Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Drept civil, RNSJ, SELECTED, Studii

Regulamentul Roma II și provocările aplicării în România

2 februarie 2021 | George TRANTEA, Loredana CRISTEA, Iulia DOBRE
George Trantea

George Trantea

Loredana Cristea

Loredana Cristea

Iulia Dobre

Iulia Dobre

Deși intrat în vigoare de mai bine de un deceniu, Regulamentul 864/2007[1], cunoscut și sub forma “Regulamentul Roma II”, continuă să nască provocări instanțelor române atunci când sunt chemate să se pronunțe în dosare asupra legii aplicabile obligațiilor necontractuale în raporturile juridice cu elemente de extraneitate.

Am analizat jurisprudența din toate colțurile țării și am identificat o serie de probleme recurente ale aplicării Regulamentului Roma II. Deoarece aplicarea Roma II ar putea conduce la aplicarea unor norme de drept din alt stat, de multe ori instanțele sunt tentate să se eschiveze. În majoritatea cazurilor, instanțele fac o corectă delimitare între latura substanțială și latura procedurală, dar se întâlnesc și situații în care se invocă excepția de necompetență a instanțelor române pentru a evita aplicarea unor norme străine în aceste tipuri de litigii care, aparent, pot prezenta un nivel de complexitate mai ridicat. În altele se caută incidența a ceea ce doctrina numește „escape clauses”, mai exact, a normelor derogatorii prevăzute de Regulament pentru protejarea justițiabililor care sunt vădit mai legați de un anumit sistem de drept, aplicând în consecință legea română.

Semnalăm în continuare o parte din aceste tendințe pentru a fi mai ușor de identificat în viitor și a sprijini astfel utilizarea instrumentului european.

1. Conceptul de „obligație necontractuală” și interferența cu prevederile Regulamentului Roma I[2]

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

JURIDICE by Night

Arbitraj comercial

Domeniul de aplicare a Regulamentului Roma II include deopotrivă faptele juridice licite și ilicite așa cum sunt prevăzute și în dreptul intern. La o primă vedere, nu pare că instanțele au dificultăți în delimitarea acestora de obligațiile contractuale, însă, problema este nuanțată în contextul acțiunilor în regres exercitate de asigurătorii care sunt ținuți să despăgubească victimele accidentelor în baza unui contract de asigurare.

Spre exemplu, într-o soluție pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, instanța și-a întemeiat raționamentul pe dispozițiile privind obligațiile necontractuale ale Regulamentului, stabilind legea aplicabilă unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva asiguratului vinovat de săvârșirea faptei prejudiciabile conform art. 4 din Regulamentul Roma II, raportându-se, deci, la locul producerii prejudiciului.

Or, în condițiile în care asigurătorul era obligat contractual prin polița de asigurare să despăgubească eventualele victime ale accidentelor auto, nu se justifica atragerea unei răspunderi delictuale pentru recuperarea prejudiciului de la cocontractantul său.

2. Sfera noțiunii de ”prejudiciu”

Un alt element care conduce la soluții diferite în practică îl reprezintă noțiunea de ”prejudiciu”. Un factor determinant în stabilirea legii aplicabile unui raport juridic internațional privat îl reprezintă înțelesul pe care îl dă Roma II „prejudiciului” în preambulul său, aspect care dă naștere în practică unei jurisprudențe neunitare.

Punctul 17 din preambulul Regulamentului indică tipul de prejudicii la care trebuie să ne raportăm în cazul unor vătămări corporale sau unor daune asupra bunurilor și, fără să se limiteze la aceste două situații, întărește ideea conform căreia, din prisma Regulamentului, rămân fără relevanță efectele indirecte survenite ulterior faptei prejudiciabile tocmai pentru a spori previzibilitatea hotărârilor judecătorești și pentru a asigura un echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată și cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu. Practic, din perspectiva determinării legii aplicabile sunt relevante numai daunele directe, nu și cele indirecte, cele care apar ulterior, dar sunt cauzate de aceeași faptă ilicită.

Diferența dintre cele două categorii este clarificată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza 350/14[3], decizie preluată și de instanțele naționale în considerentele lor. Exemplul elocvent este Decizia nr. 1963/2017 prin care ÎCCJ respinge acțiunea în pretenții a rudelor unei victime decedate într-un accident auto în Spania, tocmai pentru că în stabilirea legii aplicabile, instanțele trebuiau să se raporteze la legea locului producerii decesului, indiferent de locul în care se produc efectele indirecte ale prejudiciului (e.g. durerea încercată prin moartea victimei). Astfel că, operând această distincție între prejudiciu direct și indirect, Înalta Curte a reținut că legea de drept material aplicabilă litigiului nu era legea română care prevedea un termen de prescripție mai lung, ci legea spaniolă potrivit căreia acțiunea era deja prescrisă într-un termen de un an.

Deși această modalitate de interpretare ar trebuie să fie și cea îmbrățișată de celelalte instanțe în aprecierea conceptului de ”prejudiciu”, practica ne-a dovedit că soluțiile sunt diverse[4], existând multe situații în care judecătorii se raportează cu precădere la prejudiciul indirect cu scopul de a atrage aplicarea legii române (de exemplu, prin raportare la reședința rudelor victimei ca fiind locul în care s-au suferit daunele morale de către acestea).

3. Clauzele derogatorii de la aplicarea legii statului unde s-a produs prejudiciul. Escape clauses

Regulamentul Roma II stabilește o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reşedinţei obişnuite comune a părţilor, permițând aplicarea unei alte legi în situațiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea țară decât cele menţionate la art. 4 alin. (1) sau (2) din Regulament. Astfel, prin intermediul acestei ”escape clause” judecătorii pot justifica aplicarea legii române, în situații în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea română.

Astfel de situații au fost identificate în jurisprudență, în special în cazul în care victimele accidentelor de cetățenie română sunt despăgubite de către propriul asigurător (e.g CASCO), iar acesta din urmă îl urmărește pe asigurătorul „făptașului”, de o altă cetățenie a unui stat membru. Instanțele[5] recurg la această „escape clause” mai ales în cazul în care asigurătorul străin este reprezentat pe teritoriul României, argumentând că ambii asigurători sunt de naționalitate română, deci există o legătură mai strânsă cu legea română, astfel încât prin excepție, aceasta din urmă va fi aplicată.

Cu toate acestea, considerăm că o astfel de interpretare nu este în acord cu obiectivele europene, în special pentru că asigurătorii se substituie părților la raportul juridic inițial, iar clauza derogatorie se justifică în cazurile în care este clar din toate circumstanțele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară. Or, având în vedere că între asigurători se dispută drepturi izvorâte din săvârșirea faptei ilicite în străinătate, nu se poate argumenta că simplul fapt al existenței unei naționalități comune determină o legătura mai strânsă cu legea română.

O altă justificare întâlnită des[6] în considerentele hotărârilor se referă la raționamentul conform căruia dacă s-ar aplica regula generală, nu s-ar atinge scopul Regulamentului – acela de protejare a victimelor faptei ilicite – motiv pentru care se impune aplicarea “escape clause” care atrage ca incidentă legea română. Semnalăm totuși că legiuitorul european prevede în preambulul la Regulament faptul că instanța națională ar trebui „să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător„, astfel încât instanța națională are responsabilitatea de a analiza, de la caz la caz, dacă se impune sau nu aplicarea clauzelor derogatorii de tip “escape clauses”, fără a transforma ceea s-a dorit a fi o excepție, într-o regulă generală.

4. Acțiunile directe și subrogația

Dat fiind faptul că aplicarea Regulamentului Roma II la nivel național se rezumă preponderent la ipoteza accidentelor produse de conducătorii autovehiculelor compuse din cap-tractor și remorcă și repartizarea răspunderii între asigurătorii distincți ai celor două componente ale ansamblului, amintim câteva motivări în legătură cu această problematică.

Unele instanțe[7] au delimitat în mod corect cele două niveluri în care se aplică subrogația și s-au raportat mai întâi la Regulamentul Roma II în ceea ce privește persoanele responsabile de faptele prejudiciabile și întinderea răspunderii lor – aplicând legea conform art. 4. Într-o a doua etapă, au analizat prevederile art. 7 din Regulamentul Roma I pentru a verifica posibilitatea asigurătorului de a se subroga conform legii aplicabile contractului de asigurare,

Astfel, deși instanțele au în vedere hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate 359/14 și 475/14 care susțin întocmai opinia mai sus menționată, ajung la concluzii diferite. Spre exemplu[8], s-a argumentat că art. 19 din Regulament impune să se verifice în legea care guvernează raportul dintre asigurător și persoana responsabilă atât existența dreptului asigurătorului de a se subroga, cât și posibilitatea de a se regresa la rândul lui. Mai mult decât atât, o confuzie[9] frecventă privește aplicarea legii de la reședința obișnuită și comună a părților raportului obligațional de regres, fără o analiză prealabilă a legii aplicabile raportului juridic delictual. Se ajunge, în acest fel, la eludarea prevederilor de drept internațional privat prin folosirea clauzei derogatorii în alte situații decât cele avute în vedere de spiritul Regulamentului.

5. Lex tertia. Proba legii străine

Nu în ultimul rând, o altă practică relativ uzuală identificată în jurisprudența instanțelor române este aceea de a crea indirect o lex tertia, fiind întâlnită în special în situațiile în care instanțele stabilesc o lege străină aplicabilă raportului juridic delictual, iar legea română în ceea ce privește acordarea daunelor moratorii. De exemplu, într-o hotărâre instanța a stabilit că legea germană este legea de drept material aplicabilă în cauză având în vedere locul producerii prejudiciului, însă în ce privește penalitățile incidente și cuantumul acestora, a aplicat legea română, creând astfel o lex tertia.

În alte cazuri, în schimb, instanțele[10] au respins acțiunile cu care au fost învestite în situații în care raționamentul a condus la aplicarea unei legi străine, pe motiv că partea care a invocat aplicabilitatea legii străine nu a făcut și dovada conținutului ei, iar acesteia îi revenea sarcina probei. Totuși, conform art. 2562 C.civ., conținutul legii străine se stabilește de instanța de judecată, ținută să depună toate diligențele în obținerea acesteia în spiritul principiului rolului activ, putând totodată obliga partea care invocă legea străină să facă dovada sa. Totuși, în cazul imposibilității de a afla într-un termen rezonabil conținutul legii străine, alin. (3) din același articol permite aplicarea legii române, o soluție de respingere a acțiunilor pe motivul necunoașterii legii străine și neaprobării de către parte fiind, așadar, eronată.

Concluzie

Analiza jurisprudenței relevante în materie reflectă, așadar, că deși instanțele sunt tot mai familiare cu Regulamentul Roma II, practica în domeniu este în continuare neunitară, existând în continuare o oarecare reticență a judecătorilor în soluționarea dosarelor cu elemente de extraneitate. Astfel, tendința generală a instanțelor, a practicienilor și a părților pare să se orienteze mai degrabă spre găsirea acelor elemente din dosar care să atragă aplicabilitatea legii române, nu doar pentru a asigura o mai mare protecție victimei prejudiciului sau pentru că legea română prezintă o legătură mai strânsă cu fapta ilicită, dar și pentru a permite o mai facilă analiză asupra soluției îmbrățișate având în vedere familiaritatea cu sistemul de drept românesc.


[1] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (în continuare ”Regulamentul Roma II” sau ”Regulamentul”)
[2] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (în continuare Regulamentul ”Roma I”).
[3] Hotărârea Curții (Camera a patra) din 10 decembrie 2015, Cauza Florin Lazar împotriva Allianz SpA.
[4] A se vedea Decizia nr. 126/2017 – Tribunalul Mureș, Decizia nr. 206/2015 – Tribunalul Dolj, Decizia nr. 604/2019 – Curtea de Apel București
[5] A se vedea spre exemplu Deciziile nr. 102/2019, 3712/2019, 7409/2019, 7415/2019 – Tribunalul București
[6] A se vedea spre exemplu Sentințele nr. 8946/2014 și 17696/2014 – Judecătoria Sectorului 1 București
[7] A se vedea Sentințele nr. 7452/2019 și 1406/2019 – Judecătoria Sectorului 1 București
[8] A se vedea opinia separată a Deciziei nr. 1001/2019 a Curții de Apel București
[9] A se vedea Sentința nr. 9135/2019 – Judecătoria Sectorului 1 București
[10] Sentințele nr. 9546/2015, 8514/2016 – Judecătoria Buftea, Decizia nr. 4083/2018 – Tribunal Ilfov


George Trantea, Counsel FILIP & COMPANY
Loredana Cristea, Associate FILIP & COMPANY
Iulia Dobre, Associate FILIP & COMPANY

Citeşte mai mult despre , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories