« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideoArticole autoriRevista de note şi studii juridice (RNSJ)ESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Arbitrul – un (alt) „judecător” al Ordonanței de Plată?
16.12.2020 | Bazil OGLINDĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Bazil Oglindă

Bazil Oglindă

Jurisprudența ultimilor ani, atât a instanțelor de drept comun, cât și a tribunalelor arbitrale a arătat că în această problemă suntem departe de o viziune unitară, existând soluții divergente și diametral opuse.

I. Cum a apărut în practică problema?

Cum ajunge o „ordonanță de plată” pe rolul unui tribunal arbitral?

S-au constatat în practică situații în care creditorii care au încheiat contracte care conțineau clauze compromisorii au apelat la procedura rapidă a ordonanței de plată reglementată de art. 1.014 – 1.025 C. Proc. Civ. pentru realizarea creanțelor certe, lichide si exigibile decurgând din acele contracte.

Într-o astfel de ipoteză, față de excepția necompetenței generale invocate de către debitor, unele instanțe au respins excepția de necompetentă generală și au apreciat că sunt competente să soluționeze cererile de emitere a unei ordonanțe de plată[1], iar altele au admis excepția de necompetentă generală și au declinat competența în favoarea curților de arbitraj[2].

Așadar, o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată “ar putea ajunge pe rolul unui tribunal arbitral” prin mecanismul declinării competenței de la instanțele de drept comun.

II. Argumentele pro si contra declinării de competență către Curtea de Arbitraj în jurisprudența instanțelor judecătorești

a) Argumentele contra declinării de competență către Curtea de Arbitraj

Ordonanța de plată – procedură specială derogatorie. Clauză compromisorie inoperantă. Într-o decizie din 2014, Curtea de Apel Timișoara[3] a arătat că „în cazul soluționării cererilor privind somațiile de plată, chiar dacă părțile au convenit să includă în contract clauza compromisorie, cu privire la instanța competentă, prin legiferarea procedurii ordonanței de plată în Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o procedură specială, inclusiv sub aspectul competenței materiale a instanței.” Astfel, curtea a stabilit că „aceste norme speciale, cuprinse în art. 1013 și urm. NCPC derogă de la procedura de drept comun și de la legea părților, astfel că, clauza compromisorie existentă în contractul părților este inoperantă.[4]

Cale de atac specială împotriva ordonanței de plată. De asemenea, într-o decizie a Curții de Apel Constanța din 2015[5], în soluționarea unui conflict negativ de competență intervenit între Tribunalul Constanța și Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă CCINA Constanța, Curtea de Apel Constanța a decis în sensul competenței exclusive a Tribunalului Constanța.

În acest caz, prima instanță învestită a evidențiat faptul că “definitoriu pentru a decide în favoarea incompatibilității între procedura ordonanței de plată și jurisdicția arbitrajului este faptul că împotriva ordonanței de plată se poate formula cerere în anulare.”

b) Argumentele în favoarea declinării de competență către Curtea de Arbitraj

În cazul speței mai sus menționate, pârâta în cauză a introdus o cerere în anulare a ordonanței de plată, iar instanța de control judiciar a anulat sentința civilă[6] și a admis excepția necompetenței generale a Tribunalului Constanța, declinând astfel competența de soluționare a cauzei în favoarea curții de arbitraj.

Obiectul litigiului este arbitrabil. Clauza compromisorie este operantă. Instanța de drept comun a argumentat că nu procedura este elementul esențial pentru instituirea competenței exclusive, ci obiectul litigiului (cererile formulate de emitere a ordonanțe de plată nu au obiect și cauză diferite față de acțiunea în pretenții de drept comun) – “această procedură privește tot fondul litigiului, chiar dacă are un caracter special, întrucât atrage pronunțarea unei hotărâri (ordonanțe) care, rămasă definitivă, rezolvă cu caracter executoriu litigiul patrimonial pe fondul acestuia, anume creditorul obține cu caracter definitiv și executoriu ceea ce ar fi obținut și dacă ar fi introdus acțiune pe dreptul comun. În cauză, nu este ipoteza a două proceduri speciale incompatibile, arbitrajul nefiind reglementat ca o procedură specială, ci ca o jurisdicție specială, legală și alternativă justiției statale.”

III. Cum ar trebui să procedeze un arbitru învestit cu soluționarea unei cereri de emitere a unei ordonanțe de plată?

Poate fi arbitrul un (alt) „judecător” al Ordonanței de Plată? Categoric nu, dacă înțelegem prin ordonanță de plată acea procedură specială reglementată de C. proc. civ. cu toate particularitățile ei privind organizarea procedurii, probe, căi de atac, forma hotărârii etc. Urmând cursul aceluiași raționament, se poate declina ceva ce nu poate face obiectul unui litigiu arbitral de la bun început? În teorie, cel puțin, răspunsul este nu. Însă, în practică, și această soluție este confirmată de o parte a jurisprudenței.

Tot în cazul speței mai sus menționate, tribunalul arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă CCINA Constanța a admis excepția necompetenței ridicată de către reclamant și a declinat competența în favoarea instanței de drept comun – Tribunalul Constanța. Tribunalul arbitral a apreciat că „procedura specială a arbitrajului nu este compatibilă cu procedura specială a ordonanței de plată din prisma dispozițiilor art. 1023 alin. (4), care prevăd că împotriva ordonanței de plată se formulează cerere în anulare soluționată de către instanța care a pronunțat ordonanța de plată, în complet format din 2 judecători. Mai mult, tribunalul arbitral a apreciat că însăși procedura de judecată a ordonanței de plată, durata procedurii, precum și calea de atac reglementată de art. 1.023 Cod procedură civilă contravin regulilor privind sesizarea tribunalului arbitral, judecata arbitrală și contestarea hotărârilor arbitrale.”

Considerăm că, într-un astfel de caz, nu poate fi ignorat faptul că părțile au avut inițiativa inserării unei clauze compromisorii în contractul lor. De aceea, mai ales dacă una dintre părți a achitat taxa arbitrală ca urmare a declinării de competență către curtea de arbitraj, tribunalul arbitral ar putea, cu consultarea prealabilă a părților, să recalifice această cerere de emitere a unei ordonanțe de plată într-o cerere de arbitrare și să o judece.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată nici natura juridică a ordonanței de plată. Dreptul creditorului de a apela la această procedură este un drept special de a-și valorifica mai repede și mai ieftin o creanță certă, lichidă și exigibilă. Este posibil ca un creditor fără clauză compromisorie în contract să aibă acest drept și un creditor cu clauză compromisorie în contract să nu aibă acest drept, chiar dacă cel de-al doilea nu a renunțat niciodată expres la el?

Scopul și spiritul reglementării este de a oferi protecție creditorilor. Astfel, un creditor care alege arbitrajul (prin inserarea unei clauze compromisorii în contract) nu alege să renunțe implicit și automat la o procedură care este reglementată de lege și care poate fi chiar mai rapidă față de procedura arbitrală în unele situații. Un astfel de creditor urmărește celeritatea, indiferent de calea procedurală (justiție statală sau justiție privată).

În dreptul comun, contenciosul, atât cel judiciar, cât, mai ales cel specific arbitrajului, sunt caracterizate de o complexitate specifică, ce face incompatibilă procedura ordonanței de plată cu procedura arbitrală.

Condițiile de admisibilitate ale ordonanței de plată sunt extrem de restrictive, iar în doctrină există opinii minoritare[7] care au susținut că procedura este necontencioasă, în general, în temeiul vechii reglementări. În opinia noastră, procedura ordonanței de plată este o procedură contencioasă, dar cu o fizionomie total aparte față de contenciosul judiciar în dreptul comun care presupune o complexitate raportată la organizarea și administrarea procedurii judiciare de drept comun. Creditorul care are o situație contractuală clară (o factura neachitată, niște documente contractuale clare), are dreptul și vocația de a-și recupera rapid creanța prin mecanismul ordonanței de plată, care este un atribuit exclusiv al instanțelor judecătorești – fiind astfel, un drept procedural legat de capacitatea de folosință a creditorului. Se poate până la urmă renunța la un drept procedural altfel decât expres? Interpretarea trebuie să aibă ca scop protecția aceluia pe care tocmai legiuitorul a vrut sa îl protejeze.

IV. Concluzie

În primul rând, în vederea evitării acestei controverse pentru viitor și pentru păstrarea nealterată a drepturilor creditorilor, una dintre soluții ar putea fi adaptarea clauzei compromisorii în noile contracte pe care părțile le vor încheia, prin care sa facă referire în mod expres la posibilitatea părții interesate de a apela și la procedura ordonanței de plată atunci când sunt îndeplinite condițiile acesteia din urmă.

În al doilea rând, credem că relevarea acestei controverse este un subiect de reflecție pentru judecătorii care vor judeca proceduri de ordonanță de plată și care, credem că, ar trebui să țină seama de inconvenientele care s-ar opune unei soluții de declinare a competenței.

Nu în ultimul rând, arbitrii care au fost învestiți cu cereri care inițial au fost cereri de emitere a unei ordonanțe de plată, dar pentru care partea a achitat taxa arbitrală și dorește să o convertească într-o cerere de arbitrare, să o considere ca atare și să nu genereze un conflict negativ de competență. Dintr-o astfel de situație pierzători ar putea fi, pe de-o parte părțile care au încheiat o clauză compromisorie (cel puțin din perspectiva timpului), iar pe de altă parte, instituția arbitrajului care are întotdeauna asociată ei dimensiunea celerității și a eficienței.


[1] Curtea de Apel Timișoara; Decizia nr. 158/2014 din 06-mar-2014
[2] Curtea de Apel București; Sentința civilă nr. 297/2019
[3] Curtea de Apel Timișoara; Decizia nr. 158/2014 din 06-mar-2014
[4] Id.
[5] Curtea de Apel Constanța; Sentința civilă nr. 25/01.07.2015
[6] Id.
[7] M. VOICU, Validitatea și eficacitatea limitată a convenției arbitrale în raport cu unele proceduri speciale, cu referire la procedura ordonanței de plată, Revista Romana de Drept al Afacerilor nr. 4 din 2014.


Av. conf. univ. dr. Bazil Oglindă
Vicepreședinte al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR
Managing Partner OGLINDĂ & ASOCIAȚII

* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea Un (alt) judecător al ”ordonanței de plată”: arbitrul?, ediția 407, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.