« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
 1 comentariu

Unele rezerve asupra dreptului ca „activitate literară”. Adjudication Is Not Interpretation: Some Reservations About the Law-As-Literature Movement de Robin West
22.12.2020 | Cristian GOIA

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Cristian Goia

Cristian Goia

Articolul de față[1] este o continuare la ideile prezentate în articolul precedent Despre obiectivitate și interpretare în drept, publicat pe data de 29 septembrie, pe care îl puteți reciti/citi aici. Un reminder poate că e bine venit.

De-a lungul timpului s-au evidențiat două concepții concurente cu privire la activitatea judiciară, pe care le voi numi, urmând-ul pe autorul articolului recenzat, tradiția „interpretativă” și tradiția „imperativă”.

„Judecata este interpretare, reprezintă procesul prin care judecătorul ajunge să înțeleagă și să exprime semnificația unui text legal și valorile întruchipate în acel text” este ceea ce spune Owen M. Fiss în celebrul său articol[2]. Viziunea care apare în articolul său este cea interpretativă.

În schimb, Robin West nu pornește de la această prezumție, ci își pune întrebarea formulată astfel: Judecata este act interpretativ sau act imperativ? Act de putere, sau act de  descoperire? Parte a politicii sau parte a cunoașterii?

Pornind de la aceste întrebări, discuția este mutată pe tărâmul naturii interpretării (obiectivă sau subiectivă). Susținătorii interpretării „obiective” afirmă că interpretarea textelor juridice, textelor literare, comportamentelor este o activitate rațională și obiectivă. De cealaltă parte, oponenții susțin că interpretarea este subiectivă, irațională și liberă.

Având în gând cele două naturi ale interpretării, ajungem la partea care este de departe cea mai interesantă și captivantă a articolului, partea de „literatură juridică”[3]; romanul lui Mark Twain, Wilson Zevzecul și romanul lui John Barth, Varieteu pe apă. Deși în discuție sunt prezente două opere literare, cadrul juridic nu este înlăturat. În primul rând, personajele principale ale celor două romane, Wilson Zevzecul și Todd Andrews, sunt doi avocați. În al doilea rând, autorul articolului, analizând cele două romane, în special prin punerea sub lupă a celor doi avocați fictivi, susține că hotărârea judiciară nu este corect analizată ca act interpretativ (fie el obiectiv sau subiectiv). Wilson Zevzecul urmărește scrupulos strategiile interpretative obiective, iar Todd Andrews la fel de scrupulos pe cele subiective.

Cu toate că există o asemănare (una superficială) cu interpretarea literară, judecata nu reprezintă un act interpretativ (nici obiectiv, nici subiectiv), ci unul imperativ. În esență este un exercițiu de putere, caracteristică care lipsește adevăratelor acte de interpretare cum este cazul interpretării literare. Judecata are mai multe în comun cu legislativul, cu ordinele executivului, cu actele administrative, cu poruncile capricioase ale prinților, regilor, tiranilor, decât cu alte lucruri pe care le facem cu cuvintele, cum ar fi crearea sau interpretarea romanelor. La fel ca poruncile regilor sau ca legile adoptate de Parlament, procesul de judecată este imperativ, e o comandă susținută de puterea de stat. Indiferent cât de multe asemănări ar avea cu activitățile lingvistice literare, acest atribut central le deosebește. Dacă pierdem din vedere diferența dintre interpretarea literară și judecată, dacă omitem că diferența dintre ele este dată de puterea pe care o are sistemul judiciar în comparație cu puterea exercitată de interpret, atunci fie percepem greșit natura interpretării, fie natura dreptului sau amândouă.

TOP 3 CITATE

„The judge who interprets and obeys texts is no automaton; he is doing truly heroic and profoundly difficult intellectual and moral labor.”[4] Am ales acest citat  mai degrabă  pentru că are un iz de ironie. Nu știu cum putem privi această afirmație în contextul timpurilor pe care le trăim, avansului tehnologic și dezvoltării inteligenței artificiale.

„Pudd’nhead Wilson is no hero, nor is Dworkin’s Hercules, and neither are the judges, lawyers, and legal foot soldiers that emulate his aspirations. Pudd’nhead, like Hercules, is the ultimate conformist, and conformity for the sake of popularity is no virtue. Of course, conformity for the sake of popularity, success, or for that matter survival is no sin, either, at least during the normal run of things. It is natural for us to interpret our community’s mores just to survive in our community; perhaps it is even inevitable. And, it is natural for those of us who are political actors to become expert interpreters, and to turn that skill into political gain. But we should not confuse what is natural, and excusable, and understandable, with what is virtue, any more than we should confuse the absence of villainy with heroism. Pudd’nhead may be a popular mayor and Hercules may be a popular judge. Both political triumphs are achieved through interpretive prowess rather than the ballot box. But they are just that: political victories. Whether or not they are moral victories as well is a separate question entirely.”[5]

„The legal text is a command; the literary text is awork of art. This difference implies others. Legal criticism-criticism of law-is criticism of acts of power; literary criticism – criticism of literature-is the criticism of acts of expression. Legal interpretation is the attempt to ascertain the meaning behind a command; literary interpretation is the attempt to ascertain the meaning behind an artistic expression. Law is a product of power. Literature, when it is good, is not.”[6]

CE MI-A PLĂCUT:

Drept și literatură

Nu e foarte on topic, dar sunt foarte fericit că prin acest articol am ajuns, la „cărticica” lui John Bart, Varieteu pe apă (transpunerea liberă a traducerii în română a titlului în original The Floating Opera[7]). Iar aici am dat peste cea mai faină metaforă din proza americană (pentru viață, drept, literatură, pentru tot):

„Dar există și un motiv mai puternic. Întotdeauna mi s-a părut o idee grozavă să construiesc un teatru plutitor, cu numai o punte deschisă, pe care să se joace necontenit o piesă. Vasul n-ar fi tras la mal, ci ar sălta mereu pe creasta apei, purtat de flux și reflux, și spectatorii ar sta de-a lungul celor două maluri ale Golfului. Ei ar prinde din intrigă orice parte ce s-ar desfășura când vasul ar trece prin dreptul lor, și ar trebui să aștepte până la schimbarea fluxului ca să prindă altă bucățică, dacă s-ar întâmpla să mai șadă tot acolo. Pentru a umple golurile ar trebui să-și folosească imaginația sau să întrebe vecinii mai atenți, ori să audă vorbele purtate în sus și în jos. Cel mai adesea nu ar înțelege nimic din ce se întâmplă, sau din ce cred ei că știu, când de fapt habar nu au. De multe ori ar putea vedea actorii dar nu i-ar auzi. Nu trebuie să explic că așa cam stau lucrurile în viață: prietenii plutesc pe lângă noi; ne legăm sufletește de ei; ei plutesc mai departe și trebuie să ne bizuim pe zvonuri sau le pierdem urma cu totul; se întorc înapoi, plutind, și atunci fie reînnoim prietenia – o aducem în noua matcă – fie ne dăm seama că ei și noi nu ne mai putem înțelege.”

CE NU MI-A PLĂCUT:

Tonul melodramatic din final

Cum putem sau cum ar trebui să criticăm un act de putere?

Răspunsul oferit:

„În viața publică dar și în viața privată actele de putere ar trebui criticate referindu-ne la motivele și efectele lor, și nu la raționalitatea, coerența sau „integritatea” lor. Un act de putere care este demn de laudă este unul care exprimă empatie; este un act care își are originea în inimă, este determinat de simpatia și empatia noastră pentru nevoile și situația celor din jurul nostru. Nu văd nici un motiv pentru care acest standard nu ar fi aplicat în cadrul unui proces. Brown v. Board of Education este un exemplu care ilustrează acest standard  pentru că oferă un răspuns plin de compasiune, și nu unul cinic la un strigăt de durere. […]Testul moralității puterii în viața publică, precum și în viața privată, nu poate fi nici respectarea moravurilor comunității așa cum insistă obiectiviștii, nici succesul politic așa cum susțin subiectiviștii, ci iubirea.”

Inevitabil, gândul mă duce la replica din filmul Metropolis (1927) regizat de Fritz Lang: „Nu poate exista înțelegere între mâini și creier decât dacă inima este mediatorul.” Acest citat apare la începutul filmului ca un fel de epigraf, un slogan prin care să privim filmul. Ca dialog este atribuită personajului Maria, care adresându-se muncitorilor din fabrică le spune că singura modalitate prin care pot comunica și coopera cu clasa superioară a societății, și totodată cu cei care dețin puterea, este dacă cineva intervine ca mijlocitor între cele două. Creierul este simbolul pentru clasa superioară, în timp ce mâinile sunt un simbol pentru muncitori, cei care desfășoară munca care menține societatea în funcțiune. Inima este organul simbolic care poate conecta aceste două entități.


[1] Robin West, Adjudication Is Not Interpretation: Some Reservations About the Law-As-Literature Movement, Tennessee Law Review, Vol 54, 1987, disponibil aici.
[2] Owen M. Fiss, Objectivity and Interpretation, Stanford  Law Review, Vol. 34, No. 4 (apr., 1982). Celebru, sau mai bine zis cu alură de vedetă, deoarece face parte dintr-o listă (un top) al celor mai citate articole de drept, apărute în revistele de drept indexate în Statele Unite.
[3] Recomand de asemenea lecturarea volumului colectiv De-a dreptul și literatura, coordonat de Raluca Bercea apărut în anul 2019,  la editura Universității de Vest din Timișoara.
[4] Judecătorul care interpretează și respectă textele nu este un automat; el face o muncă intelectuală și morală cu adevărat eroică, și totodată profund dificilă. (pp. 213-214)
[5] Wilson Zevzecul nu este un erou, cum de altfel nu este nici Hercule a lui Dworkin, nici judecătorii, nici juriștii care imită aspirațiile sale. Wilson, la fel ca Hercule, este conformistul suprem, iar a fi conformist de dragul popularității nu este o virtute. Desigur, conformitatea de dragul popularității, a succesului sau a supraviețuirii nu este un păcat, cel puțin în vremuri normale. Este firesc pentru noi să interpretăm moravurile comunității noastre doar pentru a trăi  în acea comunitate; poate este chiar inevitabil. Și este firesc ca aceia dintre noi care sunt implicați în viața politică să devină experți în interpretare, și să transforme această aptitudine în folosul unui câștig politic. Dar nu trebuie să confundăm ceea ce este natural, scuzabil și de înțeles cu cea ce este virtute, nu mai mult decât ar trebui să confundăm absența ticăloșiei cu eroismul. Wilson Zevzecul poate fi un primar popular, iar Hercule un judecător popular. Ambele triumfuri politice sunt realizate mai degrabă prin dibăcia interpretativă decât prin urna de vot. Ele sunt în definitiv doar atât: victorii politice. Dacă sunt sau nu victorii morale este o întrebare separată. (p.244)
[6] Textul legal e o comandă, textul literar e o operă de artă. Această diferență implică și altele. Critica juridică, critica legii reprezintă critica actelor de putere, iar critica literară este critica actelor de expresie. Interpretarea juridică încearcă să găsească semnificația din spatele unui ordin; interpretarea literară urmărește semnificația din spatele unei expresii artistice. Legea este un produs al puterii, în schimb literatura, atunci când este bună, este lipsită de această caracteristică. (p. 277)
[7] Opera plutitoare ar fi fost, poate, mai potrivit pentru traducere, astfel ambiguitatea fertilă a termenului operă nu este sacrificată iar plutirea reprezintă unul dintre elementele centrale ale demonstrației ficționale realizate de Barth.


Cristian Goia

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Unele rezerve asupra dreptului ca „activitate literară”. Adjudication Is Not Interpretation: Some Reservations About the Law-As-Literature Movement de Robin West”

  1. Flavius MOȚU spune:

    Faptul că „textul legal e o comandă” nu îl face mai puţin text. Materialul cu care lucrează atât scriitorul (artistul) cât şi judecătorul (emitentul comenzii) este acelaşi. Cu scriitorul încheiem de la început un „pact ficţional”, care suspendă verificarea valorii de adevăr a chestiunilor fapt pe care ni le narează scriitorul, pe când în cazul textului emis de judecător am încheiat deja, indiferent dacă ne place sau nu, un „pact cu statul” care ne face să acordăm celor scrise de judecător valoare de adevăr şi supunere (pentru că altfel, desigur, textul scris de judecător ne va fi impus cu forţa). Din punctul meu de vedere, faptul că mintea umană a ajuns să facă această distincţie între cele două tipuri de texte este o chestiune predată şi învăţată, nu ţine de esenţa textului. Cu câteva secole în urmă, anumite texte emise de autorităţile religioase creştine aveau exact aceeaşi forţă pe care o au astăzi textele emise de judecători (în anumite zone astfel de texte au şi astăzi aceeaşi forţă).

    Cât priveşte chestiunea interpretării, depinde din nou la ce ne raportăm. În contextul common law, avem cele trei reguli de interpretare (literal, golden, mischief), în contextul continental situaţia e mai laxă. Din motive pe care eu nu le-am înţeles niciodată, în România există o frenezie a interpretării teleologice, numeroşi judecători fiind convinşi că ştiu exact ce anume a vrut „legiuitorul” să spună. Schimbând contextul, teologii ne pot povesti multe despre cele patru metode de interpretare a Bibliei (literal, moral, analogic, anagogic). Vi se pare că, în demersurile lor, un teolog care citeşte literal Biblia şi un judecător care citeşte literal legea fac ceva profund diferit?

    Vi se pare că, pentru un cititor neavizat, între cazul descris în Die Panne (A Dangerous Game) a lui Durrenmatt şi un rechizitoriu dintr-un dosar penal real este vreo diferenţă perceptibilă?
    Şi, ca să închei: de ce credeţi că Solomon, după ce a decis să dea copilul femeii care l-a implorat să lase copilul în viaţă, chiar dacă ar fi fost crescut de femeia care nu l-a născut, a simţit nevoia să le explice supuşilor lui de ce a luat această hotărâre ? Nu de alta, dar Biblia ne spune că, oricum, poporul lui Israel s-a temut, căci a văzut că Solomon avea „inţelepciunea lui Dumnezeu”; de ce un suveran absolut a simţit nevoia să spună poporului „povestea” cazului, naraţiunea raţionamentului său?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.