Nicio polenizare fără polemizare
29 septembrie 2023 | Iulia VUCMANOVICI
Iulia Vucmanovici
Există două prevederi inovatoare în Noul Cod civil: una în materia accesiunii naturale (art. 576 alin. 3) și alta în materia familiei (art. 267 alin. 1).
Potrivit art. 576 alin. 3 Cod civil, totul e limpede în privința roiului de albine, atunci când acesta își schimbă proprietarul. Roiul devine proprietatea terenului altuia, dacă proprietarul roiului (și, implicit, al terenului de pe care roiul a plecat) nu îl urmărește sau încetează să îl urmărească timp de două zile. Desigur că, prin coroborarea cu prevederile procedurale civile, se aplică modul de calcul al termenelor pe zile libere (nu pline, ca în procedura penală), astfel încât roiurile de albine scăpate de sub control se pot afla în urmărire, ba încă neîncetată, timp de patru zile calendaristice, din chiar momentul evadării. Încă nu e limpede ce urmăritor poate revendica proprietatea unui anume roi de albine, dintr-o mulțime de roiuri mereu roitoare, nici ce îi poate conferi titularului de roi un astfel de titlu, mai ales în raport cu proprietarul unui teren pe care albinele aleg să se strămute. Cert este că urmăritorul capătă nu doar dreptul de a se preumbla liber pe terenurile altora, în căutare de roi, dar chiar este încurajat să o facă (imediat ce a obosit, imediat ce a spus piua, se și vede expropriat de roi, prin efectul legii). Reiese că, pentru a rămâne proprietarul unui roi răzleț, urmăritorul își urmărește roiul având titlul de proprietar al terenului la purtător, ba încă neîncetat, timp de câteva zile. Un roi de albine la casa omului e prea mult, mai multe nu încap într-o singură viață umană. Bine măcar că există legislație în materie, ce te făceai doar cu uzanțele, normele de trimitere și principiile generale ale dreptului, indicate de Noul Cod civil, din însuși capul locului, prin art. 1. A avut cineva grija roiurilor de albine, să nu circule de capul lor prin lume, precum cumulușii pe cerul verii.
Legislație pentru turma de iepuri, țigla casei și stolurile de la mansardă nu există (de lege ferenda), dar există, începând din 2009, instituția logodnei. Iată că, dacă logodnicii au supraviețuit fără protecția acestei fundamentale instituții juridice, din epoca lui Alexandru Ioan Cuza și a Vechiului Cod civil, începând din 2009 le sunt răscumpărate toate nedreptățile și le sunt restituite toate drepturile încălcate, în vremuri apuse, pentru că, de acum, ei se pot logodi fără teama de a fi constrânși la căsătorie. Ne-o spune art. 267 alin. 1 Cod civil: Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria. În așa epocă liberală, în care căsătoria nu se mai încheie prin constrângere, să te tot logodești.
Ciudat e că, deși liberalizată – cu scopul întemeierii familiei, ceea ce explică inserarea instituției logodnei în titlul dedicat căsătoriei (Titlul II din Cartea a II-a Despre familie), imediat ulterior celui dedicat familiei (Titlul I din Cartea a II-a a Noului Cod civil), logodna nu se practică în viața reală. Oamenii preferă să trăiască nelogodiți, în forme pe care Noul Cod civil nu le recunoaște nici în ruptul capului, prin art. 277 alin. 3, adică în parteneriate, uniuni, concubinaje, menaje à deux/ à trois etc. E inexplicabil felul în care, deși le este creat cadrul general de desfășurare, oamenii nu se logodesc, ci aleg să meargă alături de lege, în total dezacord cu art. 277 alin. 3 Cod civil: Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
În mod cert, trăim evul Noului Cod civil, aplicabil într-o țară a Uniunii Europene, începând cu secolul XXI. Cu toate acestea, logodnele nu roiesc. Deși ar trebui să resimtă încurajarea necăsătoriei, venită din partea logodnei, oamenii continuă să se simtă reticenți. Șovăiala nu face parte din concepția liberală a noii legislații civile puse la dispoziția lor, deși este o realitate.
Oamenii sunt ființe ciudate, care caută mereu alte drepturi fundamentale decât cele deja oferite, în prezența cărora o iau la sănătoasa mai ceva ca albinele. Pretind căsătorii între persoane de același sex, sub pretextul că așa contribuie la întărirea familiei[i], nicidecum la slăbirea și desființarea acestei instituții, din care cuplurile heterosexuale ies în exod, după ce au traversat-o, lămuritor, cu grade diferite de inconștiență. Oricât ar refuza heterosexualii instituția familiei, nu o fac pentru a trăi singuri, ci în parteneriate civile situate în afara instituției familiei și a unicelor ei componente fondatoare (căsătoria și logodna). Cu bună știință, aleg ilegalitatea, refuzând logodna, deși aceasta din urmă e tentantă, nefiind supusă niciunei formalități (art. 266 alin. 3 din Noul Cod civil). Aleargă legiuitorul cu noua legislație după om, mai ceva ca proprietarul terenurilor după roiul de albine zburate, dar omul tot în promiscuitate alege să trăiască, chiar și atunci când cuplul este format din parteneri de sex opus (și, mai ales atunci, căci parteneriatele lor civile sunt expres interzise, de art. 277 alin. 2, când până și textul art. 200 din vechiul Cod penal a fost abrogat). În timp ce cuplurile formate din persoane de același sex capătă, treptat și forțat, prin decizii CEDO, dreptul de a se căsători, cele heterosexuale riscă să rămână fără act de recunoaștere a uniunii lor. Nici măcar nu luptă pentru acest drept. Își asumă parteneriatele și, deci, absența oricărei legitimări a cuplurilor heterosexuale. În asemenea ritm progresist, al reformării instituției familiei, crește riscul duelului, a cărui legislație suprimată poate fi revizuită și adaptată noilor realități sociale mileniale. Se așteaptă cuceriri epocale în materie de evoluție legislativă.
Dreptul de a o lua la sănătoasa și de a nu fi înregimentat l-am regăsit doar în cărți nejuridice, una despre familiile păsărilor (Mic tratat de filosofie a păsărilor, Philippe J. Dubois, Élise Rousseau, Editura Paralela 45, București, 2022), cealaltă o psihobiografie a lui Pier Paolo Pasolini, scrisă de Dominique Fernandez, laureat al Premiului Goncurt, în 1982, cu acest titlu, Îngerul destinului, apărut la Editura RAO, București, în 1995. Este cartea cu care debuta, în postcomunism, Colecția RAO Contemporan- o lectură fascinantă, pe care am regăsit-o cu încântare sporită și tâlc suplimentar, după aproape 30 de ani. În paginile ei, Pier Paolo Pasolini nu este descris ca fiind încântat de câștigarea dreptului italienilor de același sex de a forma cupluri, el detestând modelul euforic și triumfalist al cuplului – al oricăruia-, deși era un membru recunoscut al minorității sexuale. Un ghetou, iată ce am câștigat. Un ghetou aurit, dar un ghetou. Nu avem niciun motiv să nu îl credem pe autorul parafrazelor, el însuși membru al aceleiași minorități sexuale. Gândurile autorului și ale personajului coincid. Ca să iubesc pe cineva, trebuie să n-aibă habar că ar avea ”drepturi” sau, dacă este conștient că le are, să renunțe la ele. Drepturile noastre, încă unul din refrenele lor, care mă agasează. Noțiunea de drepturi mă calcă pe nervi (subscriu la acest citat, pentru că, de câte ori sunt nevoită să apelez, în pledoarii, la noțiunea lor, știu că dezbaterea e ca și pierdută, șansa izbânzii fiind situarea în protest și în contestare, nu în afirmarea a ceva ce ține de natural și de firesc, pentru simplul motiv că așa funcționează justiția românească: refuznic, trunchiat și zgârcit, de ca și cum ar da de la ea). Minoritățile vor fi hărțuite și pedepsite în numele libertății oferite majorității. Într-o societate care multiplică interdicțiile, toate posibilitățile sunt deschise; într-o societate care dă o încuviințare, toate celelalte posibilități sunt oprite, cu excepția celei deschise de această încuviințare. Pier Paolo Pasolini nu făcea altceva decât să își conserve luciditatea, individualitatea și combativitatea, refuzând să fie înghițit de uniformitate și lăsat în urmă de o societate aparent tolerantă și evoluată: Toleranța epocii noastre îi lăsa în urmă pe toți eroii mitici ai refuzului. S-a împotrivit interdicțiilor cu tot atâta vehemență cât și legalizărilor, de orice fel (celei a divorțului, pe motiv că legaliza doar dragostea dintre un bărbat și o femeie; celei a avortului, pe care îl considera o crimă). Găsea teme mai importante și îngrijorări sociale mai mari: consumerismul, cataclismul antropologic cauzat de acesta, prin distrugerea peisajului și a tradițiilor. Temerile lui vizau pe toți membrii societății, indiferent de tipul vieții lor intime. Găsea dăunătoare alte reflexe umane decât cele sexuale: conformismul, acumulaționismul, lenea mentală cauzată de consumerism, hedonismul vulgar. Polemica lui se situa împotriva societății permisive, pe care o găsea cu mult mai totalitară decât regimul fascist. În Scrieri corsare, volum de articole apărut la Editura Polirom, Iași, 2006, afirmă că Nicio formă de centralizare fascistă nu a reușit să facă ceea ce a făcut centralizarea operată de civilizația de consum. Suntem toți în pericol, spunea în ultimul interviu acordat ziaristului Furio Colombo, cu câteva zile înainte de a fi asasinat, pe 2 noiembrie 1975. Nu am avea motive să nu acordăm credit argumentelor generale ale lui PPP –tuturor, nu doar celor care privesc identitățile sexuale și felul în care acestea nu atentează, în fapt, la instituții tradiționale, cu toate reglementările lor perimate (dimpotrivă, șansa lor de revigorare este scoaterea din bezna trecutului și aducerea în prezent, prin relaxare și acceptare).
Ce îmbucurătoare devine, în acest context, interdicția parteneriatelor civile, instituită de art. 277 alin. 3 din Noul Cod civil. Încă există, fie și la nivel imaginar, refugiul protestatar în fața legitimizării, certificării, atestării și încadrării stricte. Dacă interdicția nu ar fi existat, ar fi apărut riscul inserării, în Neocodul civil român, a Titlului II1, Despre ghilde, în acord cu neofeudalismul în care a alunecat societatea actuală, tot mai teocratică, tribală, organizată pe bază de privilegii individuale și avantaje de breaslă și de grup, practicate pe spinarea contribuabililor, fără reciprocitate și merite. Sunt sigură că, odată oferită posibilitatea încheierii căsătoriei inclusiv persoanelor de același sex (dintre care multe vor refuza, din principiu, dezinteres, relaxare și raportări superioare la aspectele generale, publice și civice ale existenței umane în societate), instituția familiei se va normaliza și își va regla calibrul, în raport cu timpurile pe care le traversează, în așa fel încât sfera publică să devină mai importantă decât cea privată (mai ales cea bazată pe identitatea sexuală și tipul ei, oricare). Din același Înger al destinului: Lupta progresistă pentru dreptul de a se exprima prin trup decăzuse, în chip meschin, într-o permisivitate erotică.
Pier Paolo Pasolini cocheta cu utopia unei societăți fără bariere, ieșită din egoismul familial și idealul mic burghez al familiei și al îngrădirilor domestice, la care se referea, constant, în Scrierile corsare. John Lennon și-o imagina, la fel, lipsită de orice granițe politice. Amândoi au fost asasinați – al doilea, la un interval de cinci ani față de primul. Nu am greși dacă am spune că niciunul dintre tinerii care a murit, în decembrie 1989, nu a făcut-o pentru dreptul său fundamental de a se logodi, recunoscut după douăzeci de ani, precum în romanele de capă, spadă și duel, cu impunerea interdicției parteneriatelor între persoane de același sex sau sex opus, sub ochii unui sistem privilegiat și autosuficient, al cărui scop este practicarea interesului individual, cu sfidarea celui general, public.
[i] https://romania.europalibera.org/a/cedo-buhuceanu-casatorie-familii-de-acelasi-sex/32427395.html
Florin Buhuceanu: Nu suntem atacatorii familiei, dorim în realitate întărirea instituției familiei.
Avocat Iulia Vucmanovici, Baroul Constanța
