Abuzul sexual asupra copiilor între indiferenţa şi incompetenţa statului

Marian Trușcă

Abuzul sexual asupra copiilor[1] reprezintă una dintre cele mai grave forme de violenţă, amploarea, cauzele şi consecinţele concrete ale acestuia asupra victimei fiind încă necunoscute pe deplin în ciuda interesului pe care fenomenul îl trezeşte în rândul cercetătorilor şi practicienilor, în special, la nivel internaţional.

Din păcate, multe din situaţiile de abuz nu sunt detectate, deoarece pot fi ”asimptomatice” pentru o perioadă îndelungată, deşi pe termen lung această formă de abuz produce consecinţe severe în funcţionarea psiho-socială a victimei (cu atât mai grave în situaţiile în care abuzatorul provine din familie). Faptul că este greu de identificat, împreună cu consecinţele legale asupra abuzatorului face ca abuzul să fie sesizat semnificativ mai puţin[2].În plus, copiii care sunt victime se auto-învinovăţesc şi își atribuie cauzele abuzului ceea ce contribuie semnificativ la creşterea dificultăţii instrumentării unor astfel de cauze.

Cu toate acestea, afirm şi voi încerca să demonstrez în cele ce urmează, că atenţia pe care instituţiile statului român (fie că vorbim de legislativ, organele administraţiei publice centrale şi locale sau organele judiciare) o acordă fenomenului abuzului sexual asupra copiilor este una derizorie în raport cu standardele ce ar trebui atinse în materie, pendulând între lipsă de interes şi incompetenţă faţă de înţelegerea, prevenirea şi combaterea efectivă şi eficientă a acestui fenomen[3].

În general, în cazurile în care s-a acordat atenţie problemei abuzului sexual asupra copiilor principalul răspuns al statului a fost acela de a adopta noi dispoziţii legale sau de a le modifica pe cele existente, multitudinea de reglementări nefăcând altceva decât să creeze aparenţa că problema este sub control. Multe dintre aceste reglementări au fost adoptate intempestiv provocând apoi alte şi alte modificări[4] sau generând dificultăţi practice de punere în aplicare[5].

Sigur că existenţa unui cadrul legal adecvat reprezintă o premisă absolut necesară bunei gestionări judiciare şi administrative a fenomenului și apreciez că în prezent reglementarea poate fi calificată ca mulţumitoare din punct de vedere al standardelor de protecţie a drepturilor victimelor, fiind cel mult necesară corelarea unor dispoziţii legale şi uşoara clarificare a altora[6].

Aşadar, nu cadrul legal reprezintă cauza multiplelor disfuncţionalităţi în sistemele publice de prevenire şi combatere a abuzului sexual asupra copiilor şi nu acesta este obiectivul către care statul ar trebui să îşi îndrepte în continuare atenţia şi resursele.

Problema majoră, devenită deja cronică, o reprezintă „situaţia din teren”, mai exact, modul în care organele administrative şi, în special, cele judiciare gestionează situaţiile în care apare o suspiciune de abuz sexual, modul în care copilul şi familia acestuia sunt trataţi (informaţi, îndrumaţi, evaluaţi, sprijiniţi, protejaţi) în momentul sesizării unei suspiciuni de abuz sexual, continuând cu modul în care copilul este tratat pe parcursul procedurilor judiciare şi terminând cu modul în care acesta ar trebui să fie sprijinit până la momentul deplinei reabilitări psiho-sociale.

În cel mai bun caz, după sesizarea unui abuz sexual (exceptând desigur acuzațiile false) se va ajunge la trimiterea în judecată şi la o condamnare a autorului realizându-se, în unele cazuri, chiar despăgubirea victimei. Chiar şi în aceste situaţii, de cele mai multe ori, drumul de la momentul sesizării până la momentul unei eventuale hotărâri de condamnare a agresorului reprezintă pentru copil (şi familia acestuia) un adevărat calvar creat, pe de-o parte, de trauma suferită şi amplificat, pe de altă parte, de modul în care este tratat de autorităţi.[7]

În general, interacţiunea copilului cu mediul judiciar începe după ce acesta a luat, în urma unui proces psihologic care poate fi traumatizant în sine, hotărârea de a dezvălui abuzul sexual la care a fost supus.

Acest prim contact al copilului cu statul care ar trebui să răspundă prompt şi profesionist la o situaţie atât de gravă are loc, în marea majoritate a cazurilor, în cadrul sordid al unei secţii de poliţie sau, mai rău, al unui post de poliţie rural unde copilul găseşte un funcţionar complet nepregătit pentru abordarea adecvată a acestuia şi care tratează victima minoră a unui abuz sexual exact în aceeaşi manieră în care tratează o victimă a unui furt sau a unei distrugeri. Nu mai este nevoie de o descriere, sunt convins că cititorul cunoaște abilitățile de comunicare și capacitatea profesională a polițistului de la intrarea în secție. Această atitudine a poliţistului cu care copilul ia primul contact determină în foarte multe cazuri (constatate nu de puţine ori chiar la nivelul Capitalei) o renunţare din partea copilului sau a adultului care îl are în grijă de a mai formula sesizarea ceea ce poate echivala cu reîntoarcerea copilului chiar în mediul în care s-a produs agresiunea şi perpetuarea agresiunilor sexuale.

În cazul în care acest moment este cumva depăşit copilul se va afla în faţa unei alte provocări, aceea de a încerca să relateze ceea ce i s-a întâmplat, activitate care, de asemenea, este dificilă per se din pricina unor cauze dintre cele mai obiective, între care nivelul de dezvoltare specific vârstei. Cu unele excepţii notabile apărute în ultimii ani la nivelul organelor de aplicare a legii din Capitală, asupra cărora vom reveni mai jos, cel mai probabil, copilul nu va avea nici de această dată un partener cu adevărat profesionist în poliţistul sau procurorul chemat să îl audieze. Experienţa practică arată că audierea se desfăşoară în acelaşi medii neprietenoase (specifice secţiei de poliţie sau parchetului), că organul judiciar nu dispune de niciun instrument specific de audiere (protocol, ghid) şi va proceda la audiere ghidat, cel mult, de normele de procedură penală şi de experienţa mai mult sau mai puţin consistentă şi nerelevantă a acestuia.

Va rezulta astfel un dialog – ale cărui principale obiective ar trebui să fie protejarea emoţională a copilului şi aflarea adevărului – în care se trece cu mare ușurință peste etape absolut necesare unei audieri de calitate şi eficiente precum stabilirea unei relații cu copilul, etapa relatării libere și altele, declarația copilului fiind obținută cu ajutorul unor întrebări de cele mai multe închise, repetitive și chiar sugestive ale anchetatorului.

Din perspectiva obiectivului aflării adevărului efectuarea în această manieră a audierii copilului nu va aduce rezultate semnificative, rezultând cel mult, ca mijloc de probă, o declarație în care relatarea copilului este filtrată și reformulată, astfel încât, prin parcurgerea ulterioară a declarației scrise nu se va putea decela care afirmații și formulări aparțin copilului și care anchetatorului. Analiza eventualei înregistrări audio-video a audierii va pune în evidență maniera de audiere care este preponderent ghidată de anchetator prin întrebări neadecvate (între care, cele care pot fi calificate ca sugestive vor pune sub semnul întrebării credibilitatea acuzațiilor formulate de copil).

Nici protejarea emoțională a copilului pe parcursul audierilor astfel efectuate nu este realizată deși, în cele mai multe cazuri, este chemat să asiste la audiere și un psiholog. Din păcate, practica ultimilor ani a evidențiat faptul că majoritatea psihologilor chemați să asiste la audierea minorilor victime nu aduc o contribuție semnificativă sub aspectul protejării emoționale a copilului aceștia nefiind cu adevărat specializați în domeniul copiilor victime ale abuzurilor sexuale.

Odată depășit momentul audierii, presupunând că nu mai este necesară o reaudiere, copilul va fi nevoit să parcurgă și alte obstacole precum deplasarea la serviciul de medicină legală și supunerea la o examinare fizică care, nu de puţine ori, este inutilă[8], efectuarea unei evaluări/expertize psihologice sau chiar efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, fiind pus din nou și din nou în fața provocării de a relata abuzul sexual.

Din păcate, eventuala trimitere în judecată a agresorului nu reprezintă sfârșitul problemelor copilului, faza de judecată aducând pentru acesta noi provocări pe care nu le vom detalia aici.

Pe parcursul acestor etape și dacă copilul are șansa să fie îndrumat corespunzător acesta poate beneficia de consiliere psihologică, sprijin emoţional etc.. De cele mai multe ori acest lucru nu se întâmplă principala cauză fiind incapacitatea sistemelor publice de a asigura cu adevărat exercitarea drepturilor prevăzute de lege (o informare deficitară sau o lipsă totală de informare din partea organelor judiciare cu privire la drepturile de care victima poate beneficia[9]; inexistenţa unor structuri sau a unor specialişti cu adevărat pregătiţi).

Tragic este că ceea ce am expus mai sus reprezintă o descriere în termeni generali a unor cazuri care, din perspectiva justiţiei, pot fi considerate de succes, acest succes măsurându-se, în genere, după criterii precum trimitere în judecată, condamnare și cam atât.

Și mai tragic este că aceste cazuri ”de succes” reprezintă situaţiile de excepţie raportat la numărul de cazuri de abuz sexual care sunt sesizate, datele concrete colectate în prezent arătând că cel mult 13-14% din dosarele penale având ca obiect abuzuri sexuale comise asupra minorilor sunt trimise în judecată.[10]

Să fie oare false peste 80% din acuzaţiile de abuz sexual sesizate de copii? Exclus!

Nu voi afirma că toate acuzaţiile de abuz sexual asupra copiilor sunt reale (în practică constatându-se situaţii dintre cele mai diverse în care copilul este sugestionat sau chiar instrumentalizat de adulţi sau unele acuzaţii sunt formulate din înţelegerea eronată a unor situaţii de fapt) însă pot afirma cu convingere că ponderea acuzațiilor reale din totalul celor care se concretizează într-o plângere, denunț sau sesizare din oficiu este mult mai mare.

Pe de-o parte, studii efectuate la nivel internaţional relevă faptul că procentul de acuzaţii false de abuz sexual formulate de copii se situează între 5-10% din totalul acuzaţiilor formulate.[11] Sigur că şi aceste studii au importante limitări iar rezultatele ar trebui interpretate cu precauţie, fiind dependente de criteriile în funcţie de care se stabileşte caracterul fals sau real al acuzaţiilor.[12]

Pe de altă parte, practica ultimilor ani de la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a instrumentat cauze de abuz sexual asupra minorilor prin preluarea urmăririi penale de la parchetele de sector, arată că procentul de acuzaţii reale din totalul sesizărilor de abuz sexual este mult mai mare, depăşind după cea mai indulgentă estimare 50%. Nu se poate face abstracţie nici de faptul că procentul de acuzaţii ce s-au dovedit a fi reale şi au determinat trimiteri în judecată şi condamnări dintre cauzele care în ultimii 3-4 ani au fost instrumentate de procurori cu adevărat specializaţi de la nivelul Secţiei de urmărire penală din Parchetul Capitalei, depăşeşte 80%. Nu pretind că aceste date sunt suficiente pentru a trage o concluzie incontestabilă însă nici nu poate fi ignorată diferenţa uriaşă dintre rata de succes (chiar calculată după criterii autosuficiente precum trimitere în judecată şi condamnare) a cauzelor instrumentate de procurori specializaţi – prin folosirea unor tehnici speciale de audiere a minorului fundamentate ştiinţific, a unei infrastructuri minimale (camere de audiere) şi a unor procedee probatorii specifice[13] – și rata de succes a cauzelor instrumentate cu metode obişnuite, nespecifice.

***

Așadar, inexistența, pe de-o parte, la nivelul organelor judiciare a unor procurori sau ofiţeri de poliţie cu adevărat specializați în instrumentarea cauzelor cu minori, a unor metodologii de lucru şi a unei infrastructuri necesare efectuării unor procedee probatorii specifice (între care audierea victimei este de cea mai mare însemnătate) şi, inexistenţa, pe de altă parte, la nivelul organelor administrative (Ministerul Justiţei prin serviciile de probaţiune în perioada 2004-2019 şi direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului începând cu aprilie 2019 până în prezent) a unui personal cu adevărat calificat în domeniul evaluării şi consilierii copiilor victime, au contribuit şi continuă să contribuie la situaţia absolut dezastruoasă în care se află protecţia copiilor victime ale abuzului sexual (şi a victimelor, în general).

Recent, juridice.ro a publicat materialul Abuzul sexual – Cum ajutăm victimele?[14]. Autoarea a indicat cu acribie toate mijloacele de protecție pe care legiuitorul în generozitatea şi înţelepciunea lui le-a pus la îndemâna victimei, însă nu a răspuns la întrebarea din titlu, ci la întrebări precum Cum (ar trebui să) ajutăm victimele? sau Cum (nu) ajutăm victimele?. Din păcate, răspunsul la întrebarea Cum ajutăm victimele? este deocamdată unul singur: le ajutăm foarte puţin spre deloc… asta doar atunci când nu le revictimizăm!

Această realitate, nu de puţine ori semnalată de diverse organizaţii neguvernamentale şi presă se pare că nu a stârnit la nivelul instituţiilor publice competente emoţia sau interesul necesar pentru o abordare comprehensivă şi elaborarea unor strategii integrate de prevenire şi combatere a fenomenului, autorităţile rezumându-se la declaraţii de principii sau fiind preocupate doar de a crea aparenţa unor măsuri.

Ministerul Justiţei a avut în propria curte problema organizării serviciilor de sprijin și protecție pentru victimele infracţiunilor pe care a ignorat-o cu grație ani de-a rândul, până când, în anul 2019 a reușit să scape de ea și să o paseze direcțiilor de asistență socială şi protecţia copilului.

Direcţia Naţională de Probaţiune în subordinea căreia se află serviciile de probaţiune (a căror denumire iniţială a fost servicii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor[15]) nu a fost capabilă să gestioneze această problemă[16], din datele publice neputând fi identificată nicio măsură concretă în sensul elaborării unor strategii, programe, metode sau tehnici de lucru cu copiii victime. În acest context apare de-a dreptul amuzantă (dacă nu ar fi tragică) dispoziţia art. V alin. (2) din nr. OUG 24/2019 – În vederea oferirii unor servicii de calitate victimelor infracţiunilor, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului pot solicita sprijinul serviciilor de probaţiune în ceea ce priveşte furnizarea de informaţii despre cazurile gestionate de consilierii de probaţiune, precum şi cu privire la metodele de lucru şi materialele utilizate în acest scop. Se pune întrebarea de unde ar fi putut serviciile de probaţiune coordonate de DNP să pună la dispoziţie metode de lucru cu victimele dacă timp de 15 ani nu par a fi găsit vreuna. Realitatea este că, până în anul 2019, puținele cazuri în care indiferenţa statului fost depăşită de insistenţa unor victime de a primi sprijin calificat s-au blocat până la urmă în incompetenţa consilierilor de probaţiune, nepregătiţi în niciun fel pentru această provocare.

Şansa Ministerului Justiţei şi a probaţiunii de „a rezolva” problema victimelor a apărut totuşi în 2019 când, în mod intempestiv, prin OUG nr. 24/2019 sarcina a fost aruncată în curtea autorităţilor publice locale prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Nefiind consultate în mod real, acestea s-au dovedit a fi la fel de bine pregătite şi dispuse să preia sarcina, astfel încât, până în prezent la nivelul direcţiilor din Bucureşti nu a putut fi identificat nici măcar un singur compartiment specializat pentru sprijinirea victimelor infracţiunilor, obligaţie impusă de art. 3 alin. (1) din Legea 211/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 24/2019[17].

Dacă organele administrative nu au excelat niciodată ne-am putea aștepta ca organele judiciare să fie mai conștiente de misiunea lor și să înțeleagă nevoia victimelor, în special a copiilor victime ale agresiunii sexuale, de protecție specială.

Deşi competenţa de efectuare a urmării penale în cauzele de abuz sexual comise asupra minorilor revine, în principiu, organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, la nivelul organelor de poliţie din Bucureşti (şi situaţia nu poate fi diferită în ţară) nu poate fi remarcată nicio măsură concretă în sensul tratării diferite a acestor cauze. Astfel, abuzurile sexuale asupra minorilor sunt instrumentate la nivelul secţiilor de poliţie de aceiaşi lucrători care se ocupă de furturi, tâlhării etc., activitatea desfăşurând-se în acelaşi cadru sordid şi fără instrumente adecvate. Totuşi, o notabilă excepţie o reprezintă operaţionalizarea începând cu luna mai 2019 a Biroului de Agresiuni Sexuale din cadrul Serviciului Omoruri al D.G.P.M.B., încadrat cu poliţişti specializaţi în instrumentarea acestor cauze dar care nu dispune încă de capacitatea necesară preluării tuturor sesizărilor înregistrate în Capitală. Trebuie menţionat că crearea Biroului de Agresiuni Sexuale nu reprezintă o decizie strategică a Poliţiei române care ar fi înţeles particularităţile abuzurilor sexuale şi dificultatea instrumentării acestora ci, mai degrabă, rezultatul eforturilor individuale ale unor poliţişti cu adevărat profesionişti, decizia organizării structurii fiind impulsionată de apariţia celebrului caz Stan (poliţistul pedofil).

De departe, însă, instituţia publică cea mai ignorantă privitor la problema abuzurilor sexuale asupra minorilor pare a fi Ministerul Public. Precizez faptul că la nivelul parchetelor sunt înregistrate toate cauzele penale[18], astfel încât, singura instituţie care ar putea avea o imagine clară asupra fenomenului abuzurilor sexuale (fie şi doar asupra celor sesizate) este Ministerul Public. Cu toate acestea, amploarea reală a abuzurilor sexuale asupra copiilor nu este deloc cunoscută iar Ministerul Public nici nu pare interesat să o cunoască.

Spre exemplu, potrivit datelor statistice, la nivel naţional, la începutul anului 2019 erau în lucru, în evidenţele parchetelor 4223 cauze de viol[19], au fost soluţionate în cursul aceluiași an 1846, dintre care 397 prin rechizitorii şi 2 prin încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, fiind dispuse 1447 soluţii de clasare; 2162 de astfel de cauze au rămas nesoluţionate la finele anului. La rubrica victime ale infracţiunilor de viol în anul 2019 Ministerul Public consemnează un număr de 407 victime (dintre care numai 36 ”minori” și 178 ”minore”). Deși îmi scapă sensul distincției pe criteriu de sex pe care Ministerul Public o evidențiază, este clar faptul că numărul de victime copii este cuantificat doar în cazurile în care s-a dispus trimitere în judecată, fiind şterse dintr-un condei acele potenţiale victime ale căror cauze au fost clasate.

Câte din cele 4223 cauze de viol erau cu victime minori? Ce vârste aveau aceştia? Câte din cauzele clasate erau cu victime minori? Ce s-a întâmplat cu aceşti copii ale căror cauze au fost clasate? Cât de specializaţi erau procurorii care au soluţionat aceste cauze? Acestea și altele sunt întrebări la care Ministerul Public nu pare a avea răspunsuri.

Dacă extrapolăm cu cea mai mare prudenţă datele constatate la nivelul PTB (a se vedea nota de subsol 10) vom putea concluziona că din cele 4223 cauze de viol cel puţin jumătate (2111) erau cu victime minori iar dacă adăugăm la acestea cele 4830 de cauze de act sexual cu minor[20], 577 de cauze de corupere sexuală a minorilor, 86 de cauze de racolare a minorilor în scopuri sexuale şi jumătate din numărul cauzelor de agresiune sexuală (adică 821) vom ajunge la o cifră de 8425 de cauze de violență sexuală cu victime minori aflate în lucru la parchetele din ţară la începutul anului 2019[21].Este de menţionat că acesta este doar numărul de cauze, numărul victimelor putând fi mai mare, existând în mod cert cauze cu mai mult de o victimă minor.

Dacă la fel de prudent ne raportăm la studiile menţionate anterior vom putea concluziona că un număr de peste 7500 de acuzaţii de abuz sexual formulate de copii și înregistrate la parchete la începutul anului 2019 ar fi putut fi reale.

Numărul extrem de mic al cauzelor în care se dispune trimiterea în judecată comparativ cu numărul sesizărilor de abuz sexual clasate a creat la diverse niveluri ale conducere din Ministerului Public convingerea că fenomenul este unul minor ceea ce a generat decizii de management absolut stupide. De pildă, recent o organizație neguvernamentală s-a oferit ca, pe cheltuiala proprie, să amenajeze în sediile unor parchete două săli speciale de audiere a minorilor, cu toate dotările tehnice necesare. Oferta a fost refuzată de parchetul județean cu motivarea că nu se justifică întrucât ”nu există cazuistică”. Dacă ar fi fost în măsură să înţeleagă motivul pentru care nu există cazuistică (adică tocmai incompetența sistemului în instrumentarea acestor cauze) decidenţii şi-ar fi dat poate seama de nevoia stringentă a unor astfel de amenajări. Ne aflăm astfel într-un uluitor cerc vicios: nu luăm măsuri speciale pentru că nu avem cazuistică (ceea ce este fals) şi nu avem cazuistică tocmai pentru că nu suntem capabili să înţelegem necesitatea acestor măsuri speciale (săli de audiere, training specializat și complet, metodologii de investigare).

Nu pot să închei aceste constatări fără să remarc faptul că la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Serviciul pentru coordonarea Ministerului Public în domeniul dreptului de proprietate intelectuală încadrat cu 7 procurori şi un şef serviciu, în schimb, din analiza organigramei nu pare a exista nicio structură, cât de mică, sau măcar procurori specializaţi ori anume desemnaţi în domenii precum victime, minori sau în domeniul violenței sexuale[22]. Nu cunosc dimensiunea criminalităţii în materia proprietăţii intelectuale, posibil să fie chiar o problemă de siguranță națională, însă în mod cert, pentru Ministerul Public protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale marilor producători de desene animate și de parfumuri este mai importantă decât drepturile unor copiii care au avut ghinionul de a fi abuzaţi sexual. În regulamentul de ordine interioară al parchetelor găsim doar două referiri la protecția minorilor (exceptându-le pe cele ce vizează parchetul de pe lângă tribunalul pentru minori) iar termenul victimă nu apare nici măcar o dată, în timp ce menționatul serviciu are rezervată o listă generoasă de atribuții[23].

Nu voi trece cu vederea ceea ce Ministerul Public consideră a fi realizări în domeniu, cu regretul că trebuie să precizez că acestea fie nu îi aparţin întru-totul, fie au produs efecte neînsemnate.

Una dintre aceste realizări este proiectul „AUDIS – Pentru o mai bună audiere a minorilor” în cadrul căruia au fost amenajată o sală de audiere a minorilor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a fost elaborat un foarte util Ghid metodologic privind audierea minorilor victime ale violenţei, cu precizarea că proiectul a fost conceput şi implementat de FONPC[24]. În plus, formarea profesională a unor procurori în domenii precum Justiţia pentru minori sau Tehnici de audiere a minorilor este exclusiv meritul INM care, numai în perioada 2019-2020, a reuşit să asigure o oarecare formare pentru un număr de 36 de procurori (pe lângă judecători, poliţişti ş.a.). Ministerul Public ar trebui să cunoască faptul că, în ciuda eforturilor remarcabile ale INM de a include cu prioritate, în programele de formare continuă, din ce în ce mai multe seminarii necesare pregătirii procurorilor în domeniul minorilor victime, acesta nu are capacitatea instituțională de a acoperi nevoile reale de formare[25].

O altă măsură pe care Ministerul Public o prezintă ca una de succes este că prin ordinul Procurorului General al PÎCCJ nr. 294/05.12.2008 a fost constituită „prima reţea naţională de procurori specializaţi în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracţiuni comise de minori sau asupra minorilor”, reţea alcătuită din câte un procuror din cadrul fiecărui parchet de pe lângă tribunal. Trebuie să precizez însă că specializarea a constat în participarea unora dintre procurorii membri ai reţelei la un seminar de 2 zile şi jumătate în cursul anului 2019, fără a se cunoaşte în prezent în ce măsură aceşti procurori de la nivelul parchetelor de pe lângă tribunal mai activează în cadrul acelorași unități sau instrumentează efectiv cauze cu victime minori[26].

Am accentuat cu regret toate aceste neajunsuri din activitatea Ministerului Public întrucât consider că această instituție trebuie să fie – valorificând poziţia sa în arhitectura organelor judiciare, imaginea publică preponderent pozitivă de care beneficiază, expertiza şi experienţa profesională a procurorilor – promotorul unei noi abordări în ceea ce priveşte instrumentarea cauzelor cu victime minori[27].

În final, precizez că orice reacții sau idei ar putea genera prezentul eseu, nu au nicio importanță cele aflate în nota obișnuită: ”Ce să faci? Nu ai ce să faci!” ci doar acelea în măsură să contribuie la crearea și implementarea unui Plan național de prevenire și combatere a abuzurilor sexuale asupra copiilor.

[1] Prin abuz sexual asupra copilului înţelegem orice acţiune/act sexual care implică un copil, care este constrâns să furnizeze plăcere sexuală unui adult. În cele ce urmează ne vom referi la abuzul sexual asupra copilului ca fiind oricare dintre infracţiunile prevăzute de art. 218-223 C.p. comisă asupra unul minor.
[2] George-Visu Petra ş.a – Psihologia copilului în context judiciar – Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR – Cluj-Napoca, 2016, pag. 164.
[3] De altfel, lipsă de interes şi incompetenţă sunt manifestate de statul român în ceea ce priveşte protecţia tuturor victimelor infracţiunilor însă dată fiind gravitatea fenomenului abuzului sexual asupra copiilor ne vom referi doar la acesta.
[4] Spre exemplu, art. 154 alin. (4) C.p. a fost modificat la 23.05.2016 prin OUG nr. 18/2016, apoi prin Legea nr. 217/02.11.2020 şi remodificat în mai puţin de o lună, la 29.11.2020, prin Legea nr. 274/2020; art. 218 C.p. (Violul) a fost modificat şi completat prin OUG nr. 18/2016, apoi prin Legea nr. 217/02.11.2020.
[5] Legea nr. 211/2004 prind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor a fost modificată şi completată în mod consistent prin OUG nr. 24/2019, una dintre principalele modificări fiind trecerea competenţei de acordare a serviciilor de sprijin şi protecţie pentru victimele infracţiunilor de la serviciile de probaţiune la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Această modificare s-a făcut fără o consultare reală a instituţiilor care urmau să preia sarcina, fapt ce nu le-a permis să se reorganizeze în mod corespunzător. Astfel, este cel puţin curios că în expunerea de motive a Legii privind aprobarea OUG de modificare a legii nr. 211/2004, la Secţiunea 8-a (Măsuri de implementare) se consemnează: „Măsurile de punere în aplicare a proiectului de act normativ de către autorităţile administraţiei publice centrale şi/sau locale – înfiinţarea de noi organisme sau extinderea competenţelor instituţiilor existente – proiectul nu se referă la acest subiect”. (!?)
[6] Un aspect pozitiv este faptul că au fost implementate Directiva 2012/29/UE din 25.10.2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi Directiva 2011/93/UE din 13.12.2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile.
[7] B. este o minoră în vârstă de 9 ani care, la începutul anului 2019 a decis, după ce pe parcursul unui an a fost agresată sexual de unchiul acesteia, să îi povestească totul mamei. În cursul aceleiași zile minora, însoțită de mama acesteia s-a prezentat la secția de poliție din București unde a fost preluată de ofițerul de serviciu. În ciuda faptului că în mod formal au fost respectate dispozițiile legale (minora a fost audiată de o persoană de același sex, audierea a avut loc în prezența mamei, avocatului și a unui psiholog din cadrul D.G.A.S.P.C., audierea a fost înregistrată audio-video), iar anchetatorul a manifestat empatie față de minor, eficiența activității de urmărire penală a lăsat mult de dorit și a fost departe de a asigura protejarea emoțională a copilului.
Astfel, minora a trebuit să aștepte în secția de poliție 4 ore până la sosirea avocatului și psihologului, audierea a avut loc la o oră înaintată (după ora 20.00) în biroul polițistului (spațiu complet inadecvat) și a durat 2 ore la capătul cărora copilul a izbucnit în plâns.
În plus, audierea astfel realizată s-a concretizat într-o declarație de o pagină și jumătate dactilografiată, ofițerul de poliție nedispunând în realizarea audierii de o tehnică specială, fapt ce a făcut ca uneori întrebările să fie neadecvate (repetitive, sugestive). În aceste condiții, în absența altor probe decât cele rezultate din declarația victimei și în condițiile în care făptuitorul nu și-a recunoscut faptele, oricât de credibilă ar fi fost la prima vedere declarația copilului, soluția nu putea fi alta decât aceea de clasare, singurul efect concret al ”anchetei” fiind amplificarea traumei copilului.
În mod normal, ofițerul de poliție ar fi trebuit să facă o minimă evaluare a circumstanțelor cauzei (pe baza unei discuții de maxim 30 de minute cu minora și cu mama acesteia) și să constate că audierea copilului în acel moment nu era absolut necesară (faptele pe care acesta le reclama fiind comise în urmă cu câteva luni). Astfel ar fi putut să proroge audierea a doua zi sau la o dată apropiată stabilită de comun acord, moment la care ar fi asigurat, în timp util, prezența avocatului și a psihologului, iar audierea ar fi putut fi realizată de o persoană specializată într-un cadru adecvat.
Această modalitate de acțiune, realizată totuși de procuror după câteva zile, a condus la obținerea unei declarații din care au rezultat probe directe cât se poate de credibile, obținute întru-un timp mai scurt și cu protejarea emoțională a copilului.
„Aventura” nu s-a oprit aici și, în faza de apel, copilul a fost reaudiat de instanță, în prezența inculpatului, fiind, de asemenea, supus unei expertize psihologice care a presupus mai multe întâlniri ale copilului cu psihologul în cadrul cărora a fost nevoit să relateze, din nou, împrejurările în care au fost comise faptele.
[8] În unele cazuri de abuz sexual în forma unei coruperi sexuale a minorului sau chiar în forma unei agresiuni sexuale, apreciez că examinarea medico-legală este inutilă neputând releva niciun fel de probe, singurul rezultat fiind victimizarea secundară.
[9] Prevăzute de art. 4 din Legea nr. 211/2004.
[10] În perioada 2015-2017 la parchetele din Bucureşti (P.T.B. şi parchetele de sector) au fost înregistrate 959 de cazuri de violenţă sexuală (infracţiuni prev. de art. 218-223 C.p.) dintre care 525 (54,74%) au fost cu victime minori. În cauzele cu victime minori la sfârşitul anului 2020 erau soluţionate 486 de cauze, fiind emise 70 de rechizitorii (13,33% din totalul dosarelor cu victime minori şi 14,40% din cele soluţionate) şi au fost dispuse 324 soluţii de clasare (61,67% din totalul dosarelor cu victime minori şi 66,67% din cele soluţionate).
[11] William T. O’Donohue, Matthew Fanetti – Forensic Interviews Regarding Child Sexual Abuse -A Guide to Evidence-Based Practice, USA, 2016 – pag. 278-291 (How Often Do Children Lie About Being Sexually Abused? – William T. O’Donohue and Olga Cirulgea).
[12] Kathleen Coulborn Faller – Interviewing Children About Sexual Abuse, Controversies And Best Practice, Oxford University, 2007 – Pag. 203-205
[13] Este de menţionat faptul că începând cu anul 2013 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au fost conştientizate la nivelul managementului particularităţile instrumentării acestui tip de cauze ceea ce a determinat luarea unor măsuri concrete (precum preluarea unor cauze la nivelul Secţiei de urmărire penală) menite să compenseze neajunsurile modului în care este reglementată competenţa materială.
[14] https://www.juridice.ro/689839/abuzul-sexual-cum-ajutam-victimele.html – Corina Voicu, judecător, Abuzul sexual – Cum ajutăm victimele?
[15] OG 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în vigoare de la 31.10.2000 până la 31.01.2014, abrogată prin Legea 252/2013.
[16] De altfel, se pare că Direcţia Naţională de Probaţiune, de la momentul dobândirii, prin Legea nr. 252/2013, a unei autonomii în cadrul Ministerului Justiţiei este absolut incapabilă să gestioneze chiar şi problemele curente care i-au mai rămas în competenţă precum adopatarea statutului personalului şi organizarea unor concursuri pentru funcţiile de conducere ocupate de 20 de ani de aceleaşi persoane, măsuri care trebuiau realizate în 6 luni dar nu au fost realizate nici după 7 ani de la adoptarea legii.
[17] Totuşi, apreciez că, cel puţin în Bucureşti, la nivelul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului de sector există potenţialul şi disponibilitatea de a gestiona, pe termen lung, problema victimelor infracțiunilor. Apreciez că o condiţie necesară ar fi ca direcţiile să îşi organizeze în mod corespunzător resursele umane şi poate, să renunţe la birocraţia care le-a consacrat (de. ex. la nivelul unei direcții am constatat că deși un raport de evaluare a unui minor în legătură cu care consemnate suspiciuni de abuz sexual era semnat de 7 funcţionari niciunul nu sesizat organele de urmărire penală).
[18] Ordinul nr. 10/29.01.2004 al Procurorului General al PÎCCJ privind înregistrarea şi circuitul dosarelor penale precum şi evidenţa activităţii de urmărire penală, abrogat prin Ordinul nr. 56/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înregistrarea, evidenţa unitară, circuitul sesizărilor penale şi coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor de poliţie de către procuror.
[19] La acestea se mai adăugau 1642 de cauze de agresiune sexuală, 4830 de cauze de act sexual cu minor, 577 de cauze de corupere sexuală a minorilor, 86 de cauze de racolare a minorilor în scopuri sexuale, 128 de cauze de hărţuire sexuală rezultând un total de 11.486 de cauze având ca obiect infracțiuni contra libertății și integrității sexuale.
[20] O altă întrebare la care Ministerul Public ar trebui să reflecteze este câte din cauzele tratate ca act sexual cu minor sunt, în realitate, violuri (”Ceea ce este decisiv, prin urmare, este sensul dat de organele de urmărire penală și de instanțe unor termeni precum constrângere sau imposibilitatea persoanei de a-și exprima voința (…)”) – par. 64, Hotărârea CtEDO din 15.03.2016 în cauza M.G.C. împotriva României.
[21] Nu au fost cuantificate cauzele de pornografie infantilă aflate în competența DIICOT.
[22] Spre comparație, în structura Procuraturii Republicii Moldova este organizată Secția justiție juvenilă în cadrul Direcției politici, reforme și protecția intereselor societății.
[23] Regulamentul de Ordine interioară al parchetelor aprobat prin Hotărârea Secţiei de procurori a CSM nr. 947/2019, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 1004 bis/13.12.2019.
[24] Pe baza Protocolului de colaborare inter-instituţional semnat între Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copii (FONPC), CSM, MJ, Min. Public, Min. Muncii, MAI-DGPMB, MAI-ANTIP, Asociaţia Federativă „Le Voix de L’Enfant” şi Ambasada Franţei în România.
[25] Tot spre comparație arăt că în Norvegia formarea profesională a personalului care instrumentează cauze privind abuzuri sexuale comise asupra minorilor durează 10 luni, desfășurându-se pe parcursul a 420 de ore – Judecător Heidi Hegddal – material prezentat la seminarul Tehnici de audiere a minorului, INM, noiembrie 2020.
[26] Nici această realizare nu pare a fi parte a unei strategii a Ministerului Public ci mai degrabă consecinţa eforturilor individuale ale unor procurori preocupaţi de tema abuzurilor sexuale asupra minorilor.
[27] Marian Truşcă – Necesitatea unei noi abordări în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor – Revista ProLege nr. 2/2020.

Procuror Marian Trușcă, Parchetul de pe lângă Tribunalul București

Citeşte mai mult despre audiere, Marian Trusca, Ministerul Public, victima! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.