« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

12 articole de drept penal publicate în 2020 pe care nu trebuie să le ratezi
18.12.2020 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Andra Trandafir

Andra Trandafir

Evident, titlul este o ironie. Într-o lume în care există rețete și topuri pentru orice, ultimul lucru la care m-aș putea gândi ar fi ceva similar pentru articolele de drept penal. Totuși, conținutul acestui material nu este o ironie. Pe fondul unei promisiuni publice făcute recent, una din modalitățile prin care am ales să nu mai tac este să indic, à bon entendeur, câteva materiale publicate în anul 2020 pe care le-am citit cu plăcere și pe care le recomand fără rezerve celor interesați de științele penale. Sunt articole muncite, publicate în general în reviste care apar încă pe hârtie, ale unor autori uneori mai puțin vizibili în spațiul public, dar care merită toată atenția noastră.

Câteva precizări, mai întâi: acesta nu este un top, așa încât voi prezenta articolele în ordinea alfabetică a numelui autorilor. Pe unii dintre ei îi cunosc mai bine, pe alții deloc; nu am căutat decât să semnalez materialele valoroase, indiferent cui aparțin. Am ales să includ aici articole publicate în cursul anului 2020. Uneori, revista din care fac parte materialele are un număr care se referă la 2019, dar ea a apărut totuși în 2020, astfel încât am făcut mențiunea necesară în notă de subsol. Evident, nu am inclus în această listă și propriile materiale, deși coautorii mei merită cel puțin să fie menționați pentru munca extraordinară pe care au făcut-o[1].

Cele 12 articole pe care le-am ales sunt:

1. Cristian-Alin Badea – Revoluția inteligenței artificiale în sistemul judiciar penal. Extragerea argumentelor și evaluarea riscului, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2020

Inteligența artificială a fost, cu siguranță, unul din subiectele predilecte în doctrina juridică a anului 2020. Materialul propus de Cristian Badea (avocat în Baroul Bihor) analizează mai multe probleme extrem de interesante legate de posibilitatea de a folosi inteligența artificială în legătură cu dosarele penale.

După o trecere în revistă a clasificărilor propuse în materia inteligenței artificiale, explicând noțiunile de machine learning, deep learning și aspectele legate de structura neuronală biologică vs. cea artificială, autorul explorează aplicațiile algoritmilor predictivi în legătură cu analiza de text, pentru a vedea în ce măsură aceasta poate ajuta la extragerea informațiilor și a argumentelor. La o primă vedere, un program care oferă răspunsuri la întrebări de drept bazate pe legislație, jurisprudență și analiză doctrinară ori care „are aptitudinea de a prezice cum va reacționa un judecător în funcție de un anumit argument care urmează să i se prezinte într-o anumită speță” nu poate fi decât seducător. Sunt prezentate aici categoriile procesării lingvistice, teorema lui Bayes și clasificatorul Naiv Bayesian.

Pentru penalistul mai puțin pasionat de explicațiile „tehnice” ale modului în care funcționează inteligența artificială, probabil că partea cea mai interesantă a articolului (și cea mai consistentă, de altfel) este cea care se referă la implicațiile inteligenței artificiale în evaluarea riscului de recidivă și în condamnarea penală[2], precum și relația dintre algoritmii predictivi și necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului. Sunt astfel analizate, mai întâi, instrumentele actuale de evaluare a riscului penal și teoria pedepsei, pentru ca apoi să fie menționate detaliat aspectele legate de bias în sistemele informatice și compatibilitatea inteligenței artificiale cu dreptul la un proces echitabil, interzicerea discriminării, libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private.

În concluziile materialului, autorul atrage atenția asupra riscurilor pe care folosirea la scară largă a inteligenței artificiale le ridică, sugerând o utilizare moderată, nedeterminantă a acesteia – în special în domeniul justiției penale. Recomand articolul tuturor celor mai mult sau mai puțin interesați de acest subiect, întrucât, oricât de mult am dori să negăm evidența, așa cum se întâmplă cu orice inovație, este doar o chestiune de timp până va trebui să folosim la scară largă și aceste instrumente.

2. Oana Bugnar-Coldea, O nouă teorie a subiectului activ al infracțiunii, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2020

Oana Bugnar (Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, avocat) abordează o temă care nu scapă aproape din nicio analiză de drept penal special, dar care, în realitate, nu este tratată distinct în doctrina (în afară de considerațiile – de regulă generale, având în vedere locul în care sunt făcute – din cursurile de drept penal general pentru studenți): problema subiectului activ al infracțiunii.

Se remarcă, în primul rând, structura articolului, care îl face foarte ușor de urmărit. În prima parte, autoarea face delimitările conceptuale necesare: cele între calitățile naturale și cele juridice, precum și între calitățile expres prevăzute de legea de incriminare și cele implicite. Studiul se concentrează pe calificarea subiectului activ atunci când aceasta are o natură juridică, în special în situația în care este implicită.

A doua parte se referă la clasificarea infracțiunilor în funcție de calitatea subiectului activ, fiind prezentate multiplele clasificări propuse în doctrina și deficiențele fiecăreia. Se subliniază, încă de la acest moment, relația dintre subiectul activ și valoarea socială protejată. Ulterior, pentru a înțelege mai bine această relație, este analizat fundamentul infracțiunilor cu subiect activ special, pornind de la teoria normei speciale și continuând cu teoria obligației juridice speciale și varianta acesteia, teoria ilegalității speciale, autoarea ajungând la concluzia că, în realitate, aceste teorii sunt complementare, pentru că „o anumită obligație proprie nu poate fi decât o reflexie a unei norme având ca destinatar o anumită persoană, așa cum norma își are fundamentul în necesitatea protejării unei valori sociale”.

În partea finală a materialului, pornind de la cele analizate, este prezentat specificul infracțiunilor cu subiect activ special, în vederea conturării unor criterii clare de delimitare a acestei noțiuni. Astfel, autoarea arată că de esența subiectului activ special este ca acea calitate specială să preexiste elementului material, neputând fi dobândită în momentul comiterii faptei[3].

De asemenea, subiectul activ calificat trebuie să aibă un statut juridic reglementat, generator de drepturi și obligații, în sfera de acțiune a căruia se află valoarea socială protejată.

Formulată foarte clar, concluzia arată că, pentru identificarea infracțiunilor cu subiect activ calificat, este nevoie de o analiză în două etape: „mai întâi trebuie identificată valoarea socială protejată prin norma de incriminare, iar mai apoi trebuie verificat în ce măsură obligația protejării acesteia incumbă tuturor, sau doar unei anumite categorii de persoane în considerarea unui statut juridic preexistent, reglementat, generator de drepturi și obligații în sfera de acțiune a căruia se află valoarea socială protejată”. Articolul deschide astfel calea unei teorii noi în această materie, cu implicații practice importante.

3. Valerian Cioclei, 3P, un „virus” reactivat, care amenință sănătatea justiției penale, publicat în AUBD – Forum Juridic nr. 2/2020 și Bizlawyer

Aici voi fi subiectivă, dar știu că subiectivismul nu îmi întunecă judecata. Spre deosebire de multe cadre didactice, Domnul Profesor Cioclei (Facultatea de Drept, Universitatea din București) nu scrie pentru punctaje, promovări, faimă sau alte cerințe administrative, ci din pură pasiune. A fost greu să selectez un singur material dintre toate articolele publicate de dumnealui în anul 2020; l-am ales totuși pe acesta pentru că el depășește mult analiza unor simple (sau mai complicate) probleme de drept penal și se duce în zona de politică penală în care foarte puține persoane știu despre ce e vorba. E ușor să fii popular spunând că trebuie să ne gândim la noi infracțiuni și că pedepsele sunt prea blânde pentru infractori, atingând zona de sensibilitate care ne face să ne considerăm întotdeauna potențiale victime. Dar e foarte greu să fii corect și să ai curajul de a spune că pedepsele sunt prea mari sau necorelate. Domnul Profesor face acest lucru cu convingere, arătând care sunt pericolele politicii penale populiste.

Articolul este împărțit în două părți, prin împrumutarea unor termeni medicali, în ton cu vremurile pe care le trăim: anamneza epidemiologică și evaluarea stării patologice actuale. În prima parte, sunt subliniate pericolele care pândesc dreptul penal, în special prin inflație legislativă și prin sporirea limitelor de pedeapsă, arătându-se că „hemoragia legislativă” a fost, din fericire, stopată prin adoptarea Codului penal. În cea de-a doua parte se arată cum a fost reactivat „virusul 3P” odată cu O.U.G. nr. 18/2016, și cum acesta a lovit din plin în cursul anului 2020. Pentru a ilustra această recrudescență a virusului, Domnul Profesor a ales mai întâi exemplul PL-x nr. 101/09.03.2020 – Proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și pentru modificarea art.223 alin.(2) din Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală. Proiectul (încă în această fază la momentul redactării articolului) este criticat pentru incoerență și lipsă de rigoare juridică, alături de expunerea sa de motive, exprimându-se speranța că va fi totuși respins de forurile decizionale. Hélas însă, proiectul a fost adoptat și a devenit lege, adăugând la cartea de bucate care a devenit Codul penal. Legea nr. 217/2020 astfel adoptată a fost ulterior criticată de Domnul Profesor într-un alt material.

Văzut ca un „proiectil”, PL-x nr. 216/29.04.2020 – Proiect de Lege pentru modificarea și completarea art. 218 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal este la rândul lui analizat în articol. Nu sunt multe de spus totuși despre o lege care introduce un articol de forma „pedeapsa este detențiunea pe viață atunci când victima este un minor” (ne amintim, iată, de uciderea pădurarului, infracțiune care era și ea pedepsită doar cu detențiunea pe viață înainte de 2014, despre care a scris tot Domnul Profesor într-un material mai vechi, despre banalizarea justiției penale). Din fericire, „proiectilul” nu a devenit lege.

Voi reda în integralitate concluzia articolului, pentru plasticitatea ei: „pe baza datelor oferite de „anamneza epidemiologică” la care se adaugă constatările rezultate din verificarea „stării patologice actuale”, ipoteza de la care am plecat se confirmă: virusul 3 P s-a reactivat și el amenință, din nou, sănătatea justiției penale. Ar trebui să lucrăm la un vaccin…”

4. Ioana Curt – Succesiunea de riscuri – efectele contribuției ulterioare a victimei asupra răspunderii penale a autorului, publicat în Caiete de Drept Penal nr. 4/2019[4]

Doctor în Drept cu o teză privind contribuția victimei la producerea rezultatului în dreptul penal, Ioana Curt (Facultatea de Drept, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, avocat) analizează în acest articol efectele unei astfel de contribuții asupra răspunderii penale a autorului, în situația în care contribuția în cauză intervine ulterior comiterii elementului material.

Concentrându-se pe infracțiunile contra persoanei, autoarea analizează în special cazul infracțiunilor progresive, oferind exemple în care victima refuză să se prezinte la medic, nu urmează tratamentul prescris, părăsește spitalul contrar sfaturilor medicale, nu se supune unui tratament indispensabil etc., pentru a vedea dacă este posibilă o exonerare de răspundere a autorului ca urmare a unei astfel de conduite a victimei.

Articolul prezintă, mai întâi, soluțiile tradiționale în materie – ilustrate prin opiniile profesorilor Tanoviceanu și Traian Pop -, care ignoră contribuția victimei la producerea rezultatului, legătura de cauzalitate fiind în continuare în ființă. Sunt, de asemenea, menționate și soluții jurisprudențiale care merg în același sens, cu toate că o oarecare schimbare de optică se întrezărește atunci când instanțele afirmă că doar o acțiune culpabilă a victimei garantează menținerea lanțului cauzal. Se analizează critic, de asemenea, și acele soluții de practică judiciară care au permis încadrarea în infracțiunea prevăzută în art. 195 C.pen., deși acțiunea făptuitorului era comisă cu intenția de a ucide, dar rezultatul putea fi evitat dacă victima ar fi urmat tratamentul medical.

Ulterior, autoarea arată că putem afirma că suntem în prezența unui reviriment jurisprudențial, instanța supremă reținând, mai recent, că „prelungirea duratei îngrijirilor medicale datorită culpei victimei care nu a respectat prescripţiile medicale nu poate determina o schimbare a încadrării juridice în sensul agravării situaţiei inculpatului”. Cu toate acestea, așa cum este ilustrat în practica judiciară și cum se remarcă în mod expres în articol, suntem încă departe de a fi în prezența unei practici judiciare constante, ceea ce generează și o doctrină divergentă.

Soluția pe care autoarea o propune cu privire la asemenea ipoteze constă în utilizarea teoriei imputării obiective a rezultatului, prin folosirea riscului culpabil ca element care ar împiedica reținerea unei anumite infracțiuni în sarcina autorului. Aceasta înseamnă că, în cazul infracţiunilor intenţionate, incidenţa unui risc din cea de-a doua etapă a teoriei imputării obiective a rezultatului va duce la reţinerea unei tentative, în măsura în care aceasta este incriminată. Analiza este similară în cazul infracțiunilor din culpă, cu diferența, evidentă, că acestea nu permit tentativa.

Determinarea riscului culpabil nu este însă o operațiune ușoară, motiv pentru care autoarea procedează la o analiză detaliată a doctrinei și jurisprudenței străine în materie, pentru a vedea cum a fost această noțiune ilustrată în doctrina română, pe baza jurisprudenței existente. Se conturează concluzia că discuţia „trebuie să aibă ca punct de pornire riscul iniţial cauzat de autor, aşa încât se impune a sonda în ce măsură rezultatul final produs este intrinsec sau nu riscului iniţial”. Printre criteriile propuse pentru această operațiune, autoarea aduce o viziune nouă în materie, afirmând că, deși victima nu are o obligație juridică de a nu agrava rezultatul inițial, ea „introduce în matricea cauzală un risc nou”.

Articolul aduce în discuție multe alte probleme și explorează măsurile posibile de neutralizare a riscului și efectele lor;  întrucât aceste aspecte depășesc cu mult spațiul unui simplu rezumat pe care am încercat să îl fac aici, invit cititorii să lectureze materialul „cu creionul în mână”, asigurându-i că vor avea multe lucruri de învățat.

5. Cristinel Ghigheci, Vlad Neagoe – Desființarea înscrisurilor în procesul penal – procedura specială în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată, publicat pe Juridice.ro și Revista Universul Juridic și într-o variantă extinsă în Dreptul nr. 7/2020

Aici am trișat puțin, pentru că articolul este în esență unul de procedură penală, iar nu de drept penal. Nu aveam cum să nu îl menționez însă, pentru că l-am citit cu mare interes, de mai multe ori, întrucât el atinge un subiect pe care îl tratasem anterior într-un material extins[5], rezultat al mai multor ani de documentare și discuții cu cele două coautoare. Recunosc, nu mă așteptam să găsesc multe lucruri noi, dar autorii m-au surprins, așa încât nu pot decât să mă bucur că se scrie în sfârșit pe acest subiect ignorat în literatura de specialitate. Știam despre Cristi Ghigheci (Facultatea de Drept, Universitatea „Transilvania” din Brașov și judecător la Curtea de Apel Brașov) că este (spre deosebire de foarte mulți juriști din zilele noastre), mai întâi de toate, un cititor. Nu-l cunosc pe domnul Neagoe (judecător la aceeași instanță), dar, în urma lecturării articolului, nu pot decât să presupun că este la fel de aplecat spre cercetare.

Punctul forte al articolului este, fără îndoială, partea inițială de istoric al instituției desființării înscrisurilor, care pornește de la jurisprudența dezvoltată sub imperiul Codului penal din 1864 și de la scrierile profesorilor Vintilă Dongoroz și Traian Pop (direct de la sursă, nu mediate de alte citări) și merge până la jurisprudența Curții Constituționale privind dispozițiile art. 5491 C.pr.pen. Cred că această parte de istoric lipsește din multe materiale publicate în zilele noastre, deși se poate dovedi foarte utilă în înțelegerea instituțiilor analizate.

Ulterior, explorând natura juridică a desființării înscrisurilor, autorii ajung la concluzia că aceasta este o măsură procesuală, „având o dublă natură, civilă și penală, ca modalitate de reparare în natură a prejudiciului, dar împlinind și o funcție preventivă și sancționatorie”. Cu toate că nu sunt de acord cu această soluție, o salut pentru calea de mijloc pe care încearcă să o găsească între niște dispoziții legale care par totuși clare (autorii înșiși afirmând, de pildă, că respectarea drepturilor terților trebuie să fie asigurată chiar și în această procedură) și o practică judiciară oscilantă, de natură să ridice serioase semne de întrebare. Cred, totodată, că tema este departe de a-și fi atins potențialul, iar având în vedere mai ales această practică judiciară prezentată și în articol, apare ca fiind necesară în perioada care urmează o hotărâre cu caracter de principiu în această materie.

6. Dorel Herinean – Infracțiunea de hărțuire. Aspecte controversate. Exerciții teoretice și examen de jurisprudență, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2020

Doru Herinean (avocat și doctorand al Facultății de Drept, Universitatea din București) a avut un an publicistic prolific, primind și premiul Uniunii Juriștilor din România pentru publicistică în domeniul dreptului. Am ales, dintre materialele redactate de el, articolul privind hărțuirea (art. 208 C.pen.), în special pentru examenul inedit de jurisprudență pe care îl face în legătură cu o infracțiune relativ nouă și mai puțin cercetată în doctrină în detaliu[6].

Articolul debutează cu o explicație privind noțiunile de „conținut alternativ” și „conținuturi alternative”[7], pe care le-am regăsit deseori invocate în ultimii ani pentru a justifica unitatea ori pluralitatea de infracțiuni, în special cele contra înfăptuirii justiției. Autorul ajunge la concluzia că infracțiunea este una cu conținuturi alternative, reunind două infracțiuni distincte în cele două alineate pe care le prevede, arătând totuși că există jurisprudență care să susțină ambele opinii.

În continuare, autorul tratează problema calificării infracțiunii ca fiind una de obicei. Dacă lucrurile sunt clare în ceea ce privește art. 208 alin. (1) C.pen., varianta (sau infracțiunea) prevăzută la alin. (2) este mai problematică. Se apreciază că suntem, și în această ipoteză, în prezența unei infracțiuni de obicei, având în vedere denumirea marginală a textului de lege, precum și folosirea noțiunilor de „apeluri” sau „conținut”. Autorul aprofundează subiectul în cadrul analizei detaliate a celor două variante ale infracțiunii, arătând că acel „sau” din sintagma „frecvență sau conținut” ar putea fi interpretat și în sens contrar.

Sunt analizate, de asemenea, aspectele legate de subiecții infracțiunii și de urmarea imediată (sesizându-se diferența dintre „starea de temere” și „temere” – noțiuni folosite de legiuitor în cadrul celor două alineate ale art. 208 C.pen.), fiind prezentată o soluție inedită din practica judiciară în care instanța a acordat părții civile daune materiale constând în contravaloarea taxiurilor pe care aceasta a susținut că le-a utilizat zilnic în perioada în care a fost hărțuită.

O mențiune specială se impune și cu privire la analiza pertinentă a clauzei de subsidiaritate, aspect tratat prea rar în doctrina de drept penal și deseori prost înțeles de publicul larg.

Cele de mai sus demonstrează fără prisosință că articolul constituie unul din cele mai temeinice studii privind infracțiunea de hărțuire, îmbinând în mod fericit doctrina și jurisprudența conturate până în prezent cu o abordare critică, obiectivă a autorului.

7. Georgian Marcel Husti, Vinovăţia şi alte elemente privind răspunderea penală în cazul maşinilor autonome, publicat în Caiete de Drept penal nr. 3/2019[8]

Georgian Husti (auditor de justiție și doctorand al Facultății de Drept, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca) abordează inteligența artificială din perspectiva delicată a vinovăției și a altor elemente privind răspunderea penală în cazul faptelor comise de mașinile (vehiculele) autonome.

După ce trece în revistă principalele noțiuni legate de inteligența artificială și mașinile autonome, autorul prezintă cadrul legislativ actual, arătând că acesta nu este adaptat pentru faptele ce ar putea fi reținute în legătură cu aceste mașini (de altfel, chiar punerea lor în circulație pe drumurile publice este interzisă în țara noastră).

Din punctul de vedere al dreptului penal, având în vedere că răspunderea penală este exclusiv (sau ar trebui să fie[9]) subiectivă, folosirea mașinilor autonome ridică probleme concrete de stabilire a vinovăției, mai ales că, pe lângă (sau în loc de) elementele analizate în mod tradițional în legătură cu persoana fizică, ar trebui verificat și „raportul de cauzalitate dintre comportamentul autovehiculului și fabricația sau programarea sa”, pentru a putea face legătura cu o persoană fizică sau juridică.

Autorul arată, în mod just, că problemele principale în stabilirea vinovăției vor interveni în cazul infracțiunilor comise din culpă, ceea ce va presupune că persoana chemată să răspundă pentru fapta mașinii autonome (dacă mă pot exprima astfel) avea obligația și libertatea de a acționa într-un alt mod.

Ulterior, pentru a analiza legătura de cauzalitate, autorul recurge la teoria imputării obiective a rezultatului, propunând următorul algoritm: „i. va trebui identificată o poziție de garant ii. va trebui dovedit că, prin omisiunea sa, fie s-a produs o stare de pericol, fie nu a intervenit să o diminueze și iii. că rezultatul produs este consecința materializării pericolului”, arătând că una din cele mai mari dificultăți practice atribuirea în mod real a unei defecțiuni sau erori a mașinii unei persoane.

Foarte important însă, materialul nu se limitează la menționarea detaliată a stadiului actual al legislației și la interpretarea de lege lata, ci propune și criterii de analiză care ar putea fi avute în vedere de legiuitor într-o reglementare viitoare, antamându-se posibilitatea de preluare a modelului existent în common law, unde există răspundere bazată pe principiul res ipsa loquitur (care, așa cum în mod corect se observă, ar apropia răspunderea penală de una obiectivă). În ceea ce privește răspunderea penală a persoanelor fizice implicate în lanțul cauzal, soluția propusă este aceea ca doar persoana principal responsabilă de elementul care a dus la respectivul accident să răspundă penal. Autorul analizează, totodată, și diferitele aspecte legate de starea de necesitate și posibilitatea ca aceasta să justifice cu succes faptele comise în legătură cu mașinile autonome. În final, este efectuată o comparație binevenită cu alte modele de răspundere (situații în care au fost implicate ascensoare, nave și aeronave).

Articolul reprezintă una din cele mai temeinice analize în materia inteligenței artificiale, cu implicații, așa cum se arată și în concluzie, nu doar în cazul particular al mașinilor autonome, ci și în cazul oricăror altor tehnologii care ar putea produce prejudicii de natură să facă necesară o legătură cu dreptul penal.

8. George-Cristian Ioan – Absorbţia naturală a infracţiunilor în dreptul român, publicat în Caiete de Drept penal nr. 4/2019[10]

Cristi Ioan (recent numit judecător stagiar și doctorand al Facultății de Drept, Universitatea din București) a fost, pentru mine, surpriza plăcută a anului 2020. Absolvent al Facultății de Drept a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Cristi publicase mai multe articole în domeniul dreptului penal până să ajungă la București și să ajung să discut cu el (deocamdată, mai mult virtual). Am descoperit aceste articole anul acesta și am ales, dintre ele, un studiu care dovedește o cunoaștere profundă a dreptului penal, concretizată într-o analiză conceptuală, despre un subiect mai rar tratat în detaliu în doctrină: absorbția naturală.

Pornind de la definiția dată în mod uzual în doctrină absorbției naturale (situaţia în care elementele obiective ale unei infracţiuni sunt cuprinse, prin firea lucrurilor, în conţinutul unei alte infracţiuni), autorul arată că există situații în care, în realitate, nu este vorba de o suprapunere a conținutului constitutiv al celor două infracțiuni (ex. uciderea unei persoane, ca element material, nu include lipsirea de libertate, după cum nici lovirea nu include o distrugere – a hainelor, de pildă). Din acest motiv, se propune o nouă definiție a noțiunii (denumită mai ales prin sintagma „complexitate naturală”): „ipoteza de unitate naturală a infracţiunii, care decurge din legătura firească dintre două sau mai multe infracţiuni, apreciată în concret”.

Analizând criteriile reținute de doctrină și jurisprudență ca fiind necesare în cazul complexității legale, autorul ajunge la concluzia că acestea trebuie interpretate diferit în cazul complexității naturale, cel mai important aspect fiind că existenţa unei diferenţe de periculozitate între infracţiuni, care se analizează în abstract pornind de la limitele de pedeapsă, nu este o condiție pentru complexitatea naturală.

După această primă parte a materialului, în care este arătat stadiul actual al ideilor exprimate în legătură cu acest subiect, autorul face un pas înainte și propune propriile criterii pentru stabilirea unei complexități naturale: existenţa a două infracţiuni, unitatea obiectivă a acţiunilor, unitatea manifestării de voinţă, unitatea de subiect pasiv și diferenţa de periculozitate între fapte, apreciată în concret, care include o minimă lezare a valorii sociale protejate de infracţiunea absorbită.

În finalul articolului, autorul analizează și o aplicație particulară ale teoriei propuse, anume textul art. 219 alin. (4) C.pen., dezbătut în doctrină atât în ceea ce privește natura sa juridică, cât și a incidenței sale în cazul în care are loc „doar” o tentativă la viol după ce au fost consumate actele de agresiune sexuală.

9. George-Alexandru Lazăr – Criteriile de evaluare a vinovăției persoanei juridice, publicat în Analele Universității din București – Seria Drept – 2019[11]

George Lazăr (judecător și cel mai proaspăt doctor în Drept al Facultății de Drept, Universității din București[12]) este acel gen rar de om care nu se lasă până nu înțelege orice subiect pe care îl dezbați cu el. Nu se plictisește, nu se grăbește, pune o mulțime de întrebări, îți dă peste cap toate concluziile la care ai ajuns după luni de gândire, are o capacitate de sinteză extraordinară și, ceea ce e și mai surprinzător, poate face asta și în domeniul dreptului civil, și cel al dreptului penal. De aceea, este și prima persoană cu care discut orice subiect legat de răspunderea penală a persoanei juridice.

Să scrii despre vinovăție e și-așa foarte greu. Să scrii despre vinovăția persoanei juridice e…ca și cum te arunci singur într-o cușcă cu lei. În acest articol, George o face și iese și neșifonat din ea.

Într-o analiză care îmbină doctrina, jurisprudența și exemplul legislațiilor străine, autorul oferă în mod detaliat, pentru prima dată în doctrina română, un veritabil ghid de apreciere a vinovăției în cazul persoanelor juridice, pentru a stabili un cadru al standardului de probă.

Plecând de la ideea existenței unui element subiectiv ce trebuie stabilit chiar în sarcina persoanei juridice, sunt propuse criterii precum conduita organelor de conducere a persoanelor juridice (gradul de diligență, măsurile de prevenire, criterii și condiții de eficacitate; respectarea dispozițiilor legale (existența autorizațiilor prevăzute de lege, eficacitatea măsurilor de prevenire, examinarea materializării unui risc rezultat din desfășurarea unei activități organizate) și excluderea cazului fortuit. Fiecare dintre aceste criterii este ilustrat cu exemple de jurisprudență sau din dreptul comparat, criticându-se totodată practica instanțelor naționale care rețin, de multe ori prea ușor, culpa cu sau fără prevedere, deși persoana juridică (sau/și cea fizică agent al infracțiunii) nu se bazează, în realitate, pe niciun element obiectiv care ar fi putut împiedica producerea rezultatului.

Concluzia articolului este că subiectivizarea răspunderii care se întrevede mai ales la nivel european „dovedește o evoluție a instituției, un reviriment conceptual către restabilirea unui model de răspundere subiectivă”, care ar trebui cercetat și aplicat în mod corespunzător și în dreptul intern.

10. Daniel Nițu, Notă la sentința nr. 22/23.01.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală. Schimbare de încadrare juridică. In dubio pro reo. Infracțiunea de trafic de droguri de mare risc. Procedura recunoașterii de vinovăție, publicată în Curierul Judiciar nr. 3/2020

Daniel Nițu (Facultatea de Drept, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, avocat) nu mai are nevoie, cu siguranță, de nicio prezentare. Aș spune totuși că, de fiecare dată când are ocazia, Daniel analizează la fel de temeinic atât aspectele de drept penal, cât și cele de drept procesual penal. Acest material nu face excepție.

Autorul pornește de la o decizie a Tribunalului Cluj (rămasă definitivă sub aspectul celor discutate în material), inculpatul din dosar fiind acuzat că ar fi procurat, de la persoane necunoscute, în mod repetat, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, droguri de risc (cannabis) inclusiv în scopul comercializării; în mod repetat, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, ar fi vândut / oferit droguri de risc şi de mare risc mai multor persoane, respectiv unui consumator, la rândul lui inculpat în dosar.  De asemenea, s-a reţinut că primul inculpat ar fi vândut droguri de mare risc (timbre cu LSD) – de două ori consumatorului respectiv, respectiv ar fi oferit o dată droguri de mare risc (timbre cu LSD) altui consumator.

Primul aspect analizat în nota la această decizie se referă la aplicarea regulii in dubio pro reo în legătură cu acuzația formulată prin rechizitoriu și modalitatea în care instanța a ales să analizeze motivele pentru care se impunea schimbarea de încadrare juridică. Astfel, se arată că absenţa substanţei reţinute (cu imposibilitatea expertizării acesteia), inexistenţa vreunui element de comparaţie pentru ca declaraţiile inculpaţilor să poată fi un element serios în probaţiune, respectiv la inexistenţa vreunui martor direct sau care să poată oferi alte informaţii decât cele declarate deja de inculpaţi ar fi trebuit să pledeze serios împotriva unei încadrări în infracțiunea de trafic de droguri de mare risc și să justifice încadrarea în traficul de droguri de risc. Instanţa a dispus schimbarea de încadrare juridică în raport de timbrele respective, dar a ajuns la concluzia că ar fi incidentă infracţiunea de efectuare de operaţiuni fără autorizaţie cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. Autorul analizează motivele pentru care s-a reținut această infracțiune, precum și consecințele unei astfel de soluții pentru cei doi inculpați.

A doua parte a materialului analizează compatibilitatea procedurii recunoaşterii de vinovăţie (aleasă de ambii inculpați, dar admisă doar pentru consumator) cu schimbarea încadrării juridice decisă de instanță prin încheiere, autorul apreciind soluția prin care s-a făcut practic distincţia între efectul procedural al instituţiei versus efectul de drept material (substanţial) al acesteia, cu o singură critică privind reaudierea inculpaților și a martorilor în ceea ce privește natura substanței în discuție.

În final, nu pot decât să constat că experiența didactică și publicistică, precum și cea din domeniul avocaturii, activități pe care autorul le îmbină cu succes, își spun cuvântul și în ceea ce privește acest articol.

11. Voicu Pușcasu – Câteva considerații critice, preliminare, ale soluției dispuse prin Decizia nr. 7/2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, publicat în Analele Universității din Timișoara – Seria Drept – 2020

Decizia nr. 7/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind regimul sancționator al pluralității intermediare a suscitat mai multe discuții în doctrină[13], anticipate de analizele anterioare în acest domeniu. Am ales acest material pentru că Voicu Pușcașu (Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara, judecător) reușește să surprindă, în 10 pagini, efectele acestei soluții și problemele pe care problema de drept le ridică în continuare.

După trecerea în revistă a istoricului reglementării – în vechiul și actualul Cod penal –, arătând că nu suntem în prezența unei instituții noi, autorul arată că decizia instanței supreme vizează modul concret in care se realizează stabilirea pedepsei rezultante, aferente acestei forme de pluralitate de infracțiuni în situația particulară în care primul termen al pluralității este reprezentat nu de una, ci de mai multe infracțiuni. Prin decizia analizată, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că pedeapsa se aplică potrivit regulilor incidente în cazul concursului de infracțiuni, în cadrul unei operațiuni unice.

Autorul analizează efectele acestei decizii; printre problemele sesizate se numără situația în care pedeapsa rezultantă este aplicată pentru un concurs de infracțiuni comis sub imperiul vechiului Cod penal. În absența motivării deciziei la momentul redactării articolului, autorul subliniază că ea a fost pronunțată în interpretarea art. 44 alin. (2) C.pen., adică în ipoteza generală de sancționare a pluralității intermediare, iar nu atunci când primul sau/și al doilea termen ar consta într-un concurs de infracțiuni.

În continuare, autorul analizează dacă soluția pronunțată ar putea fi extinsă și în cazul altor ipoteze speciale, precum este situația în care noua infracțiune este descoperită în termenul de supraveghere al liberării condiționate ori în cazul infracțiunii de evadare. Fiecare situație este ilustrată cu multiple exemple concrete, pentru a vedea, în concret, care sunt dificultățile de stabilire a pedepsei.

Dintre concluziile articolului se remarcă o afirmație ce ține tot de sfera politicii penale amintită mai sus în cazul unui alt material, potrivit cu care: „trăind într-un stat de drept uneori pus sub semnul întrebării, sub pecetea unor mult prea frecvente modificări normative justificate conjunctural sau deloc, lipsa de viziune legislativă privind politica penală a statului în perioada post-decembristă vulnerabilizează in mod cert autoritatea de care trebuie să se bucure legea penală.” Din nou, à bon entendeur

12. George Zlati – Violarea secretului corespondenței vs. accesul ilegal la un sistem informatic, publicat în Analele Universității din București – Seria Drept – 2020

În domeniul dreptului, când spui criminalitate informatică, spui George Zlati. Sau viceversa. În general, am încredere în autorii care au o linie clară a domeniilor în care scriu și care nu pretind că au o părere avizată despre orice. Așa încât am citit cu plăcere articolul, pe care autorul (avocat în Baroul Cluj, doctor în drept) îl subsumează ideii de clarificare a sferei de aplicare a art. 302 alin. (1) C.pen. din perspectiva accesării a ceea ce înțelegem uzual prin „corespondență electronică” și care reprezintă o analiză extinsă a celor explicate de autor într-o lucrare anterioară[14]. Concluzia, anunțată chiar din prima parte a materialului, este că, în realitate, termenul de „corespondență” nu acoperă și corespondența electronică, aceasta fiind o comunicare efectuată prin mijloace de comunicații electronice ce intră în domeniul alin. (2) al art. 302 C.pen.

Autorul subliniază cele trei posibile încadrări ale faptelor de deschidere, fără drept, a conținutului unei corespondențe electronice adresate unei persoane (fie ea prin email, Facebook messenger, whatsapp etc.): a art. 302 alin. (1) C.pen. (violarea secretului corespondenței), reținerea în mod exclusiv a art. 360 C.pen. (accesul ilegal la un sistem informatic) sau reținerea acestor două infracțiuni în concurs.

Pentru a justifica reținerea exclusivă a art. 360 C.pen., se arată că accesarea unui cont de poștă electronică presupune în mod indisolubil accesarea unui sistem informatic. Pentru a exclude reținerea art. 302 alin. (1) C.pen., autorul face o trecere în revistă a istoricului reglementării infracțiunii în Codul penal, arătând apoi, foarte convingător, că deschiderea unei corespondențe nu poate echivala cu accesarea unei corespondențe electronice (indiferent ce sintagme am folosi în vorbirea curentă, în realitate nu deschidem emailul), după cum nici sustragerea, distrugerea ori reținerea nu se poate referi la o corespondență electronică, pentru asemenea fapte existând infracțiuni distincte – transferul de date informatice (art. 364 C.pen.), ștergerea de date informatice (art. 362 C.pen.) ori interceptarea unei transmisii de date informatice (art. 361 C.pen.). Experința studierii infracțiunilor informatice își spune aici cuvântul; altfel, la o primă vedere, oricine ar fi foarte tentat să spună că sfera de aplicare a art. 302 alin. (1) C.pen. trebuie să fie cât se poate de largă.

Respingând interpretarea evolutivă a noțiunii de „corespondență” din art. 302 alin. (1) C.pen. precum și împrumutul unui sens mai larg din alte ramuri de drept, autorul arată că, și dacă am accepta teza contrară, infracțiunea prevăzută la art. 360 C.pen. este una specială în raport cu cea de la art. 302 alin. (1) C.pen.

În cadrul concluziilor din cadrul articolului, o discuție foarte interesantă este cea privind divulgarea conținutului unei corespondențe electronice accesate fără drept. Dacă o astfel de ipoteză este prevăzută la art. 302 alin. (4) C.pen., textul nu ar fi aplicabil decât dacă suntem în prezența unei interceptări a comunicației electronice în sensul art. 302 alin. (2) C.pen. Or, dacă am reținut deja art. 360 C.pen. pentru ipoteza de mai sus (deschiderea corespondenței electronice), iar nu art. 302 alin. (2) C.pen., înseamnă că nu se poate aplica art. 302 alin. (4) C.pen., fiind sesizat un vid legislativ imposibil de soluționat prin analogie.

În final, o analiză care ar merita dezvoltată se referă la natura art. 301 alin. (5) C.pen. și posibilitatea extinderii aplicării sale, prin voința legiuitorului, la faptele subsumate art. 360 C.pen.

***

În mod surprinzător poate, deși în anul 2020 s-au publicat multe materiale legate de pandemia CoVid-19 și efectele acesteia asupra reglementărilor penale, lista de mai sus nu cuprinde, în cele din urmă, niciunul dintre acestea. Desigur, problema este importantă și nu își va pierde caracterul actual în perioada următoare, dar cele 12 materiale mi s-au părut mai relevante pentru această selecție, inclusiv pentru drumurile pe care le deschid unor cercetări viitoare. M-am bucurat, totodată, că în final autorii provin din medii variate, atât universitare, cât și exclusiv profesionale, că am ajuns la o combinație, cred eu, fericită, de autori foarte tineri și cu mult potențial cu autori deja consacrați și că subiectele tratate de ei sunt cât se poate de importante atât pentru practicieni, cât și pentru cei mai înclinați spre cercetare.

Bineînțeles, sunt conștientă că alegerea articolelor nu poate fi decât subiectivă; sunt sigură că mai sunt și alte materiale foarte bune, publicate în acest an, și pe care le-am pierdut din vedere. M-aș bucura dacă și alți colegi le-ar menționa, desigur, argumentat, pentru a contribui împreună la atât de necesarul mai-mult-să-citim-înainte-de-a-scrie.


[1] În afară de controversatul studiu privind percepția studenților la Drept despre pedeapsa cu moartea, redactat împreună cu asist. univ. dr. Dragoș Pârgaru, drd. Valentina Dinu și drd. Florin Bobei, menționez opinia redactată împreună cu drd. George-Alexandru Lazăr privind măsura preventivă prevăzută la art. 493 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. și compatibilitatea ei cu procedura insolvenței, articolul parțial în contradictoriu redactat împreună cu av. dr. George Zlati despre frauda informatică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, gestiune frauduloasă și delapidare și materialul scris cu proc. dr. Irina Kuglay despre contestarea măsurii asigurătorii dispuse prin decizia instanței de apel. Profit de această ocazie pentru a le mulțumi pentru colaborarea din acest an.
[2] Analiza pe care autorul o face în această materie mi-a amintit de o excelentă prezentare TED a lui Anne Millgram, disponibilă aici.
[3] Deși sunt de acord cu această soluție, nu aș fi ales chiar exemplul art. 337 și 338 C.pen. în legătura cu condiția preexistenței calității subiectului activ, pentru că, în cazul acesta, calitatea de conducător auto preexistă elementului material (autorul nu devine conducător auto în momentul refuzului de a se supune prelevării de probe biologice, de pildă), ceea ce ar putea sugera soluția contrară. Și în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă, de exemplu, o persoană dobândește calitatea de martor în momentul în care (să spunem) instanța dispune citarea ei în această calitate, dar pentru comiterea infracțiunii prevăzute la art. 273 C.pen. este nevoie și ca, în concret, martorul să accepte să dea declarații. Or, această activitate pe care o desfășoară martorul anterior comiterii elementului material nu e de natură să schimbe concepția privind natura subiectului activ (care rămâne calificat). Ceea ce pare esențial într-adevăr în această privință este ceea ce afirmă autoarea în legătură cu art. 337 și 338 C.pen.: „desfășurarea respectivei activități nu este limitată doar la o anumită categorie de persoane, deci norma de incriminare are de fapt o aplicabilitate generală” (ceea ce nu este cazul la art. 273 C.pen., unde doar cei citați ca martor pot da declarații în această calitate).
[4] Dată apariție: 7 aprilie 2020.
[5] I.Kuglay, L.Toma Dăuceanu, A.R. Trandafir, Desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice în procesul penal, publicat pe Juridice.ro și în R.R.D.P. nr. 4/2018.
[6] Un excelent material pe această temă, cu referiri la legislațiile altor stat, a fost publicat de domnul Daniel Nițu în Caiete de Drept penal nr. 1/2011, având titlul Unele considerații privind infracțiunea de hărțuire introdusă de noul Cod penal.
[7] Pentru un articol inegalabil referitor la aceasta noțiune, a se vedea V.Papadopol, Considerații asupra infracțiunilor cu conținuturi alternative, Revista Română de Drept nr. 8/1967, p. 66 și urm.
[8] Dată apariție: 20 februarie 2020.
[9] Am analizat, de exemplu, modelul de răspundere consacrat de controversatul art. 151 C.pen., care pare a reglementa o răspundere obiectivă. A se vedea A.R. Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. CH Beck, București, 2020, p. 287.
[10] Dată apariție: 7 aprilie 2020.
[11] Dată apariție: 26 martie 2020.
[12] Teza de doctorat cu titlul ”Pedepsele aplicabile persoanelor juridice” a fost susținută public la data de 16 decembrie 2020, domnul Lazăr primind titlul de Doctor în Drept și calificativul Excelent.
[13] Pentru un alt articol relevant în această materie, a se vedea G. Pelican, Reflecții privind tratamentul sancționator al pluralității intermediare, Revista Penalmente nr. 1/2020.
[14] A se vedea G. Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Ed. Solomon, București, 2020, p. 277 și urm.


Lector univ. dr. Andra-Roxana Trandafir
Facultatea de Drept, Universitatea din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.