« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Cazul Robert Roşu sau despre anomaliile sistemului judiciar
20.12.2020 | Bogdan MICU, Andrei ZARAFIU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Bogdan Micu

Bogdan Micu

Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

Robert Roşu nu este doar un coleg avocat, un confrate, clientul nostru.

Destinul a făcut ca vieţile noastre să se intersecteze acum mai bine de 22 de ani şi de atunci am rămas apropiaţi. Robert este prietenul nostru.

Prin urmare, în ochii tuturor celor străini de această cauză suntem printre cei mai puţin îndreptăţiţi să comentăm decizia care a zguduit din temelii lumea lui şi a noastră.

Judecata noastră nu mai este rece, ea suferă prin părtinire şi amărăciune. În cei cinci ani cât au durat procedurile judiciare declanşate împotriva lui, implicarea noastră, ca a tuturor celor care i-au fost alături în această încercare, a depăşit graniţele angajamentului profesional. Pentru noi toţi, această cauză nu a fost niciodată despre situaţia juridică sau despre cariera unui avocat, ci despre viaţa şi destinul unei persoane apropiate.

Nevinovăţia lui a fost mai mult decât reflexul unui material probator lipsit de echivoc, concluzia unor raţionamente sau inferenţe fără nicio fisură, a fost expresia unei convingeri profunde, formate şi din cunoaşterea profilului său uman. Parafrazând o cunoscută remarcă folosită tot într-un context judiciar, pentru noi nevinovăţia lui Robert nu a fost o chestiune care să se discute, ci doar să se afirme.

Aşadar, picăm testul subiectiv al imparţialităţii. Am pierdut statutul de observatori independenţi şi, odată cu el, îndreptăţirea morală de a emite opinii sau judecăţi de valoare cu privire la situaţia lui Robert. Nu merită să fim ascultaţi, acţionăm pro causa, pledoaria noastră e doar sentimentală. Acesta va fi, fără îndoială, primul impuls al celor care, văzând amploarea ecourilor generate de condamnarea avocatului Robert Roşu, vor încerca să afle mai multe despre cum s-a ajuns la această soluţie.

Într-adevăr, nu putem comenta decizia judiciară definitivă care a constatat vinovăţia lui Robert. Nu pentru că argumentele noastre ar fi compromise afectiv sau pentru că mecanismele statului de drept şi valorile universal acceptate care au transformat justiţia într-un monopol public, intangibil, ar interzice acest lucru.

Nu. Niciunul dintre noi nu poate verifica şi discuta acum justeţea soluţiei de condamnare pentru simplul motiv că în sistemul nostru judiciar acest lucru este, obiectiv, imposibil. Şi aceasta, în sine, este o mare nedreptate.

Robert a început executarea pedepsei fără să ştie motivele pentru care instanţa de apel a reformat sentinţa care îi stabilise iniţial nevinovăţia. Şi noi, şi el, ştim în acest moment ce a determinat încarcerarea sa, fără să ştim însă de ce acest lucru s-a produs. Resorturile logico-juridice ce au stat la baza condamnării sunt cunoscute doar de completul care a pronunţat soluţia nu şi de persoana care a început, iată, deja să suporte consecinţele severe ale deciziei judiciare.

Aceasta este anomalia pe care o putem discuta în acest moment, public, cu „rigoare, echilibru şi minimă echidistanţă” aşa cum cere instanţa supremă prin comunicatul semnat de Preşedintele său.

Anomalia unui sistem judiciar care permite încarcerarea unei persoane fără să îi prezinte, măcar într-o formă sintetizată, motivele. Astfel, în universul plin de incertitudini şi întuneric al captivităţii ordonate pe cale judiciară, surpinzătoare după declararea nevinovăţiei în primă instanţă, nu te confrunţi decât cu o singură certitudine – aceea a pierderii libertăţii. Oroarea încarcerării poate fi legitimată doar prin justificarea deciziei judiciare dar ea lipseşte în chiar primele şi cele mai importante momente ale schimbării statutului de om liber.

Între timp, libertatea lui Robert s-a pierdut la porţile închisorii. Imensa povară a pierderii sale poate fi purtată nu doar cu haina recunoaşterii, acceptării şi a căinţei, ci şi cu haina demnităţii. În oricare dintre variante, în lungul drum al regăsirii sale, Robert, ca orice alt condamnat după achitare, avea nevoie să cunoască motivele pentru care trebuie plătit acest preţ.

Până joi, Robert a fost o persoană nevinovată. Procesul penal în care a fost implicat s-a desfăşurat fără ca el să se afle sub imperiul vreunei măsuri preventive. Încă din timpul urmăririi penale, un judecător din cadrul ÎCCJ a decis, printr-o hotărâre definitivă, înlăturarea oricărei forme de afectare a libertăţii sale întrucât, din probele prezentate de acuzare, nu rezultă nici măcar suspiciunea că ar fi săvârşit vreuna din faptele imputate, „acţiunile sale înscriindu-se în limita activităţilor pe care le desfăşoară un avocat”.

După o cercetare judecătorească consistentă, prima instanţă de judecată a constatat nevinovăţia lui Robert pentru toate cele 5 fapte reţinute în sarcina sa, pronunţând, aşa cum a solicitat şi argumentat apărarea, soluţia achitării în baza cazurilor că fapta nu există şi fapta nu este prevăzută de legea penală. Chiar şi acuzatorul său l-a considerat nevinovat pentru una din acuzaţiile iniţiale exercitând calea de atac doar împotriva a patru dintre soluţiile de achitare.

De joi, Robert a fost declarat, în mod definitiv, vinovat. Nu pentru toate cele patru fapte pentru care Ministerul Public a declarat apel în cauză ci doar pentru două dintre ele. Această soluţie, împreună cu modul de rezolvare a acţiunilor civile şi a chestiunilor complementare, sunt singurele elemente pe care le cunoaştem în acest moment.

Între temeiurile achitării iniţiale (considerate teoretic perfecte întrucât exprimă nevinovăţia în forma ei pură, obiectivă) şi soluţia condamnării există o prăpastie pe care doar o radicală modificare a materialului probator în apel ar fi putut-o justifica. Cum aceasta nu s-a produs, cu atât mai mult este îndreptăţită nevoia de a cunoaşte şi de a înţelege raţiunea pentru care s-a reformat soluţia.

Oricare ar fi cheia în care dorim să adaptăm la nivel naţional standardele convenţionale care privesc echitatea procedurii, chiar dacă am ignora actuala arhitectură a modelului român de proces penal şi am încerca, nefiresc, să îl păstrăm în paradigma de tip inchizitorial al justiţiei represive – impunitum non facinus relinqui, nu poate fi contestată îndreptăţirea celui achitat iniţial de a fi informat, măcar în formă minimală, cu privire la motivele care au condus la condamnarea sa odată cu declanşarea executării pedepsei, aşa cum se întâmplă în toate statele civilizate.

Cazul Robert Roşu permite evocarea şi a altor anomalii judiciare, care nu pun în discuţie nici autoritatea hotărârilor judecătoreşti definitive nici independenţa judecătorilor ci amintesc mai degrabă de o veritabilă patologie a multora din cauzele instrumentate în timpul vârstei de aur a luptei anticorupţie.

Pentru că este o anomalie efectuarea unei percheziţii domiciliare la sediul unei societăţi de avocatură şi ridicarea nu doar a înscrisurilor referitoare la cauză ci şi a altor lucrări profesionale fără legătură cu acuzaţiile, călcându-se în picioare fundamentele activităţii avocaţiale – confidenţialitatea şi privilegiul cilent/avocat.

Este o anomalie audierea a zeci de avocaţi cu privire la fapte sau împrejurări cunoscute după dobândirea calităţii de avocat fără ca organul de urmărire penală să manifeste vreo minimă preocupare cu privire la încălcarea secretului profesional al avocatului, opozabil chiar şi procurorului, potrivit art. 306 alin.(6) CPP.

Este o anomalie audierea unor judecători nu cu privire la interferenţe exterioare procesului cognitiv al deliberării ci cu privire la procesul propriu-zis al deliberării ca atare, încălcându-se principiul securităţii raporturilor juridice şi al independenţei justiţiei în componenta lor referitoare la secretul absolut al deliberării consacrat de art. 91 din Legea 303/2004 şi evocat prin Hotărârea Plenului CSM 846bis/2014. Pare de domeniul grotescului imaginea unor judecători chemaţi la Parchet pentru a da declaraţii legate de modul în care au pronunţat hotărâri cu 11, respectiv 13 ani în urmă, obţinându-se o veritabilă abjurare din partea acestora cu privire la propriile lor soluţii, materializate în hotărâri definitive, aflate încă în circuitul juridic. Este de necrezut cum poate un magistrat să îşi renege fără motiv propriile hotărâri dar frica de putere este la fel de corupătoare ca puterea însăşi.

Si acestea nu sunt singurele anomalii.

Între timp, în emoţia generată de condamnarea avocatului Robert Roşu, poziţia Preşedintelui autorităţii care gestionează destinele magistraturii (CSM) nu a întârziat să apară:

„Hotărârea judecătorească este un pilon al statului de drept. Consider inacceptabile orice atacuri publice sau particulare faţă de dispoziţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti”. Acelaşi mesaj a fost preluat, cu nuanţe, şi în alte poziţii exprimate de reprezentanţi ai puterii judecătoreşti, mesaj care concentrează sub forma unui truism cele două atribute de deasupra muritorilor pe care le implică jurisdicţia: cognitio şi imperium.

Exact asta a cerut şi Robert atunci când i-au fost aduse la cunoştiinţă acuzaţiile, trimiţând la principiul securităţii raporturilor juridice consfinţite prin hotărâri definitive şi invocând în apărarea sa existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (aşa cum erau calificate de legea veche de procedură) care dezlegau, cu autoritate de lucru judecat, împrejurări interpretate în sens contrar de Ministerul Public.

Exact asta a afirmat şi Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la ÎCCJ care a revocat măsura preventivă luată faţă de Robert în cursul urmăririi penale constatând că nu există nici măcar suspiciunea rezonabilă ca a săvârşit infracţiunile imputate şi reţinând că „nimic nu incriminează firma de avocatură şi, cu atât mai puţin pe inculpatul Robert Roşu, acţiunile sale înscriindu-se în limita activităţilor pe care le desfăşoară un avocat.,….. succesiunea de acte notariale şi hotărâri judecătoreşti au afirmat o stare de fapt contrară (celei evocate de acuzare, s.n.) şi, până la declararea acelor înscrisuri ca fiind false ori obţinute prin corupţie, avocatul nu avea dreptul să le pună la îndoială”.

Exact asta a confirmat şi prima instanţă de judecată care a dispus achitarea lui Robert Roşu, admiţând cererea formulată de apărare în temeiul art. 52 alin.(3) CPP şi valorificând, sub forma unor chestiuni prealabile dezlegate cu autoritate de lucru judecat, mai multe împrejurări de natură extrapenală confirmate prin multe hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (referitoare la calitatea de moştenitor şi de persoană îndreptăţită, legalitatea şi regularitatea procedurilor de retrocedare etc)  reţinute într-o formă diferită de Ministerul Public.

În acest moment, ştim doar că, rejudecând, instanţa de apel a respins chestiunea prealabilă şi a dat o dezlegare proprie problemelor de natură extrapenală urmând să aflăm doar la momentul publicării considerentelor raţionamentele logico-juridice care au stat la baza acestei abordări radical diferite.

Peste câteva luni sau săptămâni vom afla motivele condamnării lui Robert. Vom căuta erorile de judecată sau de procedură care ar putea permite exercitarea unor căi extraordinare de atac ce tind la anularea, desfiinţarea sau retractarea acestei hotărâri, acţionând cu singurele instrumente pe care orice avocat le are la îndemână în exercitarea activităţii sale profesionale, aşa cum a procedat şi el. Până atunci, cea mai neagră perioadă a vieţii lui Robert şi a familiei sale începe fără minimul comfort al cunoaşterii motivelor pentru care a fost încarcerat după achitarea iniţială. Ce însă nu poate pierde sunt reperele după care noi ştim că s-a condus şi care sunt în acelaşi timp şi virtuţile izbăvirii: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Cunoaştem foarte bine regulile după care este guvernată lumea particulară în care şi noi, şi Robert ne desfăşurăm activitatea, principiile care călăuzesc interacţiunea între profesiile juridice. Nu sunt noi. Sunt singurele în măsură să tempereze excesul, în oricare parte s-ar manifesta. Ele ne-au împiedicat să ieşim public de joi, sub imperiul emoţiei, de când am aflat soluţia de condamnare. Nu am discutat niciodată situaţia juridică a clienţilor noştri decât în singurul for în care poate fi discutată vinovăţia unei persoane: în faţa instanţei de judecată.

Dar adevărul trebuie spus pentru că este singurul care contează, fiind în ordinea naturală a lucrurilor.

Condamnarea lui Robert este o cumplită nedreptate.

Avocat conf. univ. dr. Bogdan Micu
Avocat conf. univ. dr. Andrei Zarafiu

 
Secţiuni: Articole, Content, Drept penal, Opinii, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD