Dana Tofan: Doctoratul trebuie făcut din pasiune
25 septembrie 2023 | Alina MATEI
Alina Matei
Dana Tofan
Alina Matei: Mulțumesc, stimată doamnă Profesoară Dana Tofan, conducătoarea Școlii Doctorale a Facultății de Drept din cadrul Universității din București, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE. Al treilea ciclu de studiu – doctoratul – este doar pentru câțiva din absolvenți și duce și aduce cu el bucurii și satisfacții sau frustrare și abandon. Dacă ”Studiile superioare ar trebui să ne vindece de falsa credință că toți suntem la fel de inteligenți.” (Sfârșitul competenței, Tom Nichols, Editura Polirom, 2019), studiile doctorale ce rol ar trebui să aibă?
Dana Tofan: Vă mulțumesc la rândul meu pentru invitația de a participa la un dialog cu dvs. și de a avea astfel, posibilitatea să transmit câte ceva din experiența mea în acest domeniu. Pentru a vă răspunde punctual, am să mă raportez la legislația în materie, și am să vă confirm că, în raport cu cele trei cicluri de studii universitare reglementate prin Legea nr. 288/2004 iar începând din data de 3 septembrie 2023, prin Legea învățământului superior nr. 199/2023, care a abrogat expres legea anterioară, studiile doctorale se situează pe o poziție superioară, după licență și masterat. Nu trebuie uitat însă, că asemeni vechii Legi a educației naționale nr. 1/2011, și legea actuală reglementează programele de studii postdoctorale, care nu pot fi urmate decât după obținerea titlului și a diplomei de doctor.
Este firesc așa cum anticipați ca doar o mică parte din absolvenții de licență și master să urmeze cel de-al treilea ciclu, cel al studiilor doctorale, fără a se reține de aici, că el este deschis doar celor mai tineri absolvenți – deși se constată o tendință, mai ales în ultimii ani – de scădere a vârstei candidaților, dacă ipotetic s-ar realiza o asemenea statistică – față de trecut, când erau foarte puțini absolvenți de master care își propuneau să urmeze imediat și studii doctorale, cu condiția obținerii unui rezultat favorabil la colocviul de admitere.
Vă referiți atât de corect și sintetic la „bucurii și satisfacții” sau „frustrare și abandon.” Este adevărat. Bucuriile și satisfacțiile în domeniul studiilor doctorale apar atât ca urmare a prezentării referatelor în fața conducătorului de doctorat și a comisiei de îndrumare, a susținerii unor comunicări la conferințe științifice și a publicării unor articole în reviste de specialitate, condiții devenite obligatorii în ultimii ani, cât mai ales, cu ocazia susținerii tezei de doctorat, în ședință publică, ca o încununare firească a unei perioade de muncă și privări din timpul liber ce ar fi putut fi acordat familiei și relaxării.
Or, acestea nu pot veni decât ca rezultat al unei activități asidue de documentare, organizare a informațiilor dobândite, urmărire a unui fir logic al cercetării științifice fundamentale ce se dorește a fi întreprinsă, pe parcursul redactării lucrării, pe baza unui plan bine fundamentat și corect întocmit. Dacă nu există dorință și pasiune, pe lângă cunoaștere ce poate fi dobândită doar prin studiu, studiile doctorale nu-și au rostul.
„Frustrarea și abandonul” despre care vorbeați intervin și ele în unele cazuri, din păcate. Există situații care pot să apară ulterior admiterii la doctorat, legate fie de activitatea profesională, fie de viața personală, cel mai adesea independente de voința doctorandului, care nu-i mai permit să continue finalizarea studiilor doctorale și îl determină să renunțe la acestea. Așa cum studiile de licență sunt facultative, nimeni nu are obligația ci doar dreptul să continue să studieze în învățământul superior, asemeni și studiile de masterat, cu atât mai mult, studiile doctorale reprezintă o concretizare a unei dorințe personale a celui care le urmează, de perfecționare la cel mai înalt nivel, dublată de pasiunea pentru cunoaștere, așa cum deja am precizat.
Este fără îndoială însă, că pentru cei care își propun o carieră universitară sau o activitate în cercetarea științifică, doctoratul reprezintă o condiție obligatorie. De asemenea, mai ales, în trecut, deși nemărturisit, exista și un interes pecuniar al unei sume de bani ce se acorda doar în sectorul bugetar. În prezent, cred că mai puțin contează acest ultim aspect, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a redus cuantumul de 15% din salariu prevăzut anterior în legislație, la 50% din nivelul salariului minim brut, cu condiția ca persoana ce a obținut titlul de doctor să își desfășoare activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Evident că, pentru profesiile liberale, doar dorința de aprofundare a cunoștințelor și plăcerea de a studia poate conduce la continuarea studiilor de masterat cu cele doctorale.
Citatul dvs. din lucrarea lui Tom Nichols, ”Studiile superioare ar trebui să ne vindece de falsa credință că toți suntem la fel de inteligenți” poate naște dezbateri nesfârșite. O să fiu sintetică. Cine nu urmează studii superioare, și din păcate, din ce în ce mai mulți tineri în ziua de azi, manifestă îndoială cu privire la utilitatea lor, din multiple cauze, imposibil de sintetizat aici, nu ar putea fi vindecat de convingerea că oricum este inteligent. Cine le urmează, pentru că le consideră necesare în viața profesională, se poate întâmpla, pe măsură ce le parcurge să ajungă la o asemenea constatare. Legat de studiile doctorale, ele presupun dorință de studiu intens iar din experiența mea profesională pot să vă mărturisesc că acea vorbă străveche, „cu cât citești mai mult, cu atât îți dai seama că știi prea puțin”, cu trecerea anilor pare tot mai adevărată. Or, am sperat în tinerețe că ar trebui să se întâmple invers! Și nu este așa!
În tot ceea am scris în domeniul meu de specialitate am urmărit întotdeauna să utilizez o documentație cât mai largă, exhaustivă dacă se poate, dar am realizat în timp, că niciodată nu poți acoperi toată informația, mai ales, în zilele noastre! Este imposibil! Și atunci este bine să eviți să spui: nimeni nu a mai scris o teză de doctorat cu această temă, este un subiect despre care nu s-a mai scris etc. Pentru că o să fii dezamăgit să constați ulterior contrariul!
Alina Matei: Ce calități trebuie să aibă un absolvent al unei facultăți de drept care a trecut și printr-un program de master pentru a face un doctorat?
Dana Tofan: Diploma de masterat sau o diplomă echivalentă acesteia și un total de cel puțin 300 de credite de studii transferabile reprezintă condiții obligatorii pentru a putea participa la concursul de admitere la studii universitare de doctorat, potrivit unei prevederi din Legea învățământului superior nr. 199/2023. În acord cu dispozițiile legale este necesar ca respectivul absolvent de licență și de master, în domeniul drept, să fi dobândit un grad de competență, eu îi spun cunoaștere, în domeniu, pentru a putea face față programului de pregătire bazat pe studii universitare de doctorat, unei documentări adecvate, urmată de redactarea de referate, comunicări, articole, activități finalizate cu o lucrare ce reprezintă o cercetare științifică fundamentală. Aceasta trebuie să își propună să contribuie la dezvoltarea doctrinei, în domeniul respectiv, devenind la rândul ei, sursă de documentare. Sigur, este o viziune destul de rigidă, în ce susțin, fundamentată mai ales, pe legislație.
Uman, am să spun concis că, în absența voinței de a acorda un timp considerabil studiului și scrisului, condiții obligatorii, concretizată în răbdare, perseverență, plăcerea de a citi lucrări de specialitate, renunțare la alte activități mai relaxante, un absolvent de licență și masterat nu are rost să se gândească la doctorat.
Alina Matei: În vederea realizării scopului doctoratului – producerea de cunoaștere științifică originală”, cum prevede legea (nr. 199/2023) – studiul individual este esențial. Pentru a crea originalul, studentul-doctorand trebuie să se asigure că el și doar el s-a gândit la acea chestiune. Cum: citind ce au scris alți autori sau citind tot ce s-a scris despre subiect? Și cât de departe, adică cât de în urmă trebuie studiat? E la îndemâna doctorandului, a profesorului? De exemplu, în materie de procedură civilă, dacă doctorandul citește cartea profesorului Grațian Porumb (Codul de procedură civilă, comentat și adnotat) apărută în anul 1962, să continue studiul și cu cea a profesorului Emil Mihuleac (Sistemul probator în procesul civil), apărută în anul 1970?
Dana Tofan: Așa cum bine spuneți, studiul individual este esențial în vederea elaborării unei teze de doctorat în drept, indiferent de specialitatea coordonatorului, și cu atât mai mult, din perspectivă interdisciplinară, tendință tot mai evidentă în lucrările ultimilor ani. Cu cât citești mai mult cu atât înțelegi mai bine problematica ce urmează să fie abordată și doar o înțelegere cât mai deplină a temei anunțate ca subiect al tezei îți va permite redactarea unei lucrări care să se constituie într-o valoroasă cercetare științifică. La două concluzii am ajuns în timp! Le transmit cititorilor dvs. interesați de asemenea informații. Cel mai adecvat titlu al lucrării, desigur, apropiat de propunerea inițială, pe care s-a fundamentat documentarea, poate fi formulat abia la finalul redactării acesteia și cea mai potrivită prefață se scrie tot după ce cartea a fost finalizată.
Două probleme interesante ați atins în întrebarea dvs. Le-am antamat într-o oarecare măsură mai înainte. Este imposibil, ca studentul-doctorand să se asigure că doar el s-a gândit la acea chestiune. Oricât ne-am strădui nu putem acoperi toate sursele de documentare existente, este ceva de neimaginat, chiar dacă ne propunem acest lucru. Pentru a crea originalul așa cum spuneți, studentul-doctorand trebuie să se documenteze cât mai aprofundat și să-și argumenteze cât mai temeinic susținerile. Sigur, studiul evoluției oricărei instituții a dreptului presupune parcurgerea unor lucrări din trecut, interbelic, postbelic (nu trebuie ocolit, tot ce s-a fundamentat după decembrie 1989 a pornit de la perioada anterioară) și postdecembrist sau postcomunist, cum spun unii specialiști în dreptul public.
Vă referiți concret la doi autori. Grațian Porumb, un nume consacrat în domeniul dreptului procesual civil, mi-l amintesc mai ales, din vremea studenției și un alt autor, Emil Mihuleac, cunoscut mai ales, pentru scrierile cu privire la știința conducerii și managementului, pe care întâmplarea face să-l fi întâlnit, în anii tinereții mele, la Institutul de Cercetări Juridice, unde mi-am început activitatea de cercetător științific în domeniul dreptului administrativ, după parcurgerea stagiului obligatoriu, de 2 ani, la postul obținut prin repartiție guvernamentală. Pentru că vă raportați la scrieri din perioada dinainte de 1989, am să vă spun că tendința specialiștilor, după 1989 a fost să analizeze mai ales, perioada interbelică, anterioară și apoi, perioada nefastă, încheiată dramatic.
Răspund sintetic: da! Este importantă parcurgerea cât mai multor lucrări, și am să enumăr cu titlu exemplificativ, manuale, tratate, monografii, comentarii de acte normative, de jurisprudență, studii, articole, documentare online etc. Uneori, e necesară raportarea la titlu, în sensul ca acesta să aibă legătură, cu tema pe care studentul-doctorand urmează să o dezvolte, alteori descoperi cu surprindere, idei interesante, utile cercetării pe care dorești să o dezvolți, într-o lucrare cu un titlu aparent fără vreo legătură cu tema tezei de doctorat.
Important este ca doctorandul să-și propună să acopere o documentație cât mai cuprinzătoare iar pe măsură ce o parcurge, să introducă deja informațiile dobândite în computer pentru că există riscul de a le pierde din vedere dacă nu le reține, în scris, la momentul potrivit.
Să nu uit aportul permanent al conducătorului de doctorat sprijinit de cei 3 membri ai comisiei de îndrumare, specialiști, cu doctorat în domeniu, de regulă, colegii universitari mai tineri, la orice solicitare de clarificare din partea doctorandului a problemelor cu care se confruntă pe parcursul studiilor doctorale. Evident, rolul acestora este esențial în verificarea și corectarea referatelor și a lucrării de doctorat, pentru a-i fi permisă declanșarea procedurii în vederea susținerii în ședință publică.
Alina Matei: Având în vedere că doar la doctorat îți poți alege (pe bază de examen) ce materie vrei să studiezi și cu ce profesor – nici studiile de licență și nici masterul nu permit acest lucru – prin ce ar trebui să se caracterizeze relația doctorand – conducător de doctorat? De fapt, e posibil ca abia în acest stadiu să aibă importanță mai mare munca/efortul doctorandului pentru descoperirea ”a ceva” decât descoperirea în sine.
Dana Tofan: Din perspectiva doctoratului, aș spune că, licența îți permite o pregătire generală în domeniul dreptului dar adeseori, studenții sunt mai atrași de o disciplină sau alta și o mărturisesc deschis. Opțiunea spre un master sau altul reprezintă deja intenția de a dobândi cunoștințe mai aprofundate într-o zonă sau alta a dreptului. Iar atunci când te îndrepți spre studii doctorale ai deja formată o viziune și uneori, chiar în raport cu profesia juridică pentru care ai optat, simți spre ce domeniu dorești să te îndrepți. Dacă nu ai o imagine cât de cât clară sub acest aspect nu are rost să continui studiile universitare.
Rareori apar situații în care studentul-doctorand nu se regăsește sub aspectul cunoașterii, în domeniul pentru care a optat. Sigur, tot rar poate să apară o situație de incompatibilitate sub aspectul raporturilor umane ce se dezvoltă firesc, între conducătorul de doctorat și studentul-doctorand. Codul studiilor doctorale, H.G. nr. 681/2011, care potrivit Legii nr. 199/2023, este încă aplicabil până la înlocuirea sa, cu un Regulament-cadru privind studiile universitare de doctorat, aprobat prin ordin al ministrului educației (este surprinzătoare și criticabilă trecerea de la reglementarea prin legislație secundară la reglementarea prin legislație terțiară a acestui domeniu) a avut în vedere asemenea situații.
Alina Matei: Din păcate, școala doctorală de drept din România are și o parte urâtă, moștenită, de cazuri în care spiritul doctoratului a fost dus în derizoriu. Accentul de cele mai multe ori s-a pus pe doctorand, și mai puțin pe supervizori – profesorul coordonator sau cei care au făcut parte din comisii – părtași tăcuți la grosolănii. Iar ceea ce este și mai interesant, este că aceste fapte s-au întâmplat la universități publice, nu private. Ce învățăminte se pot trage din asta?
Dana Tofan: Atingeți o problemă sensibilă care a și atras discuții fără sfârșit și fără finalitate. Fără îndoială, pot fi identificate viziuni diferite cu privire la această chestiune. După mine, în iunie 2012, s-a deschis o cutie a Pandorei, prin punerea în discuție a doctoratului prim-ministrului din acea vreme. Mulți intelectuali, specialiști, doctori în drept sau în alte domenii, reprezentanți ai societății civile etc. s-au exprimat pe marginea acestei chestiuni, dezbateri aprinse au fost declanșate. S-a cerut demisia prim-ministrului. Nu și-a dat-o iar la alegerile din toamnă, coaliția condusă de acest prim-ministru și președintele unui alt partid a obținut un scor electoral remarcabil. Cum se explică? De ce au votat românii de o manieră covârșitoare, pe autorul unei teze de doctorat al cărui plagiat fusese constatat de o comisie de specialiști. Întâmplarea a făcut ca acea teză de doctorat să fi fost coordonată și susținută la Facultatea noastră, este adevărat, înainte de a fi fost constituite Școlile doctorale, așa cum se prezintă statutul lor legal, în prezent.
Dacă mă întrebați pe mine am să vă spun tranșant că „părtași tăcuți la grosolănii” de acest gen nu au ce să caute în mediul universitar. Și cu atât mai mult, coordonatori de doctorat de acest gen, fără legătură cu cazul anterior menționat. Din păcate, cumulul nesfârșit de funcții, permis în legislația românească încă din 1991, a condus la un amestec al politicului în mediul academic, în cele mai variate forme. Astfel că, cel mai adesea, „divulgarea” în presă – de unde să afle opinia publică – a unui posibil plagiat a urmărit un șantaj politic sau privitor la o funcție sau un interes cunoscut de cel care a transmis primul informația.
Cândva mi s-a cerut, în calitate de Director al Școlii doctorale, să mă pronunț cu privire la o teză de doctorat, susținută la noi, la facultate, prin anii 2000, față de care exista o sesizare de plagiat, la nivelul Comisiei de etică a UB. Am cerut sprijinul celor doi membri ai CSD, conducători de doctorat și am studiat cu atenție, la Bibliotecă, lucrarea respectivă, elaborată într-o ramură a dreptului, distinctă de specializarea fiecăruia din noi. Ne-am pronunțat în scris, exclusiv, pe aspecte de formă, modalitatea de citare, fiind una atipică, nu la subsol, dar am identificat fără probleme, sursele documentare utilizate în lucrare. Nu prezintă semnificație soarta tezei de doctorat respective în acest context, dar pentru mine au fost edificatoare informațiile pe care le-am găsit pe Internet cu privire la autor. M-au luminat deodată, de ce atâta interes pentru acea teză dintre alte mii de lucrări susținute la noi, de-a lungul vremii.
Alina Matei: Poate ca efect al epocii copy paste de care vorbeam, vi s-a întâmplat să citiți lucrări ale studenților, doctoranzilor care să fie atât de bune, încât să gândiți ”e făcut de altcineva în mod sigur, e prea bun”?
Dana Tofan: Peste trei decenii de activitate în acest domeniu îți permit să anticipezi ce urmează într-o lucrare scrisă după primele rânduri iar la un examen oral să știi la ce să te aștepți în continuare, după primele cuvinte ale studentului. La întrebarea dvs. am să vă răspund, scurt, nu. Am avut și am în continuare, dar numărul lor e în scădere, studenții foarte buni iar cum examenele mele sunt de mai mulți ani, în formă orală nu am cum să mă raportez la lucrări scrise. Doar la forma de învățământ la distanță, examenul e în formă scrisă iar situații de genul întrebării dvs. nu mi s-au întâmplat în ultimii ani. Am dat și nota maximă unor lucrări din conținutul cărora reieșea că autorul a înțeles problema pe care trebuia să o analizeze și nu faptul că scria foarte bine și cu atât mai puțin că reproducea informații din manualul meu. În ceea ce privește lucrările de doctorat, colaborarea de-a lungul timpului, concretizată mai ales, prin prezentarea referatelor, stabilirea cuprinsului și apoi verificarea lucrării, în formele ei succesive permit ca atât coordonatorul cât și membrii comisiei de îndrumare să aibă o imagine adecvată asupra gradului de cunoaștere a studentului-doctorand.
Alina Matei: Între școlile doctorale de la facultățile de drept sau înlăuntrul există concurență?
Dana Tofan: Cu siguranță există, dar nemărturisită. Amintesc însă, că, în comisia de susținere publică sunt invitați specialiști în domeniu de la alte facultăți din țară, având cel puțin grad de conferențiar dar care pot fi și conducători de doctorat, de la alte Școli doctorale din țară, aspect ce presupune existența unor raporturi de colaborare și de colegialitate, bazate pe respect și pe recunoașterea valorii profesionale a celui pe care în calitate de conducător de doctorat îl propui să facă parte din comisie.
Alina Matei: Doctoratul, o dată obținut, te obligă să continui să citești/studiezi sau cititul/studiul trebuie să fie tovarășul pe viață?
Dana Tofan: Aș spune, cu riscul de a mă repeta, că doctoratul trebuie făcut din pasiune, asemeni carierei de dascăl, ca să-l citez pe regretatul meu profesor și mentor, conducător de doctorat, Antonie Iorgovan, care, în anul I de facultate m-a întrebat la seminar, dacă m-am gândit vreodată să devin dăscăliță, întrebare care m-a uimit la acea vreme. Legat de cariera universitară, mi-a spus cândva, citez, cu aproximație: cartea se mai citește, materia se deprinde dar lipsa caracterului nu. Din păcate, și am să arunc așa o critică, fără alte detalii. Fiecare va înțelege ce dorește! Cele șase decenii de viață și peste trei decenii de mediu academic, la care am să adaug și cei 36 de ani, în Institutul de Cercetări Juridice, cu doar jumătate de normă, de când sunt în facultate, îmi permit să spun că în ultimii ani, constat cu tristețe, lipsa de caracter a unor colegi din mediul academic, mai tineri, fără a le pune la îndoială specializarea în domeniu.
Alina Matei: Inteligența Artificială ne-a dovedit cât de avansată este, în comparație cu oamenii. AI face o teză in câteva ore, în timp ce oamenilor le ia ani. Cum ar putea fi folosită AI la doctorat?
Dana Tofan: Am participat de curând, la o conferință, chiar la Institutul de Cercetări Juridice, la o dezbatere pe tema AI, în care doi colegi, puțin mai în vârstă ca mine, au prezentat de o manieră clară, aspectele esențiale pe care apariția și evoluția acesteia le ridică. Vă spun că pe mine, această chestiune nu prea mă preocupă. M-am informat, am înțeles că există site-uri prezente și la noi, contra cost, care îți furnizează informații aprofundate în raport cu cerințele pe care le introduci în computer.
În primăvară aceasta am fost pusă în situația de a parcurge multe pagini, de ordinul sutelor, pentru a interveni uneori, cu scurte pasaje conținând elemente din zona mea de competență. Erau atâtea informații și atâtea cuvinte puse acolo, un noian de noțiuni, termeni, scheme etc. încât uneori am avut sentimentul că s-a intervenit și sub aspectul menționat de dvs.
Nu cred că suntem la momentul la care prin IA să poată fi scrisă o teză de doctorat. Dar cum știința evoluează într-o manieră în care minții omenești îi e dificil să înțeleagă, probabil se va ajunge și aici. Dar nu cred că eu voi mai conduce doctorate atunci și las celor tineri misiunea de a reflecta asupra acestor aspecte. În urmă cu trei decenii făceam parte din generația tânără și poate uneori, ne credeam sub anumite aspecte, neînțeleși de cei mai în vârstă. Acum am ajuns în situația celor în vârstă de atunci și nu știu cum a zburat timpul. Dar dacă a trecut atât de repede pentru mine înseamnă că a trecut frumos.
Nu voi indica doctoranzilor mei să folosească IA dar poate unul dintre ei îmi va arăta utilitatea ei iar eu voi fi de acord. Ce poate fi mai minunat decât să înveți din gândirea tinerilor de azi și să cauți să-i înțelegi și să te adaptezi gândirii lor. Și atunci poate vom accepta că întotdeauna generația care se îndreaptă spre sfârșitul activității profesionale deși poate avea unele rezerve față de generația care se pregătește să intre în profesie, trebuie să accepte că vremurile sunt într-o permanentă schimbare iar tinerii cresc sub influența acestora și într-un cu totul alt mediu, diferit de cel din trecut.
Alina Matei: Mediul universitar formează tinerii. Ce rău sau bine poate pândi? Predarea lui Aristotel, de exemplu, a fost interzisă în Universitatea din Paris prin Conciliul de la Paris din 1210, decret publicat în Chartularium-ul Universității din Paris. Nu cred să fi fost și atunci război Rusia-Ucraina.
Dana Tofan: Continui ideile anterioare. În mediul universitar, cadrele didactice trăiesc printre tineri. Chiar dacă ar fi doar aceasta rațiunea pentru care ți-ai dori să fii „dascăl” și tot merită să îmbrățișezi această profesie. Dincolo de multe alte argumente! Evoluția societății este tot mai dinamică. Și schimbările pe care le promovează. După restricțiile din perioada pandemiei a urmat războiul la care vă referiți. Mulți (așa cred) am sperat că se va termina repede și iată că se dovedește de durată. Am crezut că nu ne va afecta prea mult iar timpul ne arată că, statele Uniunii Europene sunt cel mai afectate, dacă ne raportăm la creșterea costului vieții.
În cariera mea universitară am fost mereu atentă la câteva aspecte, unele legate de predare, altele de comportamentul față de studenți. În ce privește primul aspect, am să vă spun că deși, dreptul administrativ, dreptul public în general, este legat inerent de politică, de viața cetății, cum îi plăcea Profesorului Iorgovan să spună, în lucrările mele publicate sau la cursuri am evitat să dau nume, să exemplific cu oameni politici, să mă raportez la partide etc. Le spun mereu studenților că trebuie să cunoască instituțiile fundamentale, sub aspectul legislației, al doctrinei, al jurisprudenței, evoluția lor prezintă de asemenea interes, pentru că uneori au funcționat mai bine în trecut. Să le cunoască și să interpreteze textele legale cu bună credință. Sunt cazuri, în care chiar legiuitorul s-a întors la reglementări anterioare. Scurt exemplu: după două rânduri de alegeri parlamentare, uninominale, un sistem mixt, în 2008 și în 2012, legiuitorul s-a întors la sistemul anterior, de alegeri parlamentare, prin scrutin de listă.
Alina Matei: Din discuțiile purtate cu studenți care au avut norocul să le fiți profesoară, a reieșit imaginea unei profesoare-mămici, atentă la nevoile studenților, disponibilă (răspundeți la e-mail la orice oră, oricând), cu o dragoste de profesie care ar trebui să o aibă orice dascăl. Ce citiți în ochii doctoranzilor când le spuneți concluzia comisiei de acordare a titlului de doctor în drept?
Dana Tofan: Urmează cel de-al doilea aspect la care m-am referit în precedentul răspuns. În absența vocației, a dăruirii, a dorinței de a sădi cunoaștere în sufletul celor care te ascultă nu poate exista această profesie. E ce am urmărit în cele peste trei decenii de învățământ. Sigur, că nu întotdeauna, mesajul este perceput la fel de toți auditorii.
Spuneți „norocul să le fiu profesoară” și mă flatează, ca să nu spun de-a dreptul, îmi umpleți sufetul de bucurie și completați cu „profesoară-mămică”, sintagmă pe care nu prea știu cum să o interpretez. Dar cred că e de bine! Îmi place să răspund la eventualele întrebări ale studenților din timpul cursului, chiar mai mult decât să predau. Știu, uneori mă pierd în detalii, din dorința de a le spune cât mai multe lucruri. Am avut o tentativă, cu mai mulți ani în urmă, de a le cere studenților să citească prelegerile pe care urma să le predau din carte, pentru ca apoi să le discutăm la curs. A fost o tentativă eșuată, pentru că în dezbateri se implicau prea puțini studenți și prea mulți păreau a nu fi interesați.
Dintotdeauna am subliniat, și eu ca profesor, la curs, importanța seminarelor și faptul că accentul trebuie pus pe prezența la seminar și implicarea în discuții, având ca rezultat și obținerea unui punct, la nota finală. Dar am senzația că, unii dintre studenții de astăzi nu mai realizează utilitatea și necesitatea audierii prelegerilor profesorilor, inclusiv, prin utilizarea unor slide-uri și nu sunt interesați prea mult să participe la cursuri. Mai ales, studenții din anii mai mari. Noi trebuie să identificăm cele mai utile metode de a-i atrage în amfiteatre, de a le prezenta aspecte din jurisprudența recentă, idei noi, dezbateri actuale etc. astfel încât să aibă răbdarea și să dobândească perseverența de a se desprinde un timp de telefoanele mobile (accesoriu indispensabil al vremurilor actuale) și a ne asculta.
Să nu uit. Am condus zeci de comisii de susținere publică a unor teze de doctorat, în ultimii ani. La final, la citirea procesului-verbal de acordare a titlului de doctor, simt empatie față de doctorand iar el cu siguranță, simte bucurie. Încheie un efort considerabil, de lungă durată, iar susținerea efectivă odată finalizată semnifică un profund sentiment de ușurare. Cel puțin așa m-am simțit eu, la finalul anului 1999, cu ocazia susținerii tezei mele de doctorat.
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.
Dana Tofan: Este primul meu interviu acordat unei platforme online. Foarte rar mă manifest public cu idei ca cele de mai sus, nu am Facebook, cont de Instagram cu atât mai puțin. Deci, „nu exist” în viziunea nemărturisită a tinerilor de astăzi.
Cu toate acestea am o prețuire nemărginită și nemărturisită pentru studenții mei, pentru masteranzii mei și pentru doctoranzii mei și cei 20 de doctori (în cei 16 ani, în calitate de conducător de doctorat) și doresc să mă țină minte pentru tot ceea ce au învățat din spusele mele și din lucrările mele.
Pentru cititorii J să continue să deschidă zilnic site-ul așa cum fac și eu și să se pună la punct cu cele mai recente informații din lumea juridică.
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine!
Dana Tofan: Eu vă mulțumesc la rândul meu și vă stau la dispoziție și cu altă ocazie, pentru că mi-ați deschis apetitul pentru interviuri de acest gen.
