CCR. Termen unic de prescripţie în vederea introducerii contestaţiei în anulare. Constituționalitate
29 septembrie 2023 | Irina RIMARU
Irina Rimaru
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 869 din 27 septembrie 2023 a fost publicată Decizia nr. 399/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Matei Florin, persoană fizică autorizată, contestator într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că norma procesual civilă condiţionează direct exercitarea contestaţiei în anulare de termenul de 15 zile de la comunicare (termen ce depinde exclusiv de voinţa părţilor de a exercita contestaţia în anulare) şi condiţionează indirect exercitarea contestaţiei în anulare de un termen de un an de la pronunţare (termen ce depinde exclusiv de voinţa instanţei de a comunica hotărârea judecătorească). Or, luarea oricărei poziţii procesuale raţionale depinde exclusiv de cunoaşterea motivelor ce determină respectiva poziţie procesuală. Cu privire la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv a tezei „în termen de 48 de ore de la pronunţare”, autorul excepţiei susţine că acestea prevăd posibilitatea declarării recursului fără ca recurentul să ştie pentru ce, fiind nevoit să declare recurs pentru a nu pierde dreptul la această cale de atac. Or, exercitarea recursului fără a cunoaşte motivarea instanţei este o veritabilă piedică în ceea ce priveşte accesul la justiţie. Mai mult, există posibilitatea ca, după cunoaşterea motivării instanţei, partea care a declarat recursul să fie conştientă că motivarea instanţei privind respingerea sesizării Curţii Constituţionale este corectă, fiindu-i indusă astfel culpa de exercitare a unui recurs nejustificat.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 506 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale:
– Art. 506 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.”;
– Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: „(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că:
I. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 din Codul de procedură civilă:
– legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen. Procedând în acest fel, legiuitorul nu a avut intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv de a instaura un climat de ordine, indispensabil în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, paragrafele 30 şi 31, Decizia nr. 417 din 16 iunie 2016, paragrafele 24 şi 25, Decizia nr. 266 din 6 martie 2008 sau Decizia nr. 141 din 23 martie 2004).
– art. 506 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie termenul de formulare şi motivare a contestaţiei în anulare, respectiv 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data de la care hotărârea a rămas definitivă. În actuala reglementare, termenul de un an prevăzut de art. 506 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă are semnificaţia unui termen-limită, înăuntrul căruia trebuie să aibă loc comunicarea hotărârii definitive şi, totodată, exercitarea contestaţiei în anulare (a se vedea Decizia nr. 398 din 5 iunie 2019).
– legiuitorul a stabilit un termen unic de prescripţie în vederea introducerii contestaţiei în anulare, care începe să curgă întotdeauna de la data comunicării hotărârii şi expiră la împlinirea a 15 zile, dar fără a depăşi data-limită la care acesta se socoteşte a fi împlinit, respectiv un an de la data de la care hotărârea a rămas definitivă. Faptul că hotărârea a fost comunicată cu mai mult de 15 zile înainte de împlinirea termenului de un an de la rămânerea definitivă a acesteia nu deschide dreptul părţii interesate să formuleze contestaţia în anulare oricând după comunicare, până la împlinirea termenului de un an, aceasta având obligaţia să respecte termenul de 15 zile de la comunicare instituit prin art. 506 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă. Aşadar, părţile nu pot formula contestaţie în anulare alternativ, în 15 zile de la comunicare sau până la expirarea unui an de la rămânerea definitivă a hotărârii.
– termenul de un an prevăzut de dispoziţiile legale criticate reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor pentru a nu afecta accesul liber la justiţie al persoanelor, determinat de pasivitatea/omisiunea organului judiciar de a comunica hotărârea judecătorească susceptibilă de a fi atacată cu contestaţie în anulare. De asemenea, termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, în absenţa lui contestaţia în anulare putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură să genereze o stare de perpetuă incertitudine în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, afectând astfel grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus.
II. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992:
– dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură face posibilă doar pronunţarea în situaţiile date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi.
– instanţa de judecată realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, fără a o putea respinge pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, aspecte care ţin de resortul instanţei de contencios constituţional. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ar putea privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva actului de sesizare se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei. Cu alte cuvinte, controlul efectuat de instanţa de recurs este circumscris verificării legalităţii respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa ierarhic inferioară, exclusiv prin prisma acestor condiţii.
Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Irina Rimaru, JURIDICE.ro
