia disidentă a Judecătorului Altamira, p. 95-107 și Opinia disidentă a Judecătorului Nyholm, p. 59-64.
[39] Avizul consultativ privind Legalitatea amenințării sau folosirii armelor nucleare, ICJ Reports, 1996, p. 226, la p. 253, parag. 65.
[40] Idem, parag. 104.
[41] Aurescu, B. și Gâlea, I.(coord), Drept Internațional Public.Scurtă culegere de jurisprudență pentru seminar, Ed. Hamangiu, 2018, p. 41.
[42] Avizul consultativ privind Legalitatea amenințării sau folosirii armelor nucleare, ICJ Reports, 1996, Opinia disidentă a Judecătorul Shahabuddeen, p. 423.
[43] Cazul Nottebohm (faza a doua) (Liechtenstein c. Guatemala), ICJ Reports, 1955, p. 20-21.
[44] Ibidem.
[45] Avizul consultativ Consecințele juridice pentru state privind prezența continuă a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest), cu încălcarea Rezoluției Consiliului de Securitate nr. 276 (1970), ICJ Reports, 1971, p. 16, la p. 134, Opinia separată a judecătorului Petrén, referindu-se la practica nerecunoașterii atunci când spune că termenul „implică nu acțiune pozitivă, ci abținerea de la actele care semnifică recunoașterea”; Cauza privind Drepturile resortisanților Statelor Unite ale Americii din Maroc (Franța c. SUA), ICJ Reports, 1952, p. 176, la p. 221, Opinia disidentă a judecătorilor Hackworth, Badawi, Levi Carneiro și Sir Benegal Rau; Cazul Barcelona Traction, Light and Power Company (Belgia c. Spania), ICJ Reports, 1970, p. 3, la p. 198 și 199 Opinia separată a judecătorului Jessup, referindu-se la Departamentul de Stat al Statelor Unite care a refuzat să facă reprezentare în numele unei companii americane, iar Statele Unite nu au invocat un argument ca bază pentru a rezista la cerere într-o dispută între state.
[46] Cazul Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua (Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), Merits, ICJ Reports, 1986, p. 14 la p. 99
[47] Cazul Imunitățile de jurisdicție ale statului (Germania c. Italia: Grecia intervenient), ICJ Reports, 2012, p. 99 la p. 135, parag. 77.
[48] Idem, p. 99, parag. 93.
[49] Statutul CIJ, art. 38 alin.1, lit. d.
[50] Akehurst, M., Custom as a Source of International Law, British Yearbook of International Law, 1977, citat în Al treilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, UN Doc. A/CN.4/682 (2015), parag. 20, nota de subsol 36 și Tunkin, G.I., Remarks of the Juridical Nature of Customary Norms of International Norms, California Law Review, vol. 49, nr. 3, 1961, p. 419 și p. 421 „Obiceiul de a se abține de la acțiune poate duce, în anumite circumstanțe, la crearea unei norme de drept internațional cutumiar: Evident, tot ce s-a spus înainte despre elementele de repetare, timp și continuitate se aplică și în cazul abstinenței”, citat în Al doilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, UN Doc. A/CN.4/672 (2014), alin. 42, nota de subsol 124.
[51] Henckaerts, J.M., Doswald-Beck L., Custom International Law Humanitarian Law, vol. I, Cambridge University Press, 2005, citat în Al treilea raport privind identificarea dreptului internațional cutumiar, parag. 20, nota de subsol 36;
[52] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind acordurile ulterioare și practicile subsecvente în legătură cu interpretarea tratatelor, cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia  4, parag.17.
[53] Gâlea, I., Dreptul tratatelor, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p.194.
[54] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind acordurile ulterioare și practicile subsecvente în legătură cu interpretarea tratatelor, cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 10, alin. 2.
[55] Cazul privind Diferendul dintre Argentina și Chile privind Canalul Beagle, 18 februarie 1977, Reports of International Arbitral Awards, vol. XXI, partea a II-a, p.187, parag. 168.
[56] Idem, parag.169.
[57] Cazul privind Templul Preah-Vihear (Cambodgia c. Thailanda), ICJ Reports,1962, p. 23. Comisia a citat, de asemenea, și Cazul Platformele petroliere (Republica Islamică Iran c. Statele Unite ale Americii), Obiecție preliminară, ICJ Reports,1996, p. 803, p. 815, alin. 30; Cazul Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua (Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), Jurisdicție și admisibilitate, ICJ Reports, 1984, p. 392 la p. 410, alin. 39; Raportul Organului de Apel al OMC, CE –Chicken Cuts WT/DS269/AB/R, WT/DS286/AB/R, 27 septembrie 2005, alin. 272; a se vedea, de asemenea, pentru o participație limitată, Tribunalul pentru revendicări Iran-Statele Unite, Premiul nr. 30- 16-3, RayGo Wagner Equipment Company c. Iran Express Terminal Corporation, (SUA c. Iran), 1983, p. 141 la p. 144.
[58] Proiectul de concluzii al Comisiei de Drept Internațional privind acordurile ulterioare și practicile subsecvente în legătură cu interpretarea tratatelor, cu comentarii, Yearbook of International Law Commission, 2018, Concluzia 10, parag.16.
[59] A se vedea cazul Granița terestră și maritimă dintre Camerun și Nigeria (Camerun c. Nigeria; Guineea Ecuatorială intervenient), ICJ Reports, 2002, p. 303; Cazul privind Delimitarea frontierei maritime dintre Guineea-Bissau și Senegal (Guineea-Bissau c. Senegal), 31 iulie 1989, Reports of International Arbitral Awards, vol. XX, p. 181, parag. 70.
[60] Cazul Insula Kasikili/Sedudu  (Botswana c. Namibia), ICJ Reports, 1999, parag. 18.
[61] Idem, parag. 65-68.
[62] Raportul Organului de Apel al OMC, CE–Chicken Cuts WT/DS269/AB/R, WT/DS286/AB/R, 27 septembrie 2005, alin. 272.
[63] A se vedea cazul M/V Virginia G  (Panama c. Guineea-Bissau), International Tribunal for the Law of the Sea, Judgment of 14 aprilie 2014, parag. 218.
[64] UN Doc. A/CN.4/712 (2018), Subsequent agreements and subsequent practice in relation to the interpretation of treaties, Comments and observations received from Governments, p. 23.
[65] Idem.
[66] Cazul Delimitarea  graniței maritime dintre Bangladesh și Myanmar în Golful Bengal (Bangladesh c. Myanmar), International Tribunal for the Law of the Sea, Judgement  of 14 martie 2012, p. 42 „Tribunalul observă că, în dreptul internațional, există o situație de estoppel când un stat, prin comportamentul său, a creat aspectul unei anumite situații și un alt stat, bazându-se cu bună credință pe o astfel de conduită, a acționat sau s-a abținut de la o acțiune în detrimentul său”.
[67] Ibidem.
[68] Cazul Templul Preah-Vihear (Cambodgia c. Thailanda), ICJ Reports,1962.
[69] Idem, p. 17-21.
[70] Idem, p. 32.
[71] Cazul Templul Preah-Vihear (Cambodgia c. Thailanda), Opinia separată a Judecătorului  Sir G. Fitzmaurice, ICJ Reports, 1962, p. 55.
[72] Idem, p. 62.
[73] Cazul Zona maritimă protejată Chagos (Mauritius c. United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland), 18 martie 2015, vol. XXI.
[74] Idem, parag.100.
[75] Ibidem.
[76] Idem, parag. 422.
[77] Idem, parag. 435-439.
[78] Idem, parag. 442.
[79] UN Doc. A/CN.4/716, 2018, Identification of customary international law, Comments and observation received from Governments.
[80] Idem, p. 24.
[81] Idem, p. 27.
[82] Idem, p. 28.


Avocat Gianina Dzițac

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.