Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Banner BA-02
Articole Drept penal Opinii SELECTED

Despre importanța contextului unei fapte pentru încadrarea ei juridică în infracțiunea de viol sau în cea de act sexual cu un minor

29 iunie 2021 | Alexandru GEORGESCU
Alexandru Bogdan Georgescu

Alexandru Bogdan Georgescu

Diavolul se ascunde în detalii. (Proverb)

Voi porni de la două întrebări principale și voi încerca să răspund măcar parțial la ele formulând în continuare alte întrebări. De ce? Pentru că formularea întrebărilor reprezintă un instrument de lucru extrem de prețios care ne ajută să depășim prejudecățile și automatismele de gândire. Lucrurile nu sunt întotdeauna atât de evidente cum par la prima vedere. Am descoperit de curând romanul „Toate întrebările greșite” de Lemony Snicket (un roman pentru copii și nu numai). Pe parcursul unei povești polițiste, personajul principal, un copil de 13 ani, formulează numeroase întrebări corecte. Și, de fiecare dată, este corectat de adulți care îi spun că întrebările lui sunt, de fapt, greșite.

Așadar, întrebările principale:

Prima întrebare, întrebarea pusă deseori în practică în confruntarea cu o faptă de abuz sexual asupra unui minor[1]: este viol / agresiune sexuală sau act sexual cu minor? Răspunsul pare formulat de multe ori în grabă, cu teama de a nu greși, cu nesiguranța în fața unor fapte care, prin caracterul lor intim, par volatile. Prejudecățile sunt de multe ori mai puternice.

Departe de a încerca o abordare modernă, unitară și coerentă, practica judiciară din România pare mai degrabă caracterizată prin inerție, indiferență, indolență. Și prin confuzie. Faptele de abuz sexual asupra minorului rămân în continuare o preocupare secundară, infracțiuni de mâna a doua. Aspecte care se reflectă, în anumite cazuri, inclusiv în superficialitatea cu care este analizat contextul faptei, concretizată implicit într-o încadrare juridică ușoară și, în final, într-o  pedeapsă nesemnificativă.[2]

A doua întrebare: De ce este întotdeauna important contextul?

Pentru că actul de abuz sexual asupra minorilor nu este o faptă izolată. Este una repetată, una dintr-o serie. Infractorii sexuali sunt, de regulă, infractori în serie.

Pentru că abuzul sexual asupra minorilor nu este doar un act ci un proces. Agresorul construiește în timp o capcană în jurul victimei. Pătrunde în universul specific copilului, îi preia și îi folosește regulile pentru a-l denatura, a-l perverti[3].

Pentru că mediul, educația (familie, școală, biserică etc.), anturajul, cutumele etc. pot fi extrem de importante. Ele pot limita profund acțiunile victimei, puterea ei de reacție înainte de faptă, în momentul propriu-zis al comiterii faptei și după faptă. Totodată, ele pot constitui elemente pe care agresorul sexual le exploatează în favoarea lui.

Art. 220 alin. 2 din Codul penal, așa cum este formulat în prezent, pare să permită încadrarea unei fapte de abuz sexual asupra unui minor ca infracțiune de Act sexual cu un minor indiferent de cât de fragedă ar fi vârsta victimei. Putem să admitem că un minor, indiferent de vârstă, poate consimți la un act sexual astfel încât să nu ne aflăm în vreuna dintre modalitățile indicate de art. 218 din Codul penal (Violul)?

O opinie pe care am întâlnit-o este aceea că aceasta este voința legiuitorului și că, în măsura în care legea nu distinge, acest lucru este posibil.

Consider greșită această opinie. În primul rând, atunci când vorbim despre voința legiuitorului, vorbim de fapt despre un mecanism legislativ complicat, cu multe elemente care țin de întâmplare, de aleatoriu și care pot produce cu ușurință erori sau chestiuni incomplete. De altfel, nu puține sunt exemplele de acte normative confuze și lipsite de coerență. Nu există, în realitate, o „voință” a legiuitorului, denumirea acestui argument fiind ea însăși una confuză. Ar trebui mai degrabă să vorbim despre o interpretare în limitele legii în vigoare la un moment dat.

În al doilea rând, Codul penal stabilește o vârstă minimă pentru răspunderea penală – 14 ani. Codul civil stabilește niște limite de vârstă pentru posibilitatea de a încheia anumite acte juridice în mod valabil – până la vârsta de 14 ani lipsește capacitatea de exercițiu, între 14 și 18 ani capacitatea de exercițiu este restrânsă. Evident, nu se pune problema luării unor instituții civile și a aplicării lor în dreptul penal sau a aplicării în cazul victimei a unei instituții privindu-l pe autorul infracțiunii. Dar se poate formula o întrebare: ce rațiuni există pentru stabilirea unor limite de vârstă în situațiile de mai sus? Ar fi valabile aceste rațiuni (chiar dacă nu sunt cuprinse în lege) atunci când evaluăm comportamentul unui minor victimă a abuzului sexual?

Dreptul reglementează și protejează relațiile sociale. Dreptul penal vizează relațiile sociale în zona lor extremă, în forma lor cea mai gravă. Iar în relațiile sociale intrăm cu tot bagajul nostru personal, cu dezvoltarea pe care o avem la un moment dat din punct de vedere fizic, psihic, intelectual, emoțional, social, cultural etc. În acest context dreptul nu poate să fie un domeniu izolat de celelalte iar în interpretarea unei situații concrete argumentele nu trebuie căutate exclusiv în prevederile exprese ale legii penale. Ele trebuie căutate în orice alt domeniu vizat de speța analizată (în situația de față, de exemplu, în psihologie). Așadar, este corect să considerăm că un minor care, din cauza vârstei fragede, nu poate încheia un act juridic civil simplu în mod valabil (de exemplu, nu își poate vinde bicicleta) și nu poate răspunde penal, tot din cauza vârstei fragede, poate consimți la exercitarea unui act sexual fără a se afla, implicit, într-una dintre modalitățile indicate de art. 218 din Codul penal?

Consider că până la o anumită vârstă, infracțiunea de act sexual cu un minor este complet golită de conținut și că, dată fiind vârsta fragedă a victimei, ne vom afla întotdeauna în prezența infracțiunii de viol. Dar care este această limită de vârstă? Și unde căutăm răspunsul la această întrebare?

Legislațiile anumitor state, diferit de codul penal român, stabilesc o limită sub care se consideră că abuzul sexual asupra minorului constituie viol. Limitele variază de la 10 ani la 12 ani, 14 ani sau 16 ani. Diferențele de viziune provin din aspecte culturale, sociale, politice. La ce ne raportăm pentru a trasa o graniță de vârstă atunci când legea nu prevede expres o astfel de limită? La contextul[4] mai larg al comiterii faptei concrete. La împrejurările concrete ale comiterii faptei.

Voi lua trei spețe posibile[5]:

Prima speță: victima are 15 ani. Autorul este partenerul mamei (nu este tatăl biologic al minorei) de mai mulți ani. Cei trei locuiesc împreună în același apartament de cca. 3 ani, perioadă în care autorul s-a comportat față de minoră ca un tată grijuliu.

Abuzul sexual începe cu jocuri cu atingeri fizice aparent întâmplătoare, vizionarea la cinematograf a unor filme cu conținut sexual nerecomandat minorilor, cadouri, bani, tentative de sărut, întrebări aparent în glumă despre întreținerea de acte sexuale. Activități la care participă victima și, uneori, prietena acesteia.

Apoi, când sunt singuri acasă, autorul o invită pe victimă în camera lui și, în timpul vizionării unui film, o atinge în zone intime. În perioada următoare autorul intră în camera victimei și întrețin acte de sex oral. Victima încearcă să refuze și să se opună; în timpul activităților sexuale minora plânge; autorul este insistent, dar nu exercită violențe fizice. În același timp, autorul trimite mesaje cu caracter obscen pe telefonul mobil al prietenei victimei.

Autorul îi induce victimei sentimente de rușine, convingerea că, dacă ar vorbi, nu ar fi crezută și teama că ar distruge relația mamei. Minora îi povestește mamei abia după mai multe luni.

A doua speță: autorul (cetățean străin în vârstă de 55 ani) îi cunoaște întâmplător pe părinții victimei în vârstă de 12 ani. Ajungând într-o relație mai apropiată cu aceștia, după cca. trei luni, autorul începe să facă meditații la engleză cu minora.

Se oferă să țină orele de meditații la el acasă, dar părinții nu sunt de acord. Meditațiile au loc în apartamentul familiei, unde autorul rămâne singur într-o cameră cu minora. Autorul nu cere sume mari de bani, dar dezvoltă relația cu părinții minorei (iau masa împreună, activități sportive etc.).

Începe să îi facă minorei cadouri: dulciuri, haine, păpuși, cărți. Un rol important în cadrul orelor de engleză îl ocupă jocurile cu caracter didactic. Treptat autorul introduce în aceste jocuri elemente sexuale: cuvinte, imagini și, în cele din urmă, contactul sexual propriu-zis cu minora. Abuzul sexual rămâne închis în cadrul jocului în care victima a intrat deja manipulată de autor. Victimei îi este rușine să povestească. Autorul îi repetă minorei că o iubește și că, dacă ea va povesti cuiva ce se întâmplă între ei, se vor despărți și nu se vor mai putea întâlni. Minora îi povestește mamei abia după aproape un an.

A treia speță: Autorul în vârstă de cca 60 de ani este antrenorul unei echipe de volei feminin. Victimele, membre ale echipei, au vârste între 12 și 14 ani. Pe lângă autoritatea pe care i-o conferă poziția de antrenor, autorul are o mare capacitate de comunicare și persuasiune. Autorul cunoaște vârsta, situația personală și familială problematică  a victimelor (familii destrămate, lipsa unei preocupări reale a părinților față de copii, educația precară etc.).

Din momentul în care victimele se înscriu în lotul sportiv, autorul își arogă rolul de îndrumător al vieții minorelor dincolo de limitele activității sportive propriu-zise. Le câștigă încrederea și abordează în discuții teme intime cu caracter sexual.

În cantonamente impune un set de reguli pe care le justifică prin natura activității sportive: contactul telefonic minim al minorelor cu familia, tot ce se discută acolo trebuie să rămână în cadrul echipei și să nu fie discutat cu altcineva. Sub pretext educativ, în cantonament au loc diverse discuții pe teme sexuale.

Pretextul pentru contactul fizic este masajul sportiv. Acesta se dezvoltă ulterior până la acte de penetrare sexuală. Actele de abuz sexual se desfășoară în general în cantonamentele organizate de autor sau în locuința acestuia unde victimele sunt chemate sub pretexte legate de activitatea sportivă. Victimele îl roagă să le lase să plece, dar autorul, fără a exercita alte violențe, își continuă activitatea; de teamă, victimele rămân.

Pentru a întreține relațiile, autorul le face victimelor declarații de „dragoste”. Pe de altă parte, deplasează asupra rol responsabilitatea relației: le arată că dacă vor vorbi, îi vor distruge pe el și pe fiul lui minor, vor distruge echipa de volei și își vor distruge propria carieră sportivă.

Primul element comun al celor trei spețe este absența violențelor fizice explicite și a amenințărilor propriu-zise, directe, exprese ale autorilor asupra victimelor. Lipsește violența explicită. Autorii folosesc mai degrabă mijloace cu încărcătură „pozitivă”: cadouri, jocuri, promisiuni, declarații de dragoste, activități educative etc. Chiar discuțiile despre păstrarea tăcerii sunt justificate de autor față de victime prin dorința de a menține și dezvolta relația. Victimele minore au vârste între 12 și 15 ani.

Există sau nu, în această situație, constrângere? Cu alte cuvinte, suntem în prezența unui viol / unei agresiuni sexuale (art. 218 CP, art. 219 CP) sau în prezența unui act sexual cu un minor (art. 220 CP)?

Se impun întrebări suplimentare:

Cum definim elementele de violență și constrângere?

Într-o interpretare tradițională constrângerea presupune acte de violență fizică explicită (obiectivate prin leziuni constatate medico-legal) sau amenințări directe, expres formulate, exercitate supra victimei. În absența acestor elemente dovedite, violul nu există. Concepția este însă rudimentară, rigidă, limitată și, în prezent, depășită.

Concepția modernă asupra violenței și constrângerii oferă o interpretare flexibilă care ține cont de întregul context al comiterii faptei, raportându-se la persoana victimei și la persoana autorului, la relația lor, la locul și mediul în care se săvârșește fapta etc.

„De fapt, există violență din momentul în care se acționează asupra cuiva împotriva voinței acestuia, folosindu-se forța brutală, desigur, dar și, cel mai adesea, utilizându-se constrângerea mai subtilă a șantajului, intimidării, amenințării sau coruperii. (…) această violență echivocă, mai mult sau mai puțin vizibilă, care ajunge să interzică victimei orice fel de reacție și să-i distrugă dezvoltarea psihologică necesară autonomiei (…)[6].

„Constrângerea sexuală se referă la manipularea psihologică, emoțională sau chiar fizică a unui partener intim pentru a obține dominația și controlul. (…) Constrângerea sexuală nu implică amenințări directe sau violențe fizice ci o pune pe victimă într-o situație de tip alegerea diavolului în ceea ce privește consimțământul său. Asta face violul dificil de dovedit. Este în mod fundamental o formă de extorcare sexuală, cu posibilitatea reală a unor consecințe fizice, emoționale, economice sau sociale pentru victima care refuză să accepte împotriva propriei voințe.”[7]

„Problema concentrării pe violență constă în aceea că, dacă stereotipul tradițional al violului ca violent fizic reflectă într-adevăr experiențele unor victime, el nu acoperă toate actele sexuale neconsimțite. Marea majoritate a violurilor și a celorlalte acte sexuale neconsimțite sunt comise de o persoană pe care victima o cunoaște, situație în care utilizarea violenței fizice este puțin probabilă.”[8]

„Cei mai mulți copii sunt victimizați sexual și controlați prin folosirea unor tehnici nonviolente cum ar fi comportamentul manipulator. Unele dintre actele sexuale exercitate asupra copiilor pot fi considerate violente prin natura lor fără ca violența să fie folosită ca principală modalitate de acces la victimă sau ca mecanism de control. (…) Agresorii cu abilități de relaționare interpersonală bune pot controla copiii fără să recurgă la amenințări sau violență. (…) Violența, așa cum este ea definită tradițional, lipsește frecvent în victimizarea sexuală a copiilor.”[9]

Astfel, inexistența unor leziuni și a unui diagnostic medico-legal în privința acestora este un aspect irelevant pentru încadrarea unei fapte în infracțiunea de viol[10].

Constrângerea se bazează așadar pe o violență insidioasă, implicită, ascunsă. Ea are la bază mecanisme subtile de manipulare a victimelor minore. Acest tip de constrângere este cu atât mai grav cu cât, spre deosebire de violența clasică, asigură un control mai eficient al autorului asupra victimei precum și o perioadă mai lungă de timp în care autorul poate să își desfășoare activitatea de abuz sexual în siguranță, fără a fi descoperit. Agresorul nu utilizează violența brută pentru că nici nu are nevoie de ea. Are la îndemână mecanisme mult mai eficiente.

Constrângerea are uneori valențe aparent pozitive ca atunci când actele de manipulare sunt caracteristice seducției sau inducerii în eroare. Se adaugă elementele voalate de amenințare și șantaj emoțional care, luate independent, nu conturează elementele acestor infracțiuni. Legislațiile unor state incriminează/includ expres în sfera infracțiunii de viol actele de inducere în eroare. Sau actele de seducție când se referă la minori.

Revenind la spețele de mai sus: Dintr-o analiză atentă a contextului faptelor rezultă elemente care, cumulate, ne pot conduce la concluzia existenței unei constrângeri?

Autorul în context:

Remarcăm în spețele de mai sus diferențele mari dintre vârstele autorilor și vârstele victimelor. Prin ea însăși această diferență de vârstă reprezintă un criteriu important pentru aprecierea constrângerii. Există o autoritatea firească a adultului față de copil. Apoi diferența uriașă de experiență de viață care îi oferă adultului mijloace mult superioare de manipulare, inducere în eroare și control. Victima nu are mijloace echivalente pentru a se apăra și pentru a rezista. Nu există o egalitate a armelor.

Se „vorbește despre o „confuzie a limbilor”, pentru a marca diferența dintre expectanța afectivă îndeobște difuză la copil și exigența foarte sexualizată a adultului. În vreme ce adultul, prin demersul său de seducere, cere și așteaptă de la partener satisfacerea unei dorințe clar definite ca scop, obiect, finalitate, copilul, chiar și atunci – sau poate mai ales atunci – când consimte sau provoacă, cere în primul rând tandrețe, un gen de afecțiune al cărei scop este mai curând o toropeală fericită decât diminuarea unei tensiuni sexuale, definite din punct de vedere genital.”[11]

Apoi calitatea autorului în raport cu victima, calitate care îi oferă acestuia o autoritate certă asupra victimei. În prima speță autorul este partenerul actual al mamei, „tatăl vitreg”. Autoritatea sa este girată chiar de mama victimei (cu care aceasta are o relație bazată pe încredere), de relația dintre ei. Este partenerul mamei de câțiva ani, trăiesc împreună în aceeași locuință în care crește și minora[12]. Prin natura relațiilor, autorul are practic acces permanent la victimă.

În cea de a doua speță autorul ajunge să fie un apropiat al familiei victimei. Este adus în casă chiar de părinții victimei care practic i-o încredințează pe victimă pentru un timp pe care îl petrec singuri într-un spațiu delimitat. Autoritatea este dată de faptul că autorul apare ca meditator – îi predă victimei lecții de engleză  – și de încrederea pe care i-o acordă părinții victimei, persoane în care, la rândul ei, victima are încredere.

În a treia speță autorul este antrenorul[13] echipei sportive din care fac parte victimele. Prin chair tipul de organizare specific mediului sportiv, antrenorul are implicit o poziție de forță. În timpul activităților sportive, autorul are practic un acces total la victime (în special în condițiile de aproximativă izolare ale cantonamentului).

Comportamentul autorului. Comportamentul autorului înainte de primul act sexual propriu-zis este în prima speță acela al unui tată grijuliu care se apropie treptat de victimă. În a doua speță, al unei persoane venite din străinătate dornice să se integreze în țara gazdă și să-i învețe limba, motiv pentru care se apropie de familia victimei și de victima căreia îi face cadouri și pe care o implică în diverse jocuri în timpul orelor de engleză. În a treia speță, al unui educator dornic să le îndrume pe minore în viață și să le suplinească golurile pe care le suferă în familie.

Urmează primul act de abuz sexual care, în prima speță, decurge „firesc” dintr-o activitate casnică obișnuită, în a doua speță din jocurile „didactice” sexualizate treptat iar în a treia speță din activitățile conexe celor sportive (masaj).

Ulterior, pentru a-și asigura prelungirea abuzului în timp, autorul deplasează responsabilitatea asupra victimei, creând o falsă complicitate. Prin elemente de seducție (speța a treia) sau prin vagi elemente de amenințare sau șantaj (mai ales emoțional), uneori doar implicite (prima și a treia speță), autorul îi creează victimei sentimente de rușine și de vină și îi impune tăcerea pentru o lungă perioadă de timp. Timp în care actele de abuz sexual continuă, se repetă.

Puteau, în realitate, victimele să opună rezistență, să spună nu / să refuze în mod eficient?

Victima în context:

Victimele sunt vulnerabile prin simpla raportare la diferența de vârstă față de autor (dublată de diferența de experiență de viață), la calitatea acestuia în raport cu ele, la accesul pe care autorul îl are la ele, în zona lor de intimitate. Autoritatea autorului asupra victimei este de multe ori garantată involuntar chiar de persoanele în care victima are cea mai mare încredere, părinții de exemplu. De aici starea mai mare de confuzie a victimei și incapacitatea sau imposibilitatea de a reacționa.

Cu toate ca victima este cea care se afla într-o poziție de vulnerabilitate, ea devine în continuare de multe ori, paradoxal, victima a numeroase prejudecăți. În multe situații din practica judiciară raportul agresor – victimă pare răsturnat în interpretarea elementelor cauzei.

Accentul se deplasează de pe analiza comportamentului concret al autorului, de pe interdicțiile pe care acesta le încalcă și trece, greșit, asupra unei conduite nerealiste, desprinse din orice context concret, pe care ar fi trebuit să o aibă victima.

Se remarcă o tendință de a impune în amănunt o conduită „ideală” pentru victima minoră, un model teoretic care este artificial și fals. Agresorul trece în planul doi. Responsabilitatea se deplasează spre victima iar  încadrarea faptei devine lejeră. Pentru comportamentul victimei se impun standarde teoretice (victima nu ar fi trebuit să se îmbrace așa, victima a avut un comportament provocator prin vestimentație și gesturi, victima, la vârsta ei, ar fi trebuit să știe, victima nu ar fi trebuit să se afle acolo, victima nu a refuzat, victima ar fi trebuit să se opună, ar fi trebuit să spună mai repede, eu întotdeauna le-am spus copiilor mei cum să facă etc.). Conduita autorului este interpretată doar ca o reacție la aceea (care nu corespunde modelului „ideal”) a victimei și de multe ori interpretarea vizează doar un act de abuz sexual desprins din context, cu ignorarea contextului.

„Dacă legea cerea dovada că victima a opus rezistență la capacitatea ei maximă, legea modernă pornește de la a considera că o astfel de rezistență manifestă și insistentă, fizică și verbală, nu este necesară dacă ea ar fi fost oricum inutilă sau ar fi fost de natură să conducă la o vătămare mai gravă. (…) instanțele sunt în prezent mai dispuse să analizeze totalitatea circumstanțelor în care s-a produs incidentul decât să se concentreze exclusiv pe conduita victimei. Legea modernă privind violul nu îi cere victimei să facă mai mult decât îi permit în mod rezonabil vârsta, forța fizică, sănătatea și toate circumstanțele în care s-a comis fapta. Victima nu trebuie să-și exprime fizic sau verbal lipsa consimțământului, câtă vreme aceasta poate fi dedusă din comportamentul ei. (…)”[14]

Mediul în care trăiește victima poate fi un element important.[15] Există medii unde autoritatea unui adult asupra unui copil este mult mai mare decât în mod normal. Există medii închise cu tradiții rigide. Există medii unde violența de orice fel este un lucru obișnuit, banal. Acest aspect reprezintă un obstacol pentru victimă și un mare avantaj pentru autor. Victima este, pe de o parte, practic paralizată în acțiunile ei și, pe de altă parte, orice opoziție a ei față de acțiunile autorului ar fi, evident, inutilă. Cui ar putea victima să-i ceară ajutorul? În acest context victima poate fi complet sau aproape complet lipsită de reacție în fața agresorului fără ca acest aspect să excludă constrângerea și să reprezinte un consimțământ valabil.

Am întâlnit opinia că în anumite medii astfel de practici sexuale (cu minore sub 13 ani, de exemplu) sunt normale, obișnuite și că, în consecință, nu putem vorbi despre viol. Consider că este un fals argument. În anumite medii este normal și ca persoanele implicate într-un conflict să-și facă singure dreptate cu cuțitul în mână. Încadrarea juridică rămâne omorul. În plus nu cred că astfel de practici „normale” în anumite medii trebuie impuse ca standarde în justiție. Putem vorbi în cazul acestor persoane despre acumularea reală a unei experiențe de viață care să le permită să aprecieze gravitatea actelor în care sunt implicate? Sau, mai degrabă, despre persoane care, în astfel de medii, și-au dobândit calitatea de victimă la o vârstă fragedă iar starea lor, în care rămân blocate, se prelungește în timp?

La aceste aspecte se pot adăuga elemente care țin de accesul victimei la informații, la educație, de școală, de gradul de deschidere de care beneficiază, de posibilitățile reale de a ieși în afara mediului ei. Precum și aspectele care țin de familia victimei, de modelele pe care le găsește acolo, de sprijinul pe care îl primește. Orice carență în această zonă poate fi cunoscută și exploatată de autor pentru a obține controlul asupra victimei (a se vedea a treia speță de mai sus)

O altă opinie pe care am întâlnit-o și cu care, de asemenea nu sunt de acord, este aceea că, în prezent, dat fiind accesul facil la internet și la rețelele de socializare, orice persoană are acces de timpuriu la numeroase informații, inclusiv din domeniul sexualității. În consecință o persoană poate exprima un consimțământ valabil, în cunoștință de cauză, la o vârstă mult mai fragedă decât în urmă cu ceva timp.

Abundența de informație oferită de internet nu reprezintă o educație autentică. Minorii nu au criterii de selecție a unor informații de calitate. Informațiile, de cele mai multe ori contradictorii, sunt de natură să accentueze starea de confuzie a minorilor și să le creeze o imagine falsă asupra actului.

Așadar, situația victimelor minore oscilează între lipsa de informație – subiect tabu (dacă nu vorbim înseamnă că nu există) și avalanșa de informație de calitate îndoielnică și confuză.

În plus, care sunt consecințele abuzului asupra psihicului victimei și asupra posibilităților ei de dezvoltare? Nu sunt astfel de traume mai degrabă specifice unor acte de violență?

Punând cap la cap elementele de mai sus[16], consider că, la o analiză atentă a contextului în care se petrec faptele de abuz sexual asupra minorilor, infracțiunea de act sexual cu minor își restrânge considerabil sfera de aplicabilitate. Redefinind violența și constrângerea în raport cu studiile moderne, luând în calcul comportamentul autorului înainte de primul act de abuz sexual, cu ocazia primului astfel de act și comportamentul său ulterior, precum și raportul dintre autor și victimă și posibilitățile reale, concrete ale ale victimei de a se opune, faptele similare celor prezentate în cele trei spețe se încadrează fără dubiu în sfera infracțiunii de viol.

Incriminarea unor fapte reprezintă și ea o chestiune de context. Care este contextul României de astăzi în care discutăm despre viol? Din păcate o lume încă rudimentară, dominată de prejudecăți, de mentalități rigide, de toleranță nejustificată față de violența intimă (fie că este vorba despre violență sexuală sau violență în familie), de tendința de a arunca asupra victimelor responsabilitatea și rușinea.

În contextul României de azi, cum ar trebui incriminat violul? Consider că ar fi utilă o reglementare aptă să creeze o practică judiciară mai lipsită de confuzie. Cred că ar trebui impusă o limită de vârstă (15 sau chiar 16 ani) sub care orice act sexual cu un minor să reprezinte, conform legii, viol, limită dublată de condiția unei diferențe minime de vârstă între victimă și autor sau de condiția unei vârste minime a autorului. De asemenea elementele de seducție și de inducere în eroare în contextul unui act sexual cu un minor ar trebui să se regăsească expres în sfera violului.

Cu siguranță o astfel de reglementare nu va rezolva toate problemele și nici nu va schimba dintr-odată toate mentalitățile. Dar cred că ar putea fi un impuls valoros pentru practicieni în luarea unor decizii. Primul pas dintr-un drum lung.


[1] Voi folosi termenul general de abuz sexual pentru a desemna toate infracțiunile contra libertății și integrității sexuale comise asupra minorilor, urmând a distinge ulterior între viol / agresiune sexuală și act sexual cu un minor.
[2] A se vedea în acest sens și condamnările României la CEDO. Deși sunt cauze mai vechi, nu s-au făcut progrese semnificative până în prezent.
[3] „Contrar a ceea ce agresorii susțin prima dată când sunt descoperiți, abuzul sexual asupra copiilor nu este niciodată accidental/întâmplător, neplanificat/nepremeditat și inofensiv.  În timpul tratamentului, agresorii descriu o serie de pași cognitivi și comportamentali care preced și continuă pe parcursul procesului de agresiune:
– se plasează ei înșiși într-o situație sau într-un mediu care să le permită să comită agresiunea;
– își dezvoltă atracția față de și selectează/aleg un anumit copil pentru a-l abuza;
– creează o anumită relație cu copilul sau cu familia acestuia;
– desensibilizează și dezarmează copilul și familia lui;
– sexualizează relația cu copilul și îl abuzează;
– mențin complicitatea și tăcerea copilului și
– evită descoperirea lor și cercetarea penală.
Abuzul sexual asupra copilului nu trebuie privit ca un act ci, mai degrabă, ca un proces… Este util de reținut acest aspect avându-se în vedere numeroasele justificări oferite de agresori atunci când sunt prinși și credibilitatea de care se bucură. În realitate, timpul mediu pentru desfășurarea comportamentului manipulator al agresorului în raport cu un copil este de cca 9 luni. Altfel spus, agresorul nu inițiază imediat contacte sexuale sau intime, petrecând aproximativ 9 luni pentru a câștiga încrederea copilului.” (Rape Investigation Handbook – John O. Savino, Brent E. Turvey)
[4] Context = Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; condiție; conjunctură; circumstanță.  (NODEX 2002).
Context = ansamblu de circumstanțe care însoțesc un eveniment; conjunctură, situație specifică. (< fr. contexte, lat. contextus) MDN ’00 (2000).
[5] Spețele în discuție sunt construite pe baza unor elemente din spețe reale din practica Parchetului de pe lângă Tribunalul București (dosare instrumentate de procurorii criminaliști Alexandru Anghel și Marian Trușcă). Autorii au fost trimiși în judecată și condamnați definitiv pentru infracțiuni de viol și agresiune sexuală.
[6] Bernard Jolibert – Violența incestuoasă și dezvoltarea copilului – în Violența – Aspecte psihosociale, volum coordonat de Gilles Ferreol și Adrian Neculau
[7] Rape Investigation Handbook – John O. Savino, Brent E. Turvey
[8] Encyclopedia of Rape – Merril D. Smith
[9] Practical aspects of rape investigation – Robert Hazelwood, Ann Wolbert Burgess
[10] Din păcate, în practică se întâlnesc încă soluții de netrimitere în judecată care motivează inexistența violului doar prin absența leziunilor fizice.
[11] Bernard Jolibert – Violența incestuoasă și dezvoltarea copilului – în Violența – Aspecte psihosociale, volum coordonat de Gilles Ferreol și Adrian Neculau
[12] Ar fi putut la fel de bine să fie tatăl natural, bunicul, unchiul sau un prieten de familie foarte apropiat.
[13] Poate fi vorba și despre alte astfel de categorii: profesori, medici etc.
[14] Encyclopedia of Rape – Merril D. Smith
[15] Deși mediul poate fi un factor care favorizează astfel de fapte, minorii care trăiesc într-un mediu în care au condiții bune de dezvoltare pot deveni, la rândul lor, în anumite situații, victime.
[16] Care sunt exemple evident limitate, practica oferind o varietate mult mai mare de situații.


Procuror Alexandru Bogdan Georgescu, formator INM

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership