Limitele protecției oferite prin incriminarea ultrajului, în legea penală română

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Although the legislator has chosen to assimilate a certain category of employees of the railway operator with civil servants exercising public authority, such a regulation dating from 1998 can be criticized.

 Even if some form of increased protection of certain employees of the railway operator is needed, criminal law should be geared towards special regulations that respect the social value harmed by the criminal action.

However, although extremely serious and frequent, the acts of aggression committed against the employees of the railway operator cannot be considered as harming the public authority. The railway transport service, although extremely important, representing even a strategic sector of activity, does not imply the exercise of the prerogatives specific to the public authority.

 The extension of regulated protection by criminalizing outrage to other categories of employees than civil servants exercising public authority, may present aspects of unconstitutionality and may fuel at any time a tendency on the part of other employees working in risk areas to be considered civil servants by assimilation.

I. Precedent legislativ și necesitatea reglementării

Prezente frecvent în emisiunile difuzate de mijloacele de informare în masă, actele de agresiune comise la adresa funcționarilor au atras mereu atenția legiuitorului național care a procedat sistematic la incriminarea unor asemenea manifestări, tocmai cu scopul de a atrage atenția tuturor destinatarilor legii penale asupra gradului de pericol extrem de ridicat pe care îl prezintă asemenea fapte.

În Codul penal 1969, infracțiunea de ultraj era reglementată în articolul 239 și presupunea în primul rând o ameninţare săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, amenințare care trebuia săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta se considera că este săvârşită nemijlocit atunci când ameninţarea avea loc în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența anterioară, ”săvârşirea faptei prin mijloace de comunicare directă nu presupune prezenţa fizică a funcţionarului, ci folosirea de către autor a unor mijloace care, din cauza specificului lor, fac ca ameninţarea să ajungă la cunoştinţa acestuia, de exemplu telefonul”.[1]

Spre deosebire de legea penală în vigoare, în Codul penal anterior, sfera subiecților pasivi secundari, în funcție de care legiuitorul construia agravanta de la art. 239 alin. (5), era mai largă, incluzând judecătorul, procurorul, organul de cercetare penală, expertul, executorul judecătoresc, polițistul, jandarmul ori militarul, însă la adoptarea noului Cod penal legiuitorul a preferat să restrângă sfera la polițist și jandarm, excluzând expertul, executorul judecătoresc și militarul din sfera funcționarilor pentru care există o protecție specială. În cazul judecătorilor și procurorilor, în Codul penal intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014, legiuitorul a construit o altă incriminare, prevăzută în titlul „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției“ – „Ultrajul judiciar“, art. 279 din Codul penal.

În Codul penal aflat în vigoare, infracțiunea de ultraj face parte din titlul III al Codului penal, partea specială, intitulat ”Infracțiuni contra autorității”.

Ca și în reglementarea anterioară, subiectul pasiv al acestei infracțiuni este statul, respectiv autoritatea statului prin funcționarii publici aflați în exercițiul funcțiunii, legea penală referindu-se în mod constant la acei funcționari public care trebuie să se bucure în exercitarea atribuțiilor de serviciu de o formă de protecție adecvată. Persoana funcționarului public reprezintă un subiect pasiv adiacent, neavând relevanță dacă acesta, în forul său interior s-a simțit sau nu amenințat de acțiunea subiectului activ.

Esențial pentru reținerea infracțiunii este faptul că persoana vătămată se află în exercițiul funcțiunii, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aspect uneori ușor perceptibil prin îmbrăcarea unei uniforme specifice sau a unor semne distinctive.

Urmarea imediată este reprezentată pe de o parte de starea de pericol pentru autoritatea statului român, iar pe de altă parte, în subsidiar, pentru integritatea fizică a persoanei vătămate. Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din materialitatea faptei.

Revenind la cadrul normativ actual, observăm că art. 257 din Codul penal reglementează mai întâi o variantă tip a infracțiunii de ultraj, prevăzută la alin. (1) al art. 257, constând în fapte de amenințare, săvârșite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori de omor, săvârșite împotriva unui funcționar public, care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.

Legea mai reglementează două variante normative asimilate, prevăzute la art. 257 alin. (2) și (3) din Codul penal, constând în comiterea oricăreia dintre faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de ultraj în varianta tip împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, și, respectiv, în săvârșirea faptelor anterior enumerate, dacă ele privesc un membru de familie al funcționarului public.

În finalul textului de lege, este prevăzută o variantă agravată, la art. 257 alin. (4) din Codul penal, ce constă în săvârșirea unei fapte de ultraj, prevăzute la alin. (1)-(3) ale aceluiași art. 257, săvârșite împotriva unui funcționar public care are calitatea de polițist sau jandarm.

Prin urmare, obiectul juridic special al infracțiunii reglementate la art. 257 din Codul penal este unul complex, obiectul juridic principal fiind format din relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților publice, care presupune respect și față de funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul acestei autorități, iar obiectul juridic special secundar este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei, la integritatea sa corporală sau chiar la viața acesteia.

Cu referire expresă la subiectul pasiv, așa cum am precizat deja, în timp ce subiectul activ poate fi orice persoană, subiectul pasiv are întotdeauna calitatea de funcționar public. În cazul variantelor infracționale prevăzute la art. 257 alin. (1)-(3) din Codul penal, acesta din urmă poate fi orice persoană care exercită o funcție publică, iar, în ipoteza variantei agravate, reglementate la art. 257 alin. (4) din Codul penal, este o persoană care are calitatea de polițist sau jandarm.

Atât modul de redactare al reglementării anterioare, cât și redactarea din legea penală actuală sunt de natură ab initio să infirme unele apărări susținute mai ales de autorii unor fapte de ultraj, apărări prin care se susține că funcționarul public nu ar putea reclama conduita violentă, tocmai pe motivul că are o asemenea calitate, fiind obligat prin natura atribuțiilor de serviciu să facă față acestui tip de manifestări.

Conform unei jurisprudențe constante a Curții Constituționale, ”funcționarii publici care dețin funcția de polițist sau jandarm se află însă într-o situație diferită de ceilalți funcționari publici, având în vedere atribuțiile și obligațiile profesionale pe care aceștia le au în asigurarea securității publice, aspect ce justifică reglementarea unui regim juridic diferit sub aspectul sancționării faptelor de ultraj comise împotriva lor. Având în vedere această diferență, legiuitorul a reglementat, în cazul infracțiunii de ultraj săvârșite împotriva unui polițist sau jandarm, o pedeapsă mai mare, asigurând în acest fel o protecție penală sporită celor două categorii de funcționari publici anterior precizate. Acest regim sancționator, criticat de autorul excepției, nu este însă unul de natură a discrimina restul funcționarilor publici în raport cu polițiștii sau jandarmii, întrucât diferența de regim juridic, constând în majorarea, cu jumătate, și nu cu o treime, a limitelor speciale ale pedepsei, are o justificare obiectivă, dată de funcțiile publice diferite pe care le dețin subiecții pasivi ai variantelor normative prevăzute la art. 257 alin. (1)-(3) din Codul penal și, respectiv, la art. 257 alin. (4) din Codul penal ”.[2]

Indiferent de atribuțiile prevăzute de lege, pentru a fi în prezența condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ultraj,  subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de funcționar public care exercită o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Atât în legea penală anterioară cât şi în cea aflată în vigoare au fost definite noţiunile de funcţionar public, respectiv de funcţionar, neexistând însă o definire a conceptului de „funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat”.

În absența unei definiții legale în Codul penal a noțiunii de ”funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat”, prin referire la dispoziţiile constituţionale, credem că explicarea sintetică a acestei noţiuni presupune raportarea la acea funcţie deţinută de persoana care face parte din organul care exercită autoritatea de stat (organele centrale şi locale ale puterii de stat, ale administraţiei de stat, poliţiei, justiţiei şi a altor organe având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a asigura respectarea lor).

Calitatea de funcționar public a subiectului pasiv, noţiune definită expres de legea penală, nu va fi suficientă pentru reținerea infracțiunii de ultraj, legiuitorul optând în mod constant pentru incriminarea distinctă a acestei conduite tocmai în considerarea faptului a faptului că autoritatea publică reprezintă o valoare socială de o deosebită importanţă, de existenţa şi respectarea acesteia depinzând normala desfăşurare a activităţii organelor autorității publice în realizarea sarcinilor ce le revin. Legea penală română a înțeles în mod constant să ocrotească funcţiile ce implică exerciţiul autorităţii de stat, incriminând ca infracţiuni faptele prin care se aduce atingere sau se pune în pericol autoritatea organelor de stat.

II. Orientări în sensul extinderii protecției oferite de norma de incriminare

În condițiile unor reglementări extrem de clare cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească subiectul pasiv pentru reținerea unei infracțiuni de ultraj, pe fondul unei recrudescenţe fără precedent a manifestărilor agresive în societate, în ultimii ani se remarcă o orientare în sensul extinderii protecţiei oferite de norma de incriminare, remarcându-se tendinţa de a fi considerați ca titulari ai valorii sociale ocrotite de norma de incriminare și alți funcționari, inclusiv cei care își desfășoară activitatea în zone de risc ridicat, dar care nu exercită însă o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Extrem de relevantă din acest punct de vedere a fost și controversa existentă anterior în jurisprudență, referitoare la considerarea polițistului local ca și polițist în  sensul art. 257 alin. (4) din Codul penal.

Reamintim în acest sens că prin Decizia nr. 19 din 22 iunie 2020[3] referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 257 alin. (4) din Codul penal, noțiunea de „polițist“ are în vedere și persoana care exercită funcția de polițist local în temeiul Legii poliției locale nr. 155/2010.

Dacă în cazul polițistului local, soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – era previzibilă, întrucât, așa cum se arată chiar în considerentele deciziei menționate, calitatea de subiect pasiv secundar pentru varianta agravată a infracțiunii de ultraj se întemeiază pe atribuțiile și obligațiile profesionale ale polițistului în asigurarea securității publice, iar nu pe modalitatea de organizare și funcționare a instituției din care face parte, în situația altor categorii de funcționari devine însă extrem de greu explicabilă reținerea noțiunii de funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice, simpla folosire de către legiuitor a unei asemenea noțiuni prin raportare la o anumită categorie de personal putând fi considerată ca prezentând chiar probleme de constituționalitate.

Potrivit art. 42 din OUG 12/1998[4], privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române: ”Personalul companiei naționale care administrează infrastructura feroviară și cel al operatorilor de transport feroviar licențiați, cu atribuții de serviciu privind paza, ordinea publică și controlul trenurilor, gărilor și al altor unități din cadrul acestora este asimilat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice”.

Chiar dacă într-un anumit context social, legiuitorul delegat a considerat că ar trebui să acorde o protecție sporită unei categorii de salariați ai  Societății Naționale a Căilor Ferate Române, date fiind actele de violență fizică sau amenințările cu acte de violență la adresa acestora, credem că asimilarea acestei categorii de salariați cu funționarii publici care exercită autoritatea publică, este profund criticabilă. Chiar textul citat se referă la o asimilare cu persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice, legislatorul național admițând că nu se referă la o categorie clasică de funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de autoritate publică, ci că se dorește de fapt extinderea protecției oferite de lege acestor categorii de funcționari.

Procedeul de reglementare ales de legiuitor în anul 1998 extinde în mod nepermis (prin asimilare) categoria subiectului pasiv al infracțiunii de ultraj, salariatul care administrează infrastructura feroviară, structura  operatorilor de transport feroviar licențiați, cu atribuții de serviciu privind paza, ordinea publică și controlul trenurilor, gărilor și al altor unități din cadrul acestora, neavând calitatea de funcționar care exercită autoritatea publică. Chiar dacă o parte a atribuțiilor pe care un asemenea salariat le are, pot fi și atribuțiile lucrătorilor de poliție sau ale militarilor din Jandarmeria Română, în cazul personalului companiei naționale care administrează infrastructura feroviară aceste atribuții au izvor contractual, fiind prevăzute în fișa postului sau în alte acte accesorii contractului de muncă.

În același timp, va trebui să reamintim că la nivelul anului 1998, noțiunea de operator feroviar privat nu exista încă în peisajul legislativ autohton, singurul operator feroviar fiind în acel moment Societatea Naționale a Căilor Ferate Române sau o altă companie rezultată prin reorganizarea acesteia, însă tot în subordinea Ministerului Transporturilor. Ulterior anului 2002, în zona transportului feroviar, și-au făcut simțită în mod accentuat prezența operatorii feroviari privați ai căror salariați nu pot fi considerați funcționari publici în sensul art. 175 alin. (1) din Codul penal și cu atât mai puțin funcționari aflați în exercitarea autorității de stat.

Or, în condițiile realităților prezente, prin asimilarea la care se referă art. 42 din OUG 12/1998, un salariat al operatorului feroviar privat devine la rândul său subiect pasiv al infracțiunii de ultraj în forma prevăzută de art.  257 al. 1 C.P.

Chiar dacă O.U.G. nr. 12/1998 are o vechime apreciabilă, suferind numeroase modificări, fiind republicată în anul 2004, categoria funcționarului public asimilat la care se referă art. 42 a rămas în continuare în peisajul legislativ autohton, determinând obligativitatea reținerii încadrării juridice corespunzătoare.

În acest sens, vom face o succintă referire la rechizitoriul din data de 04.11.2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat prin care a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul T. F. I. pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 al. (1) C.pen. rap. la art. 193 al. (2) C.pen. cu aplic. art. 41 al. (1) C.pen., constând în aceea că, la data de 02.09.2020, în timp ce călătorea cu trenul R 5055 pe ruta Buzău – Zoița fără a deține documente de călătorie, l-a lovit cu pumnii în zona feței și a capului pe conductorul de tren P. I. în momentul în care acesta i-a solicitat să îi prezinte pentru control documentele de călătorie, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare aprox. 30 zile de îngrijiri medicale.

Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că persoana vătămată P. I. își desfășoară activitatea în cadrul S.N.T.F.C. “CFR CĂLĂTORI” SA – S.R.T.F.C. București – Stația C.F. Ploiești Sud pe postul de șef de tren, având printre atribuțiile de serviciu și pe acelea de verificare a legitimațiilor de călătorie, de încasare a contravalorii călătoriei în cazul călătorilor fără legitimații de călătorie și de excludere de la transport a călătorilor care nu respectă normele de călătorie cu trenul.

Potrivit art. 2 pct. 7 din H.G. 203/1994[5] constituie contravenție la normele privind transporturile pe căile ferate române “călătoria fără legitimație de călătorie și refuzul de a plăti taxele tarifare de către călătorie”. Potrivit art. 4 din H.G. 203/1994 constatare contravenției menționate anterior și aplicarea sancțiunii contravenționale corespunzătoare se poate face de șefii de tren sau de conductorii de tren.

În data de 02.09.2020 persoana vătămată P. I și-a desfășurat activitatea în trenul R5055 pe ruta Ploiești Sud – Mărășești (compus din 4 vagoane etajate tip “TE”) împreună cu colegul său S. N.

După plecarea trenului din stația C.F. Buzău (aprox. ora 19:15), persoana vătămată a început controlul legitimațiilor de călătorie, conform atribuțiilor de serviciu, activitatea desfășurându-se fără incidente până în stația Boboc. După plecarea trenului din stația Boboc, P. I. și-a continuat activitatea de control a legitimațiilor de călătorie, împrejurare în care în vagonul 3, la etaj, l-a identificat pe suspectul T. F I. Întrucât acesta era singurul călător care nu purta mască de protecție, conform legislației în vigoare,  P. I. i-a atras atenția acestuia că purtatul măștii de protecție în tren este obligatoriu. Mai mult decât atât, persoana vătămată s-a oferit să îi pună la dispoziție lui T. F. I. o astfel de mască de protecție.

Concomitent, P. I. i-a solicitat lui T. F. I. să îi prezinte documentele de călătorie. Acesta din urmă a răspuns pe un ton nepoliticos și recalcitrant că are abonament iar la solicitarea persoanei vătămate de a i-l prezenta a început să scotocească nervos într-o sacoșă din plastic de culoare albastră pe care o avea asupra sa.

Observând atitudinea recalcitrantă a călătorului, conductorul de tren i-a spus acestuia să caute abonamentul în liniște, pentru că el va continua activitatea de control a biletelor și va reveni mai târziu să îi verifice documentele de călătorie.

După ce a terminat de verificat documentele de călătorie în vagonul respectiv, P.I. a mers la colegul său S. N. și i-a relatat că are un călător cu probleme în vagon în sensul că acesta nu poartă mască de protecție, nu a putut prezenta documentele de control și în plus are un comportament recalcitrant.

Împreună cu colegul său, P I a revenit în vagonul 3 și a constatat că T. F. I. se mutase de la etajul vagonului, unde se afla inițial, pe platforma vagonului, în zona ușilor de acces. Anterior, P. I. realizase că T. F. I. s-a urcat în tren în stația CF Buzău, acesta relatându-i că merge până la Rm. Sărat.

Ajuns împreună cu colegul său lângă inculpat, P. I. l-a întrebat pe acesta dacă a găsit abonamentul pe care susținea că îl are  și i-a amintit că trebuie să poarte masca de protecție. Inculpatul i-a dat de înțeles conductorului că nu are document de călătorie și continuând să aibă un comportament recalcitrant și agresiv verbal, l-a întrebat “ce îl interesează dacă are sau nu bilet”.

P. I. i-a pus în vedere călătorului că poate achita pe loc contravaloarea călătoriei și că îi poate elibera el bilet de călătorie, valoarea unui bilet fiind de aprox. 11 lei pe ruta indicată (Buzău- Rm. Sărat). Acesta a refuzat în mod categorie să achite contravaloarea biletului și a devenit mai agresiv verbal, atât față de P. I. cât și față de colegul acestuia S. N.

În această situație, P. I. i-a solicitat să îi prezinte un act de identitate în vederea întocmirii procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției prev. de art. 2 pct. 7 din H.G. 203/1994. Întrucât călătorul a refuzat să prezinte un document de identitate, conductorul i-a adus la cunoștință că în această situație va solicita sprijinul lucrătorilor de poliție din cadrul Poliției TF Rm. Sărat.

Inculpatul a devenit și mai agresiv, adresând injurii celor doi conductori de tren și lucrătorilor de poliție la care aceștia făceau referire.

În momentul în care trenul încetinea în vederea opririi în stația C.F. Zoița (aprox. ora 19:35), pe fondul solicitărilor făcute anterior de P. I., inculpatul s-a năpustit asupra acestuia, lovindu-l în repetate ori cu pumnii în zona feței și a capului.

Prin sentința penală nr. 48 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat la data de 26 februarie 2021[6] în baza art. 257 alin. (1) Cod penal raportat la art. 193 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal, coroborat cu art. 396 alin. 10 Cod Procedură Penală,  a fost condamnat inculpatul la pedeapsa închisorii.

În motivarea soluției de condamnare, instanța de primă jurisdicție a avut în vedere că, potrivit art. 257 alin. (1) Cod penal ,, amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.” iar conform art. 193 alin. (2) Cod penal ,, fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.”.

De asemenea, la stabilirea încadrării juridice, s-a reținute că, în temeiul art. 42 din OUG 12/1998 ,,Personalul companiei naționale care administrează infrastructura feroviară și cel al operatorilor de transport feroviar licențiați, cu atribuții de serviciu privind paza, ordinea publică și controlul trenurilor, gărilor și al altor unități din cadrul acestora este asimilat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice.”.

Conform fişei postului aflate la dosarul de urmărire penală, reiese că partea civilă P. I. ocupă postul de șef tren.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că este dovedit elementul material al infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) Cod penal raportat la art. 193 alin. (2) Cod penal.

Soluția primei instanțe a fost confirmată de instanța de control judiciar, prin Decizia penală nr. 540/28 aprilie 2021[7], pronunțată de Curtea de Apel Ploiești fiind respins ca nefondat apelul inculpatului.

Fără a aduce vreo critică legalității soluției de condamnare, având în vedere că reținerea infracțiunii de ultraj în acest caz a fost temeinic motivată pe textele normative incidente în cauză, instanțele de judecată neavând posibilitatea de a stabili o altă încadrare juridică, apreciem totuși că asimilarea șefului de tren cu funcționarul public ce exercită o funcție ce implică exercițiul autorității publice, aspect reglementat de art. 42 al O.U.G. 12/1998, comportă unele discuții față de structura clasică a unei norme de incriminare.

Chiar dacă uneori prin analiza unui text de lege care incriminează o anumită faptă, este mai greu determinabil criteriul care se află la baza reglementării unei anumite conduite ca infracțiune, în cazul infracțiunii de ultraj, cu certitudine că legiuitorul a avut în vedere să ofere o protecție adecvată autorității publice. Infracțiunea de ultraj este regăsită la art. 257 din Codul penal, respectiv în Titlul III din Partea Specială – Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat, la Capitolul I – Infracțiuni contra autorității.

Deși într-un anumit context social caracterizat de multitudinea actelor de violență la adresa unor salariați ai SNTFC “CFR CĂLĂTORI” SA, legiuitorul delegat a considerat necesar să reglementeze un tratament sancționator mai sever pentru asemenea fapte (limitele de pedeapsă fiind majorate față de infracțiunea de loviri sau alte violențe, nemaiexistând posibilitatea retragerii plângerii prealabile, a împăcării sau a unui acord de mediere cu consecința înlăturării răspunderii penale), credem că asimilarea acestor salariați ai operatorului feroviar cu capital integral de stat, cu persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice, este criticabilă, putând conduce la discriminări între categorii de persoane care au atribuții de serviciu similare.

Desigur că orice act de violență exercitat la adresa unei persoane, mai ales a unei persoane aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu, justifică o reacție promptă de descurajare, inclusiv prin mijloacele puse la dispoziție de legea penală, însă considerarea acestor acte de violență ca infracțiune de ultraj, în condițiile în care șeful de tren nu are atribuțiile unui funcționar aflat în exercitarea autorității de stat, conduce la un regim preferențial pentru această categorie de personal. În condițiile în care același tip de conduită ar fi fost adoptat față de un șef de tren angajat al unui operator feroviar privat, față de acesta nu ar fi fost incidente dispozițiile art. 42 din OUG nr. 12/1998, tocmai pentru că actul normativ menționat, deși se referă la personalul operatorilor feroviari licențiați, nu a avut în vedere și situația unui operator feroviar cu capital integral privat, un asemenea angajator nefiind prezent pe piața serviciilor de transport feroviar în anul 1998.

Deși se poate aprecia că o asemenea orientare legislativă a avut în vedere în anul 1998 sancționarea mai severă a persoanelor care comit acte de violență la adresa personalului feroviar, putem susține că era necesară o asemenea reglementare în primul rând din punct de vedere al normelor de procedură. Reamintim că în anul 1998, pentru o infracțiune de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (1) și (2) din Codul penal 1968, era necesară formularea unei plângeri prealabile în termen de maxim două luni de la data la care era cunoscută identitatea agesorului. O asemenea plângere prealabilă era adresată direct instanței de judecată, procesul fiind lipsit de faza de urmărire penală, conform dispozițiilor art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală 1969. În măsura în care actele de agresiune comise față de un funcționar al căii ferate dintre cei menționați de art. 42 al O.U.G. 12/1998, ar fi fost încadrabile în dispozițiile art. 180 alin. (1) sau (2) din Codul penal anterior, lipsa nejustificată a persoanei vătămate la două termene consecutive în fața primei instanțe, era considerată de legiuitor drept o retragere a plângerii prealabile, în temeiul dispozițiilor art. 284¹ Codul de procedură penală anterior. Or este ușor de observat că un salariat al operatorului feroviar nu putea fi prezent la orice termen de judecată și nici nu i se putea impune acestuia să recurgă la serviciile unui avocat, motiv pentru care, în absența unei asimilări a salariatului respectiv cu funcționarul public, o mare parte din actele de agresiune comise ar fi rămas nepedepsite.

Chiar dacă există explicații pertinente pentru o asemenea reglementare la nivelul anului 1998, Codul de procedură penală intrat în vigoare în anul 2014 nu mai prevede obligativitatea prezenței personale a persoanei vătămate în fața instanței, iar în cazul unei infracțiuni de lovire, prevăzute de art. 193 din Codul penal, actul de sesizare a instanței va fi tot rechizitoriul procurorului competent, existând și pentru aceste fapte o etapă investigativă, chiar dacă este în continuare prevăzută condiția punerii în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Așa cum am arătat mai sus, reținerea infracțiunii de ultraj față de un salariat al unei firme private, indiferent de obiectul de activitate al firmei respective, nu poate avea justificare în niciun text de lege, iar o eventuală asimilare, chiar pe cale jurisprudențială, a acestei categorii de salariați cu funcționarii publici aflați în exercitarea atribuțiilor de autoritate publică, nu ar reprezenta decât o adăugare nepermisă la dispozițiile art. 175 din Codul penal.

Definiția legală actuală a noțiunii de funcționar este și rezultatul unei jurisprudențe consolidate în baza căreia s-a decis că ”prin funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat trebuie înțeles numai acel funcționar din cadrul organelor prin care se realizează puterea de stat, care, potrivit legii sau altor dispoziții normative, este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor ori acela care, deși nu are dreptul de a emite acte și de a lua măsuri cu caracter obligatoriu, este însărcinat cu executarea unor asemenea dispoziții sau măsuri luate de organele competente.”[8]

Spre deosebire de  salariații S.N.T.F.C “CFR CĂLĂTORI” S.A., salariatul unui operator feroviar privat nu are dreptul de a aplica sancțiuni contravenționale, neavând decât posibilitatea de exclude persoana vinovată de la transport sau de a solicita sprijinul poliției. În mod firesc, exercitarea unor acte de violență fizică în condițiile speței prezentate mai sus, față de această categorie de salariați, nu ar putea justifica reținerea în încadrare a infracțiunii de ultraj, deși gradul de pericol concret este identic.

În opinia noastră, o asemenea diferență de tratament sancționator nu este justificată, asimilarea unei categorii de funcționari ai S.N.T.F.C. “CFR CĂLĂTORI” S.A. cu funcționarii publici care exercită atribuții de autoritate publică conducând la o agravare a sancțiunilor aplicabile pentru actele de violență comise la adresa acestora față de actele de agresiune comise față de salariații unui operator feroviar privat. Or, în condițiile în care atribuțiile de serviciu sunt identice, nu vedem motivul pentru care faptele comise față de salariații angajatorului privat ar trebui privite mai indulgent, singura explicație a unei asemenea diferențe de tratament fiind vechimea reglementării, în anul 1998 neexistând în România vreun operator feroviar privat.

Cum infracțiunea de ultraj este o faptă de o mare gravitate, îndreptată însă împotriva autorității, credem că legiuitorul ar trebui să reanalizeze oportunitatea menținerii unei reglementări privind categoria de funcționari publici asimilați din cadrul unui operator de cale ferată, fie el și cel majoritar cu capital integral de stat. Extinderea protecției prin asimilarea unei categorii de salariați cu funcționarii publici  nu mai  este corespunzătoare realităților actuale, existând riscul de a fi considerată că încălcând principiul egalității cetățenilor în fața legii, consfințit de art. 16 al Constituției României. Exercitarea actelor de violență față de un angajat nu poate fi considerată ca întrunind condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni de ultraj și ale unei infracțiuni de lovire față de un alt salariat având exact aceleași atribuții de serviciu, neexistând niciun temei pentru reglementarea unui regim preferențial cu privire la salariații unui anumit operator feroviar.

Desigur că actele de violență comise la adresa unor funcționari ai operatorului feroviar la care se referă art. 42 al OUG 12/1998 se impun a fi sancționate sever, însă nu prin extinderea sferei de incidență a infracțiunii de ultraj în zone în care nu se mai poate reține acțiunea specifică autorității publice, deoarece o asemenea reglementare, pe lângă riscul de a fi considerată neconstituțională prin realizarea unui regim preferențial de ocrotire a unei categorii de salariați ai unui operator feroviar, nu respectă nici criteriul de reglementare avut în vedere de legiuitor la incriminarea infracțiunii de ultraj. O asemenea modalitate de reglementare poate conduce și la  solicitarea de asimilare a altor categorii de salariați cu funcționarii publici care exercită atribuții de autoritate publică, legiuitorul putând fi pus astfel în fața unei cereri de extindere a protecției specifice prin incriminarea ultrajului și la salariații firmelor specializate în paza și transportul valorilor sau la agenții de pază angajați ai firmelor de specialitate pentru paza diferitelor obiective ori chiar la personalul din unitățile de învățământ care desfășoară activități didactice. Or, indiferent de natura atribuțiilor de serviciu exercitate de o anumită persoană sau de izvorul acestora, prin incriminarea ultrajului, legiuitorul a căutat să ofere o protecție specifică numai autorității publice, astfel cum această noțiune este definită la nivel constituțional.

Pentru reglementarea unui tratament sancționator agravat al faptelor de violență fizică sau psihică săvârșite la adresa unor salariați din sectoare importante de activitate în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, mai ales al actelor de agresiune tot mai frecvente comise la adresa personalului feroviar, legiuitorul are la dispoziție o paletă diversificată de măsuri, însă cu respectarea principiilor constituționale și a criteriului de incriminare.

În orice reglementare în materia legii penale, în momentul în care legiuitorul consideră că se impune incriminarea unei anumite conduite, este obligat să respecte obiectul juridic al incriminării, cu alte cuvinte valoarea socială protejată prin norma de incriminare. Or, deşi transportul feroviar reprezintă un sector strategic de activitate, cu importanţă extrem de mare inclusiv în apărarea teritoriului naţional, activitatea desfăşurată de salariaţii acestei ramuri de activitate nu are totuși legătură cu exercitarea autorităţii publice.

Sancţionarea mai severă a actelor de agresiune comise faţă de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în acest segment al economiei naţionale ar putea opera prin reţinerea în încadrarea juridică a circumstanţei agravante prevăzute de art. 77 lit. c) din Codul penal – săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri. În exemplul oferit anterior, actele de violenţă au fost comise de inculpat la adresa unei persoane având funcţia de şef de tren, deci la adresa unei persoane cu sarcini de serviciu precis determinate pentru asigurarea securităţii transportului feroviar de călători. Orice imposibilitatea a acestuia de exercitare a atribuţiilor de serviciu putea pune în pericol pe toţi călătorii aflaţi în tren la momentul respectiv.

În acelaşi timp, legiuitorul ar putea opta pentru reglementarea unei noi circumstanţe agravante constând în săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei având atribuţii legate de asigurarea securităţii transportului public de călători, în timpul sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.

Existenţa unor incidente tot mai frecvente petrecute în trenuri, pe fondul unor întârzieri cauzate de probleme tehnice sau de acte de sustragere a unor elemente de siguranţă feroviară, demonstrează cu certitudine necesitatea unei protecţii suplimentare pentru această categorie de personal.

Chiar dacă întârzierea unor trenuri este în măsură să provoace prejudicii de mare amplitudine călătorilor, destinatarii legii penale trebuie să fie totuşi conştienţi că asemenea deficienţe nu se pot rezolva prin exercitarea actelor de agresiune la adresa unui salariat al operatorului feroviar.

De asemenea, în măsura în care legiuitorul optează pentru o protecţie sporită a salariaţilor menţionaţi de art. 42 al O.U.G nr. 12/1998, are la dispoziţie posibilitatea de a reglementa o nouă infracţiune care ar presupune incriminarea faptelor prevăzute de art. 193 şi de 194 C.pen  atunci când sunt săvărşite în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, faţă de personalul companiei naționale care administrează infrastructura feroviară și cel al operatorilor de transport feroviar licențiați, cu atribuții de serviciu privind paza, ordinea publică și controlul trenurilor, gărilor și al altor unități din cadrul acestora. O astfel de incriminare poate conţine în mod evident un tratament sancţionator mai sever decât în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193 şi de 194 C.pen., dat fiind că scopul unei asemenea norme penale ar fi protecţia sporită a salariaţilor menţionaţi.

Chiar dacă modificarea legii penale presupune un proces legislativ complex, o asemenea incriminare nu ar putea figura decât în Titlul VII din Partea specială a Codului penal, respectiv în Capitolul I – Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, neavând niciun fel de legătură cu infracțiunile îndreptate împotriva autorității.

Aşa cum am încercat să demonstrăm, reglementarea prin asimilare a calităţii de funcţionar public care exercită atribuţii de autoritate publică, nu poate fi acceptată deoarece ar conduce la o formă de protecţie privilegiată a unei categorii de funcţionari faţă de altă categorie de salariaţi cu atribuţii de serviciu identice. Prin urmare, o asemenea incriminare nu ar putea figura în capitolul destinat infracţiunilor contra autorităţii, obiectul juridic al infracţiunii îndreptate împotriva personalului feroviar nefiind reprezentat de protecţia autorităţii publice, ci de siguranţa unui serviciu public de interes strategic.

[1] Sentinţa penală nr. 111/24 august 2004 pronunţată de Judecătoria Sighişoara (nepublicată)
[2] Decizia nr. 446 din 28 iunie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (4) din Codul penal, M.Of. Nr. 298 din 2 noiembrie 2018
[3] Monitorul Oficial nr. 874 din 24 septembrie 2020
[4] Monitorul Oficial nr. 834 din 9 septembrie 2004
[5] Monitorul Oficial NR. 141 din 3 iunie 1994
[6] Accesabilă la adresa www.portal just.ro
[7] Idem
[8] Tribunalul Suprem, secția penală, dec. Pen nr. 4809/1971, în RRD nr. 5/1972, p. 166

Jud. Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Citeşte mai mult despre autoritate publica, Raul Alexandru Nestor! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.