CCR. Necesitatea indicării numelui complet şi a adresei martorilor prin însăşi cererea de chemare în judecată / apel. Constituționalitate
22 septembrie 2023 | Irina RIMARU
Irina Rimaru
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 849 din 20 septembrie 2023 a fost publicată Decizia nr. 353/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 194 lit. e) teza a patra și ale art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cristian Mihail Jalea, apelant-reclamant într-o cauză privind fondul funciar.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că propunerea martorilor, în sensul de a se indica numele şi adresa acestora (individualizarea lor), atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faza apelului, implică o apreciere cu privire la persoana acestora, în raport cu litigiul concret, cu apărările tuturor părţilor din dosar. Proba cu martori trebuie să demonstreze realitatea lucrărilor atât în raport cu pretenţiile reclamantului/apelantului, cât şi în raport cu apărările formulate de pârât/intimat prin întâmpinare. Or, necesitatea indicării numelui complet şi a adresei martorilor prin însăşi cererea de chemare în judecată sau cererea de apel lezează dreptul la apărare al reclamantului/apelantului, care nu îşi poate face o apărare şi administra un probatoriu util şi complet atât timp cât nu cunoaşte şi poziţia procesuală a celorlalte părţi. Odată propus şi individualizat un martor, acesta nu poate fi înlocuit pentru motivul că reclamantul/apelantul şi-a dat seama că acesta nu este cel mai util pentru sine. Propunerea ulterioară a altui/altor martor/martori nu se mai poate realiza, proba fiind practic pierdută. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate sunt considerate ilogice faţă de dinamica procesului civil, fiind încălcat şi accesul la justiţie cât timp neindicarea martorilor prin cererea de chemare în judecată sau cererea de apel este un motiv de respingere a administrării acestei probe.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 194 lit. e) teza a patra şi ale art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă:
– Art. 194 lit. e) teza a patra: „Cererea de chemare în judecată va cuprinde: […] e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător.”;
– Art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (4): „(1) Cererea de apel va cuprinde: […] d) probele invocate în susţinerea apelului; […]
(4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e).”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că:
– prin procedura regularizării cererii de chemare în judecată, legiuitorul a dorit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. Curtea a statuat că această procedură este justificată prin prisma finalităţii legitime urmărite de către legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate şi probele solicitate, precum şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
– simetric cu cererea de chemare în judecată, potrivit art. 205 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 194 lit. e) teza a patra sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul arătării dovezilor de către pârât, acesta fiind, aşadar, obligat la rândul său să ataşeze interogatoriul întâmpinării atunci când reclamantul are calitatea de persoană juridică de drept public sau privat.
– având în vedere că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca acesta, odată cu formularea pretenţiilor, să aducă la cunoştinţa pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit cărora părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
– în ceea ce priveşte proba cu interogatoriul şi proba cu martori, legiuitorul a instituit prin art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă obligaţia ataşării interogatoriului şi a individualizării martorilor, deoarece în concepţia Codului de procedură civilă capetele de cerere trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora. Dacă probele nu sunt individualizate, capetele de cerere se vor sprijini doar pe afirmaţiile reclamantului, ceea ce ar duce la întârzierea soluţionării cauzei prin acordarea de termene succesive. De aceea, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se depun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Reglementarea sancţiunii decăderii ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, şi urmăreşte disciplinarea părţilor din proces şi asigurarea celerităţii judecării cauzei, părţile având posibilitatea încă din etapa anterioară judecăţii de a indica dovezile. Totodată, sancţiunea procesuală a decăderii asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină previzibilitatea desfăşurării ulterioare a procesului, corespunzător noii viziuni a reglementării procesual civile.
– instanţele de judecată sunt singurele competente să aprecieze, în concret, în ce măsură anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată au o suficientă gravitate pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării. Mai mult, Codul de procedură civilă conferă judecătorului anumite prerogative în temeiul cărora acesta poate administra toate probele necesare soluţionării cauzei, iar părţii dreptul de a se apăra, chiar şi atunci când a fost decăzută din dreptul de a administra o probă. Totodată, potrivit prevederilor art. 263 din Codul de procedură civilă, partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice (a se vedea mutatis mutandi Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015, paragraful 13).
Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Irina Rimaru, JURIDICE.ro
