« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Verificarea periodică a măsurilor preventive de către instanța de judecată – garanție a respectării principiului legalității în cursul procesului penal
07.12.2020 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

I. Precedent legislativ și cadrul normativ actual

Interesul legiuitorului național pentru a reglementa obligația instanțelor de judecată de a proceda la o verificare periodică a temeiurilor care justifică incidența unei măsuri preventive, nu este pentru prima dată afirmat în Codul de procedură penală intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, existând anterior reglementări similare în acest sens, consecință a unei jurisprudențe constante a Curții Constituționale, precum și a unor decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omulului.

Ca și precedent legislativ, prin Legea nr. 281/2003[1], conform art. 3001 din Codul de procedură penală anterior, instanța avea obligația de a verifica din oficiu, în camera de consiliu, regularitatea luării sau, după caz, a prelungirii arestării preventive, în termen de 48 de ore de la înregistrarea dosarului la instanță. Conform alin. (2) al aceluiași text de lege, ”dacă instanța constată că este justificată o nouă prelungire a arestării, dispune, prin încheiere motivată, prelungirea duratei arestării până la prima zi de înfățișare, fără ca aceasta să poată depăși 30 de zile. Dispozițiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 și 11 se aplică în mod corespunzător.”

În temeiul art. 3002 din Codul de procedură penală anterior, prima instanță trebuia să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia luării și prelungirii măsurii arestării, procedând, după caz, potrivit art. 160^b și 160^c.

La un interval de timp extrem de redus după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, Codul de procedură penală a fost din nou modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003[2], printre textele Codului de procedură penală modificate cu acest prilej, aflându-se și textul art. 3001 care, în noua sa redactare, privitoare la menținerea arestării inculpatului la primirea dosarului, avea următorul conținut: ”După înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Dispozițiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 și 11 se aplică în mod corespunzător.Încheierea poate fi atacată cu recurs, aplicându-se dispozițiile art. 160^a alin. 2″.

În expunerea de motive a Legii nr. 281/2003 s-a afirmat că cea mai importantă modificare în această materie o constituie atribuirea dispunerii arestării preventive în cursul urmăririi penale în competenţa instanţei de judecată. Această soluţie legislativă este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că organul care dispune sau menţine măsura arestării preventive trebuie să prezinte anumite garanţii printre care independenţa şi imparţialitatea atât faţă de puterea executivă cât şi faţă de părţi. În acest sens sunt şi legislaţiile europene, cum ar fi cea franceză, italiană, germană, poloneză, care prevăd că măsura arestării preventive este dispusă de un judecător sau de o instanţă şi nu de către procuror. Această reglementare a avut în vedere şi existența pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai multor cauze româneşti cu acest obiect, condamnări ale statului român fiind inevitabile.

Încă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003, legiuitorul național a reglementat în mod substanțial diferit normele referitoare la dispunerea măsurilor preventive în cursul urmăririi penale și la verificarea acestora ulterior, în cursul judecății.

Codul de procedură penală intrat în vigoare de la data de 1 februarie 2014 menține o reglementare similară, neexistând modificări substanțiale de conținut în materia dispunerii, prelungirii și verificării măsurii arestării preventive, fiind reglementată o nouă măsură preventivă cu caracter custodial (arestul la domiciliu), precum și alte două măsuri a căror dispunere în cursul urmăririi penale este lăsată în competența procurorului (control judiciar, respectiv control judiciar pe cauțiune).

Astfel, în ceea ce privește obligația instanței de a proceda la verificare măsurii preventive, art. 362 alin. (2) Cod procedură penală stabilește următoarele: ”în cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanța este datoare să verifice, în cursul judecății, în sedință publică, legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 208.”

De asemenea conform art. 208 alin. (4) Cod procedură penală, în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care sa justifice menținerea acestor măsuri.

Conform alin. (5), în tot cursul judecății, instanța verifică prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care sa justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplica în mod corespunzător.

Urmând linia de reglementare inaugurată prin Legea nr. 281/2003, aceste texte din actualul Cod de procedură penală impun atât primei instanțe, cât și instanței sesizate cu judecarea căii de atac a apelului, să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive incidente în cauză, anterior expirării intervalului de timp pentru care aceeași măsură a fost anterior menținută.

O interpretare teleologică a acestor dispoziții din Codul de procedură penală, ar demonstra că existența unei asemenea obligații este condiționată de o dispoziție anterioară, în sensul menținerii măsurii preventive, lipsa unei verificări a măsurii în termenul de 60 de zile justificând incidența sancțiunii încetării de drept a măsurii preventive și deci lipsa unei posibilități de verificare a legalității și temeiniciei măsurii preventive la o dată ulterioară încetării de drept a măsurii.

Analiza sistematică a dispozițiilor Codului de procedură penală intrat în vigoare la data de 1 februarie 2020 demonstrează că legiuitorul a avut în vedere inclusiv acest aspect, respectiv posibilitatea ca măsura preventivă să înceteze de drept anterior următorului termen stabilit pentru verificarea legalității și temeinciei măsurii preventive.

În aceste sens, în conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. (1) din Codul procedură penală, măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;

b) în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amenda, care nu însoțește pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;

c) la data rămanerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;

d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.

În acord cu dispozițiile art. 241 alin. (2) Cod procedură penală, organul judiciar care a dispus această măsura sau, după caz, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se afla cauza constată, prin ordonanța sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de detinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reținut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.

Conform alin. (3) judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată se pronunță, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar și în lipsa inculpatului. Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. De asemenea, conform alin. (4) al aceluiași articol, persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanța sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
În concluzie, legiuitorul a apreciat că se impune reglementarea obligației de a verifica măsura preventivă incidentă în cauză, în fiecare stadiu procesual, existând atât posibilitea pronunțării unor soluții de menținere, de revocare, de înlocuire a măsurii preventive cu o altă măsură, dar și de constatare a încetării de drept.

II. Orientări jurisprudențiale actuale în cadrul obligației de verificare a măsurilor preventive

În condițiile unei reglementări clare, cu efecte previzibile, în practica instanțelor de judecată au intervenit totuși mai multe probleme legate de verificarea legalității și temeiniciei măsurilor preventive, mai ales în cazul în care este incident un temei care ar justifica încetarea de drept a măsurii preventive.

Asemenea aspecte pot conduce la încălcarea gravă a principiului legalității măsurilor preventive, mai ales în condițiile în care temeiul care ar justifica încetarea de drept devine incident în fața primei instanțe, anterior pronunțării unei hotărâri împotriva căreia se poate exercita o cale ordinară de atac, însă constatarea încetării de drept în condițiile art. 241 alin. (2) din Codul de procedură penală, are loc tocmai în fața instanței de apel, la un interval semnificativ de timp de data intervenirii temeiului încetării de drept, deci după o perioadă substanțială în care persoana acuzată este supusă ingerințelor și restricțiilor specifice măsurii preventive, însă în absența unui temei care ar fi justificat menținerea măsurii.

Situații de acest gen sunt uneori întâlnite în jurisprudența actuală, mai ales în situația în care persoana acuzată este trimisă în judecată sub imperiul unei măsuri preventive fără caracter custodial (control judiciar sau control judiciar pe cauțiune) iar în fața primei instanțe, față de aceeași persoană, în altă cauză este dispusă o măsură preventivă mult mai restrictivă (arest preventiv sau arest la domiciliu) sau chiar aceeași persoană este încarcerată în vederea executării unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre rămasă definitivă, anterior soluționării cauzei în care persoana acuzată a fost deferită justiției sub control judiciar.

Deși, ca urmare a dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate sau ca urmare a începerii executării pedepsei, persoana trimisă în judecată se află în imposibilitate obiectivă de a se spune măsurilor specifice controlului judiciar, existând o incompatibilitate între regimul celor două măsuri, caz în care ar fi trebuit să se constate încetarea de drept a măsurii fără caracter custodial în temeiul dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în practică unele instanțe au menținut măsura controlului judiciar, inclusiv în temeiul dispozițiilor art. 399 alin. (1) Cod procedură penală, respectiv chiar prin sentința pronunțată în cauză, aspectul de nelegalitate fiind analizat și remediat de instanța de apel, la o distanță apreciabilă, uneori de câteva luni de zile de la momentul incidenței cazului de încetare de drept a măsurii controlului judiciar.

Semnificativ este și faptul că în asemenea cauze, deși a fost exercitată calea de atac a contestației împotriva încheierilor prin care prima instanță a dispus menținerea măsurii preventive, nici instanța care a soluționat contestația nu a reținut incompatibilitatea existentă între măsura controlului judiciar și regimul specific măsurii arestării preventive sau regimul executării pedepsei privative de libertate, apreciind în mod constant că se impune menținerea măsurii controlului judiciar, în deplin acord cu cele statuate în mod eronat de prima instanță sub aspectul măsurii preventive.

Chiar dacă se poate susține cu argumente și un punct de vedere conform căruia măsura controlului judiciar poate fi menținută în cazul în care persoana față de care s-a dispus inițial această măsură, este arestată sau plasată în arest la domiciliu în altă cauză, ne întrebăm totuși cum ar putea această persoană să se supună unor obligații care sunt de esența măsurii preventive a controlului judiciar.

Potrivit art. 215 alin.(1) din Codul de procedură penală: ”pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.”

Cum aceste obligații sunt de esența măsurii controlului judiciar, nu doar de natura măsurii, fiind deci inerente în cazul oricărui control judiciar, credem că inculpatul aflat în stare de arest preventiv, în stare de arest la domiciliu sau chiar în executarea unei pedepse cu închisoarea, din motive obiective nu se mai poate supune acestor obligații și deci nici măsura preventivă neprivativă de liberate nu mai poate fi menținută, fiind practic golită de conținut.

Împrejurarea că în conținutul măsurii controlului judiciar, față de persoana trimisă în judecată ar putea fi incidentă o obligație de natura acestei măsuri, spre exemplu să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar (art. 215 alin. (2) lit. d) Cod procedură penală), iar asigurarea respectării acestei măsuri de către persoana acuzată nu se poate realiza decât prin menținerea măsurii controlului judiciar, chiar dacă între timp persoana a fost privată de libertate în temeiul altei măsuri preventive mult mai intruzive, nu poate justifica nicidecum soluția de menținere a controlului judiciar. Cât timp față de persoana acuzată a fost dispusă o măsură mult mai severă care permite controlul conduitei acestei într-o manieră mult mai restrictivă, iar persoana nu se mai poate supune obligațiilor care formează esența controlului judiciar, credem că această măsură preventivă încetează de drept la data dispunerii față de aceeași persoană a unei măsuri privative de libertate.

O parte a jurisprudenței instanțelor de control judiciar este consecventă acestui punct de vedere, reținând că acele ”critici ale inculpaţilor privitoare la nelegalitatea măsurii în condiţiile în care pretind că era în derulare măsura controlului judiciar nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, măsura controlului judiciar a fost luată în raport de alte acuzaţii, ce au format obiectul dosarului nr. 4153/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul B., iar ulterior, ca urmare a denunţului inculpatului B. s-a înregistrat un dosar cu număr distinct şi s-a dispus reunirea cauzelor ce au format obiectul dosarelor nr. 381/P/2014 şi nr. 1040/P/2014 cu dosarul de mai sus.

Pe de altă parte, între măsura controlului judiciar şi arestarea preventivă s-a interpus reţinerea inculpaţilor. Drept consecinţă, la data luării măsurii arestării preventive inculpaţii erau reţinuţi, iar nu sub control judiciar.

Concluzionând sub acest aspect, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că măsura preventivă a controlului judiciar a încetat în momentul reţinerii inculpaţilor.”[3]

Lipsa unei soluții prin care prima instanță să se pronunțe asupra încetării de drept a măsurii preventive generează obligația instanței de apel de proceda la mai multe demersuri în scopul respectării principiului legalității sub aspectul măsurilor preventive.

În acord cu dispozițiile referitoare la obligația instanței de a verifica periodic legalitatea măsurii preventive, dar și cu dispozițiile referitoare la constatarea încetării de drept a măsurii preventive, prima problemă intervenită în jurisprudența instanțelor de apel a constat în stabilirea necesității de a se proceda la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive. Altfel spus, s-a pus inițial problema dacă în orice situație este necesară stabilirea unui termen intermediar pentru verificarea măsurii sau numai în situația în care soluția apelată nu a devenit definitivă anterior sesizării instanței de control judiciar cu judecarea căii de atac.

Cu alte cuvinte, este obligată instanța de apel să mai acorde un termen intermediar pentru verificarea măsurii preventive, dacă prima instanță a emis deja formele de executare, iar măsura preventivă a încetat de drept anterior sesizării instanței de apel?

Într-o primă opinie, reținându-se că în cauză măsura preventivă a controlului judiciar încetase de drept la data sesizării instanței de apel, prin rezoluție, la primirea dosarului nu a mai fost stabilit un temen intermediar pentru verificarea măsurii preventive, fiind atașate formele de punere în executare a sentinței apelate. Astfel, în dosarul 1988/200/2020, având ca obiect apelul declarat de inculpatul S. M. V. împotriva sentinței penale nr. 329/12 mai 2020, pronunțate de Judecătoria Buzău, inculpatul a exercitat calea de atac a apelului, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 14 septembrie 2020.

În urma repartizării aleatorii a cauzei, primul termen de judecată în fața instanței de apel a fost stabilit pentru data de 12 octombrie 2020, dispunându-se citarea inculpatului apelant prin administrația locului de deținere și desemnarea unui apărător din oficiu, inculpatul aflându-se deja în executarea pedepsei aplicate prin sentința penală apelată.

Deși prin sentința penală apelată, s-a dispus și menținerea măsurii preventive a controlului judiciar, reținându-se încă de la primirea cererii de apel că această cale de atac a fost tardiv exercitată, nu a fost stabilit un termen intermediar pentru verificare măsurii preventive sau pentru a se constata încetarea de drept a acesteia la data expirării celor 10 zile de la comunicarea minutei.

La termenul de judecată din 12 octombrie 2020, cu respectarea principiului contradictorialității, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității cererii de apel, iar prin decizia penală nr. 910/12 octombrie 2020, a fost respins ca tardiv apelul formulat de apelantul inculpat S. M. V., împotriva sentinței penale nr. 329/12 mai 2020, pronunțate de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. 1988/200/2020.[4]

În a doua opinie, diametral opusă, chiar dacă la primirea cererii de apel, la dosar erau atașate formele de punere în executare a sentinței apelate, existând suficiente date conform cărora măsura preventivă a încetat în temeiul art. 241 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv la data rămânerii definitive a sentinței prin expirarea termenului de apel, prin rezoluție, la primirea cererii a fost totuși stabilit un termen intermediar pentru verificarea legalității și temeinicie măsurii controlului judiciar.

Astfel, în dosarul nr. 7398/281/2020, având în vedere că măsura preventivă a fost menținută prin dispozitivul sentinței penale apelate, prin rezoluţia completului de judecată din cadrul Curții de Apel Ploiești, a fost stabilit termen intermediar pentru verificarea măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul apelant Ş.A.E. la data de 20 octombrie 2020.

S-a constatat că minuta pronunţată de instanţa de fond, cuprinzând soluţia de condamnare, a fost comunicată inculpatului apelant la data de 9.09.2020, dată de la care acesta în termen de zece zile avea obligaţia să exercite calea de atac a apelului. Cererea de apel a fost înregistrată tocmai la data de 28.09.2020, plicul poştal purtând data de 6.10.2020. Prin urmare, în opinia primei instanțe, soluția împotriva căreia a fost exercitată calea de atac de către inculpat, ar fi rămas definitivă prin neapelare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1437/22.09.2020.

În aceste condiții, deși la dosar era atașat mandatul de executare a pedepsei închisorii, prin rezoluție, a fost stabilit un termen intermediar pentru verificarea măsurii, deși această măsură încetase de drept, fiind deja emise formele de executare a pedepsei aplicate.

Prin încheierea de ședință pronunțată de Curtea de Apel Ploiești la termenul de judecată din 20 octombrie 2020, în dosarul nr. 7398/281/2020[5], în temeiul art. 241 alin. (1) lit. d C.proc. pen. rap. la art. 208 alin. (5) C.proc.pen. s-a constatat încetată de drept la data de la 21.05.2020, măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul apelant Ş. A. E.

Aspectul contradictoriu nu a fost reprezentat însă de incidența încetării de drept a măsurii preventive, ci de temeiul în baza căruia măsura ar fi încetat de drept, contoversată fiind data încetării de drept a măsurii, respectiv fie data emiterii formelor de executare, fie data reținerii inculpatului într-un alt dosar, inculpatul aflându-se inițial în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești sub control judiciar.

Precizăm că prima soluție prezentată anterior este rezultatul unei interpretări sistematice, reținându-se că obligația de verificare a măsurii preventive subzistă numai cât timp această măsură produce efecte juridice. Așa cum s-a arătat în jurisprudență, ”dacă judecătorul sau instanţa omite să efectueze controlul de temeinicie anterior expirării celor 30 de zile calculate de la luarea sau, după caz, de la ultima menţinere în camera preliminară a măsurii preventive, această măsură încetează de drept la împlinirea acestui termen, potrivit art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.”[6]

În situația în care temeiul restrângerii exercițiului drepturilor persoanei acuzate nu mai este reprezentat de măsura preventivă, ci de pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă, nu mai subzistă obligația de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurii, lipsa acestei verificări neconducând la încetarea de drept a măsurii preventive, aceasta încetând anterior la data rămânerii definitive prin expirarea termenului legal imperativ pentru exercitarea căii de atac. În concluzie, apreciem că într-o cauză în care au fost emise formele de executare a soluției pronunțate în primă instanță, nu mai subzistă obligația de verificare a măsurii preventive menținute prin sentință și deci nu se justifică stabilirea unui termen intermediar pentru verificarea măsurii.

În același timp, în acord cu dispozițiile art. 241 alin. (2) C.proc.pen., organul judiciar care a dispus măsura preventivă sau, după caz, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se afla cauza constată, prin ordonanța sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de detinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reținut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.

Prin urmare, există un text care aparent ar obliga la constatarea încetării de drept a măsurii preventive, consecința acestei constatări nefiind însă în toate cazurile punerea în libertate.

Stabilirea unui termen intermediar de către instanța de apel pentru constatarea încetării de drept a măsurii preventive pe motivul că soluția apelată ar fi definitivă, fiind emise formele de executare este uneori în măsură să fie considerată drept o formă de antepronunțare cu privire la excepția tardivității exercitării căii de atac.

Desigur că există și posibilitatea unei repuneri în termenul de apel sau a unei erori comise de prima instanță cu privire la comunicarea minutei și a datei de la care începe să curgă termenul de 10 zile pentru exercitarea apelului, însă asemenea aspecte pot fi analizate de instanța de apel la momentul soluționării căii de atac, existând inclusiv posibilitatea suspendării executării sentinței apelate, conform art. 411 alin. (3) C.proc.pen.

Cum hotărârea este definitivă până la data admiterii cererii de repunere în termen, apreciem că nu mai există un cadru normativ pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive, acestea încetând de drept la data emiterii formelor de executare, chiar în absența unei mențiuni distincte cu privire la constatarea încetării de drept a măsurii.

În consecință, apreciem că în cazul în care hotărârea de condamnare a devenit definitivă prin neexercitarea căii de atac în termenul legal imperativ, iar măsura preventivă a încetat la data rămânerii definitive a sentinței, nu se mai impune stabilirea termenului intermediar pentru verificarea măsurii nici în ipoteza exercitării tardive a unei căi de atac.

Mențiunea că măsura preventivă a încetat de drept și data încetării de drept a acesteia pot fi inserate și în decizia instanței de apel sau în actele comunicate de prima instanță la data expirării termenului de apel, astfel încât și instituțiile cu atribuții în materia supravegherii măsurii preventive să cunoască cu certitudine cât timp a fost în ființă măsura preventivă, mai ales că la unele dintre aceste instituții nu se comunică emiterea formelor de executare.

În ipoteza în care măsură preventivă a încetat de drept, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, din alte cauze decât rămânerea definitivă a soluției instanței de fond, iar calea de atac a apelului este exercitată cu depășirea termenului legal imperativ de 10 zile, apreciem că se impune totuși stabilirea unui termen intermediar pentru a se analiza în condiții de contradictorialitate dacă măsura preventivă a încetat de drept în condițiile art. 241 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Desigur că este o situație mai rar întâlnită în practică, respectiv cazul în care măsura preventivă a încetat de drept anterior emiterii formelor de executare, însă nici prima instanță și nici instanța competentă în soluționarea căilor de atac exercitate în materia măsurilor preventive nu au observat acest aspect.

Numai în acest caz, credem că se impune stabilirea unui termen intermediar, deși sentința apelată a devenit definitivă anterior exercitării tardive a căii de atac, fiind totuși necesară stabilirea cu precizie a datei la care măsura preventivă a încetat de drept, măsura urmând a fi comunicată tuturor instituțiilor cu atribuții în procesul de punere în executare a respectivei măsuri preventive.

O astfel de situație impune stabilirea cu certitudine a duratei în care măsura preventivă dispusă în cursul procesului penal a avut caracter legal, chiar în ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă. Se poate întâlni ipoteza unei persoane trimise în judecată sub puterea măsurii controlului judiciar în conținutul căreia este impusă și obligația de a nu părăsi teritoriul României. În situația în care o asemenea persoană este condamnată în regim neprivativ de libertate sau față de aceasta se dispune o soluție care exclude condamnarea, iar anterior măsura preventivă ar înceta de drept și instanța în fața căreia se afla cauza în acel moment nu s-ar fi pronunțat constatând încetarea de drept a măsurii preventive, chiar anterior dispunerii unei soluții în primă instanță, această persoană a fost supusă în mod nelegal unei măsuri preventive.

Indiferent de conduita adoptată de o asemenea persoană între momentul incidenței temeiului de încetare de drept a măsurii și momentul constatării de către instanță a încetării de drept a măsurii, credem că nu poate fi incidentă o cauză de înlocuire sau de revocare a măsurii preventive, aceasta încetând anterior de drept. Faptul că persoana în cauză nu s-ar fi adresat imediat instanței în fața căreia se afla cauza pentru a solicita constatarea încetării de drept a măsurii preventive, nu poate reprezenta un element care să înlăture caracterul nelegal al măsurii preventive pentru intervalul ulterior incidenței temeiului încetării de drept.

Persoana acuzată și cercetată inițial sub control judiciar putea avea un loc de muncă pe teritoriul altei țări, însă în condițiile în care măsura preventivă a controlului judiciar avea în conținut și obligația inculpatului de a nu părăsi teritoriul României, cu certitudine că persoana în cauză a fost grav prejudiciată prin simpla menținere nelegală a restricției de circulație, chiar dacă ulterior încetării de drept a măsurii s-ar fi dispus chiar o soluție de condamnare.

În concluzie, dacă instanța de apel va acorda un termen intermediar și în acest caz ar constata încetată de drept măsura preventivă anterior pronunțării deciziei definitive, persoana acuzată nu ar mai fi supusă restricțiilor specifice măsurii preventive menținute în mod nelegal, existând chiar situații în care, în funcție de natura soluției apelate, inculpatul să-și retragă calea de atac exercitată, nefiind interesat în realitate decât de înlăturarea efectelor măsurii preventive menținute în mod nelegal.

O ultimă situație întâlnită în jurisprudența instanțelor de control judiciar este cea în care, deși prima instanță a optat pentru pronunțarea unei soluții care exclude condamnarea persoanei acuzate, pronunțând o hotărâre de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amenda, care nu însoțește pedeapsa inchisorii, nu numai că nu a constatat încetarea de drept a măsurii preventive în temeiul art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, ci, în temeiul art. 399 alin. (1) Cod procedură penală a dispus și menținerea măsurii preventive.

În acest sens, prin sentința penală nr. 772/30 septembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. 4904/200/2020[7], în baza art. 396 alin. (1) şi (4) Cod procedură penală cu aplicarea art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, raportat la art. 83 Cod penala fost stabilită pedeapsa de 9 luni închisoare în sarcina inculpatului P.M., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (2) şi (4) Cod penal cu referire la art. 253 alin. (1) Cod penal, faptă din data de 30.03.2020 în dauna persoanei vătămate O.M..

În baza art. 83 alin. (1) Cod penal, a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 Cod penal, de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) Cod penal, pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere obligatorii.

În baza art. 85 alin. (2) lit. a) şi b) Cod penal, pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să execute următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei S, pe o perioadă de 40 de zile.

În baza art. 399 din Codul de procedură penală, prima instanță a dispus menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar dispuse anterior faţă de inculpat.

Împotriva acestei soluții, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a exercitat calea de atac a apelului, unul dintre motivele de nelegalitate invocate în susținerea căii de atac fiind chiar nelegalitatea dispoziției de menținere a măsurii controlului judiciar, în condițiile în care a fost dispusă o soluție de amânare a aplicării pedepsei și deci prima instanță ar fi trebuit să constate încetată de drept măsura preventivă, nicidecum să dispună menținerea acesteia.

Chiar dacă solicitarea de a se constata încetată de drept măsura controluli judiciar este unul dintre motivele de apel formulate de unitatea de parchet competentă, după înregistrarea cauzei pe rolul instanței de control judiciar, tocmai în vederea respectării principiului legalității sub aspectul măsurilor preventive, s-a apeciat că este pe deplin justificată acordarea unui termen intermediar pentru verificarea legalității măsurii preventive, iar prin încheierea de ședință pronunțată la termenul din 18 noiembrie 2020, în dosarul nr. 4904/200/2020/a4, în baza art.362 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art.241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar, dispusă prin ordonanţa 1246/P/2020 din data de 01.04.2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, faţă de inculatul intimat P. M.

Deși se poate susține că prin acest mod de lucru, instanța de control judiciar s-ar fi antepronunțat cu privire la unul dintre motivele de apel formulate de unitatea de parchet competentă, având totuși în vedere dispozițiile care impun verificarea periodică și constatarea încetării de drept a măsurilor preventive, reținând că prima instanță dispusese în mod eronat menținerea controlului judiciar, folosirea altei modalități de lucru care ar fi presupus soluționarea acestei probleme de legalitate la data pronunțării deciziei, fără acordarea unui termen intermediar, ar fi supus persoana trimisă în judecată intruziunilor specifice unei măsuri preventive, în absența oricărui temei legal. Altfel spus, între data pronuțării în primă instanță a soluției de amânare a aplicării pedepsei și data pronunțării deciziei instanței de apel, decizie care ar fi constatat și caracterul nelegal al dispoziției de menținere a măsurii preventive, persoana trimisă în judecată s-ar fi aflat în continuare sub control judiciar, deși subzistența acestei măsuri în acest interval ar fi fost lipsită de orice fundament legal.

III. Concluzii

Stabilirea unui termen intermediar, cât mai apropiat de data înregistrării cauzei la instanța de apel, termen la care instanța de control judiciar să procedeze la verificarea măsurilor preventive, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, deși reprezintă o garanție esențială a respectării principiului legalității măsurilor preventive în procesul penal, nu poate constitui însă un mod adecvat de reparare a prejudiciului cauzat pesoanei acuzate, în ipoteza în care măsura preventivă dispusă față de aceasta ar fi încetat de drept anterior examinării cauzei în ultimul grad de jurisdicție.

Faptul că în situația condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, durata măsurii preventive executate anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare se va computa din durata pedepsei închisorii, nu poate reprezenta un mecanism adecvat de reparare a prejudiciului cauzat prin menținerea nelegală a unei măsuri preventive. Așa cum am arătat în exemplul anterior, este posibil ca față de o persoană acuzată să fie dispusă în primă instanță a soluție de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, iar acea persoană să fi fost trimisă în judecată sub imperiul unei măsuri preventive mai puțin restrictive, eventual fără caracter custodial, cum ar fi măsura controlului judiciar. În momentul în care prima instanță nu se pronunță, constatând în acest caz, încetarea de drept a măsurii preventive, persoana în cauză este în continuare aflată sub incidența restricțiilor măsurii preventive, iar împotriva unei soluții, chiar nelegale de menținere a măsurii preventive prin sentință, legea de procedură nu reglementează posibilitatea exercitării unei căi speciale de atac.

Prin urmare, deși probabil nu ar avea de formulat niciun fel de critică sub aspectul temeinciei sentinței penale pronunțate de prima instanță, persoana acuzată fiind probabil mulțumită prin pronunțarea unei soluții care exclude condamnarea, aceasta va exercita calea de atac a apelului pentru motive de legalitate, solicitând să se constate încetată de drept măsura preventivă la data pronunțării soluției în primă instanță. Dosarul primei instanțe și cererea de apel vor fi înaintate instanței de control judiciar la expirarea termenului de apel, iar la instanța de apel se va proceda la o repartizare aleatorie a cauzei, persoana cu privire la care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei rămânând sub puterea unei măsuri preventive nelegal menținute, tocmai până când instanța de ultim grad de jurisdicție va analiza situația și se va pronunța în consecință.

Cu certitudine că în măsura în care instanța de apel se va pronunța în sensul constatării încetării de drept, pesoana acuzată a fost supusă în mod nelegal unei măsuri preventive, iar prejudiciul cauzat în acest fel se impune a fi reparat. Este posibil ca persoana acuzată să nu se fi putut prezenta la locul de muncă, să fi fost obligată să se prezinte la solicitarea organelor de poliție însărcinate cu supravegherea sau să nu fi putut merge chiar în vizită la anumite persoane, într-un interval de timp în care în mod normal asemenea obligații specifice măsurii preventive nu mai aveau niciun temei legal, însă organele cu atribuții în materia executării măsurii preventive nu au primit niciun fel de comunicare de la prima instanță sau dimpotrivă, au fost informate că măsura ar fi fost menținută în temeiul art. 399 din Codul de procedură penală, în condițiile în care o asemenea soluție, astfel cum am și arătat, era lipsită de suport legal.

În esență, se impune stabilirea unui mecanism de reparare a prejudiciului provocat prin menținerea nelegală a măsurii preventive, mecanism care să producă însă efectele juridice anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza în care măsura preventivă a fost inițial în mod legal dispusă.

Urmând pașii propuși de jurisprudența altor instanțe europene, credem că se impune cu prioritate ca instanța de ultim grad de jurisdicție să verifice dacă norma încălcată protejează drepturile acuzatului. Verificarea periodică a măsurii preventive și implicit eventuala constatare a încetării de drept a măsurii reprezintă veritabile garanții reglementate în favoarea persoanei acuzate împotriva privării nelegale de libertate, indiferent de intensitatea privării de libertate. Ulterior, aceeași instanță de control judiciar ar trebui să verifice gravitatea încălcării, fiind necesar a analiza dacă prima instanță a acționat cu bună credință sau știind că încalcă un drept. Apoi se va verifica și gravitatea vătămării dreptului prin raportare la proporționalitate, fiind necesar a fi avută în vedere și gravitatea infracțiunii reținute în sarcina persoanei acuzate.

Semnalăm că o parte consistentă a jurisprudenței instanțelor europene admite posibilitatea reducerii sancțiunii ca un mijloc de remediere a încălcărilor procedurale. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă instanța supremă din Olanda într-o decizie de referință[8]. O soluție de acest gen se pare că a fost totuși avută în vedere și de legiuitorul național, un argument în acest sens fiind dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal sau criteriile referitoare la oportunitatea unor soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, interpretate în sensul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere că în materia recursului compensatoriu, se admite din ce în ce mai frecvent în practica actuală a instanțelor de apel că prejudiciul provocat prin încălcarea dreptului prevăzut de art. 3 din CEDO, poate fi reparat prin diminuarea timpului efectiv în care persoana se va afla în executare unei pedepse privative de libertate, credem că un asemenea mecanism de reparare a încălcărilor poate fi aplicat și în cazul prejudiciilor cauzate prin menținerea nelegală a unei măsuri preventive. Desigur că și în cazul încălcărilor cauzate de menținerea nelegală a unei măsuri preventive ar fi oportună și necesară o intervenție legislativă, cu scopul de a facilita aplicarea mecanismului de protejare a dreptului.

În stadiul legislativ actual, apreciem că menținerea nelegală a unei măsuri preventive ar putea conduce la o atenuare semnificativă a tratamentului sancționator însă numai dacă persoana acuzată care a fost supusă în mod nelegal măsurii preventive ar înțelege să critice în fața instanței de apel și sancțiunea aplicată. Or, după cum s-a arătat, persoana menținută în mod nelegal sub control judiciar, în situația dispunerii de prima instanță a unei soluții care exclude condamnarea, nu va avea de formulat critici decât cu privire la măsura preventivă menținută în mod nelegal, în măsura în care asemenea critici nu sunt formulate într-o cale de atac exercitată de unitatea de parchet competentă. Într-o asemenea situație, date fiind motivele de apel, instanța de apel nu va putea modifica tratamentul sancționator pentru care prima instanță a optat, urmând a avea în vedere exclusiv situația măsurii preventive, fiind obligată să precizeze în dispozitivul deciziei și data la care măsura preventivă a încetat de drept, nu doar data la care se constată măsura ca încetată de drept.

Pronunțarea deciziei de instanța de apel devine momentul în care persoana acuzată cunoaște cu certitudine perioada în care a fost supusă în mod nelegal unei măsuri preventive, cu toate consecințele care decurg de aici, iar o eventuală evaluare a prejudiciului provocat trebuie să țină seama în primul rând de această perioadă.


[1] Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 01 iulie 2003, în vigoare de la 1 iulie 2003;
[2] Monitorul Oficial, Partea I nr. 748 din 26 octombrie 2003, în vigoare de la 29 octombrie 2003 până la 31 ianuarie 2014, fiind abrogat prin Lege 255/2013;
[3] Curtea de Apel București, Secția a-II-a penală – încheiere nr. 192/C/DL, pronunțată în dosarul 12022/3/2014 (nepublicată);
[4] Accesabilă pe portaljust.ro;
[5] Accesabilă pe portaljust.ro;
[6] Curtea de Apel Târgu Mureș, Hotărârea din 28 mai 2014, portal.just.ro;
[7] Accesabilă pe portaljust.ro;
[8] Curtea Supremă a Țărilor de Jos, decizie din 19 februarie 2013, ECLI:NL:HR:2013:BY5231.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.