« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Asasinatul judiciar sau crima de după perdeaua Justiței
23.12.2020 | Dan Mihai ȘUTA

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Dan Mihai Șuta

Dan Mihai Șuta

În data de 25 decembrie se împlinesc 31 de ani de la asasinarea foștilor conducători comuniști ai Republicii Socialiste România, Nicolae și Elena Ceaușescu, în urma unei farse judiciare (procesul de la Târgoviște) orchestrate într-o cazarmă de noii stăpâni ai României, eliberate de sub comunism la 22 decembrie 1989. Asasinarea celor doi dictatori comuniști în urma înscenării unui proces penal a cărei soluție era dinainte știută, comandată de forțele politice „democratice” înfipte la cârma țării, a avut ca pretext o hotărâre penală dată de un complet de judecată militar, pusă în executare fără a fi rămas definitivă, întrucât nu expirase termenul de recurs de 10 zile prevăzut de codul de procedură penală al vremii care, deși parte a legislației comuniste, nu permitea executarea unor hotărâri pe judecătorești penale nedefinitive. Cu toate acestea, precum cei doi acuzați, legea a fost mitraliată, diferența fiind că cei dintâi au fost executați cu pistoalele mitralieră ale unor soldați mai mult plini de ură decât convinși de necesitatea lichidării unor bătrâni neputincioși și deja despuiați de orice putere politică și administrativă, pe când legea a fost „împușcată” de abuzul inimaginabil, comis atât prin mascarada procesului penal pus în scenă de lacheii noului regim, așa zis „democratic” (care, într-o tristă paranteză fiind spus, a ucis mai mulți revoluționari decât regimul împotriva căruia se ridicaseră), cât și prin punerea în executare a sentinței nedefinitive de condamnare la moarte a celor doi dictatori comuniști. Sunt destui care își mai aduc aminte că „apărarea” lui Nicolae Ceaușescu, în acel proces de la Târgoviște, a fost făcută de un personaj, avocat ce-i drept, dar care în concluzii a fost mai vehement împotriva acuzaților decât însuși procurorul, lansat apoi, în semn de prețuire, în magistratura militară, unde i-au căzut pe epoleți stelele de general. Întreg poporul a stat ore în șir cu ochii înfipți în televizoare pentru a vedea mega procesul de la Târgoviște și moartea celor doi Ceaușescu, prezentarea înregistrării fiind anunțată delirant și ciclic de comentatorii TVR, deveniți, cu toții, dintr-o dată, „liberi”. Iar poporul a sacrificat sfintele zile de Crăciun așteptând și urmărind cu răzbunătoare satisfacție filmul execuției ultimilor conducători comuniști ai României. Nu zic că am făcut excepție de la frenezia colectivă și, prin urmare, am așteptat și eu filmul asasinatului judiciar, dovada irefutabilă a lichidării ireversibile a călăilor poporului. După multe ore de așteptare, filmul a fost dat pe TVR Liberă, împlinind setea de sânge a neamului. Atunci am spus, deși eram tânăr, că fantoma Ceaușeștilor, uciși în sfânta zi a Crăciunului anului 1989, va bântui mult timp peste România. Din nefericire, profeția mi s-a adeverit, iar dovezi sunt mult prea multe pentru a putea fi contrazis cu succes.

Ultima dintre ele, ca o tragică coincidență în timp, la mai bine de trei decenii de la asasinatul politico-judiciar al Ceaușeștilor, este condamnarea la 5 (cinci!) ani de închisoare cu executarea în penitenciar, a unui confrate, avocatul Robert Roșu, pentru vini penale inventate, scoase din mâneca robelor de juzii completului secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care cunoscători l-au denumit „completul negru”, ce-i drept pre-inventate de un procuror silitor al unității de elită a D.N.A. – S.T. Brașov. În același dosar a fost condamnată și colega avocat Dicu Corina Teodora la o pedeapsă de 4 (patru) ani de închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere pentru o perioadă de încercare de 9 (nouă!!!) ani. Amândurora li s-a interzis exercitarea profesiei de avocat, confratelui Robert Roșu pentru doi ani, începând cu data executării pedepsei principale. Nu cunosc amănunte despre situația doamnei avocat Dicu, motiv pentru care mă voi limita în cele ce urmează la confratele Robert Roșu, despre care părerea cvasi-unanimă a avocaților este că a fost victima unui abuz grosier, fiind condamnat, de fapt, pentru că a exercitat profesia de avocat, apărând și promovând drepturile și interesele clientului său, tradusă ca vinovăție penală de către procuror și cei trei judecători ai instanței supreme!??

Nu intru în detaliile legale și statutare ale prevederilor care reglementează atât dreptul, cât și obligația avocatului de a-și apăra clientul, de a-i promova drepturile și interesele, desigur, în limitele dispozițiilor legale, întrucât ele sunt cunoscute, Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat și Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului U.N.B.R. fiind „cărțile de căpătâi” ale avocaților. De asemenea, mă limitez a menționa că mai multe convenții internaționale impun statelor semnatare obligația asigurării liberei practici pentru avocați, pretind imunitatea penală, administrativă și civilă a acestora pentru cele susținute în cadrul proceselor în care își apără clienții, precum și libertatea de exprimare în exercitarea profesiei. A se vedea în acest sens, de exemplu, Principiile de bază ale rolului avocatului, adoptate la Congresul al VIII-lea al Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea criminalității și tratamentul delincvenților, Havana, 27 august – 7 septembrie 1990, din care relevante sunt cele prescrise în Principiul 16, conform căruia: „Guvernele trebuie să asigure că avocații: (a) sunt capabili să își îndeplinească toate funcțiile profesionale fără intimidare, piedică, hărțuire sau imixtiune necorespunzătoare; (b) pot călători și se pot consulta liber cu clienții lor, atât în ​​țara lor, cât și în străinătate; și (c) nu vor suferi sau nu vor fi amenințați cu urmărirea penală ori cu sancțiuni administrative, economice sau de altă natură pentru orice acțiune întreprinsă în conformitate cu îndatoririle profesionale, standardele și etica recunoscute.” Raportat la datele și informațiile pe care le am din și despre cauză, acest principiu a fost încălcat prin decizia condamnării colegului meu, avocatul Robert Roșu, el fiind pedepsit tocmai pentru exercitarea atribuțiilor profesionale în limitele Legii nr. 51/1995, ale Statutului profesiei de avocat, ale Codului deontologic al avocatului european și ale Codului deontologic al avocatului Român, ceea ce are semnificația neîndoielnică a unei reprimări penale nedrepte și abuzive a activității sale, cu consecințe dramatice asupra persoanei sale, contrar celor impuse de actul Națiunilor Unite.

Principiul 17: „În cazul în care siguranța avocaților este amenințată ca urmare a îndeplinirii funcțiilor lor, aceștia trebuie să fie protejați în mod adecvat de către autorități”. Principiul acesta a fost încălcat prin decizia instanței supreme, ceea ce semnifică fără echivoc că Statul Român a procedat tocmai invers față de cum se prevede în documentul Organizației Națiunilor Unite.

Principiul 18: „Avocații nu vor fi identificați cu clienții lor sau cu cauzele clienților lor ca urmare a îndeplinirii funcțiilor lor.”  Întregul proces penal care a avut ca soluție finală condamnarea la 5 ani de închisoare a confratelui meu are semnificația identificării lui cu clientul său care, eventual, a urmărit un scop fraudulos, contrar legilor care guvernează materia restituirii imobilelor naționalizate de Statul Român, în condițiile în care avocatul nu a urmărit altceva decât executarea și respectarea unor hotărâri judecătorești anterioare care au stabilit calitatea de „persoană îndreptățită” a unuia dintre coinculpați la restituirea Fermei Băneasa. Hotărâri care, esențial!, se bucurau și se bucură de autoritatea lucrului judecat. De când cererile, consultațiile, sfaturile și demersurile unui avocat, întreprinse în vederea punerii în executare a unor hotărâri judecătorești pronunțate în materia legilor reparatorii (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, precum și a celor ulterioare, de modificare și completare), cum au fost cele prestate de avocatul Robert Roșu, pot fi calificate ca infracțiuni și reținute ca atare, atrăgând aplicarea unei pedepse rezultante de 5 ani de închisoare și a unor pedepse complementare și accesorii pe măsură? Cu atât mai mult cu cât judecătorul din prima instanță a stabilit că nu este așa, dispunând achitarea, iar în apel starea de fapt rezultată în urma readministrării probelor nu s-a schimbat!!!

Principiul 19: „Nici o instanță sau autoritate administrativă în fața căreia se recunoaște dreptul la avocat nu refuză să recunoască dreptul unui avocat de a se prezenta în fața clientului său, cu excepția cazului în care avocatul respectiv a fost descalificat în conformitate cu legislația și practica națională și în conformitate cu aceste principii.” Acest principiu a fost încălcat de către anchetatori, cu bună știință, în faza de urmărire penală, prin împiedicarea colegilor avocați ai lui Robert Roșu de la Casa de avocatură „Țucă, Zbârcea și asociații” de a-l asista și reprezenta, urmare citării și audierii tuturor!? în calitate de martori în cauză. Chiar toți! au știut ce a făcut sau nu a făcut colegul lor Robert Roșu în cauzele Principelui de România? Chiar toți i-au ținut lumânarea lui Robert Roșu când acesta lucra pentru prinț, încercând să valorifice niște hotărâri judecătorești civile, pronunțate în legătură cu drepturile revendicate de către prinț, inclusiv acela referitor la „calitatea de persoană îndreptățită”? Maniera la care au procedat anchetatorii a fost un truc simplu și o șmecherie ieftină, pentru a-i pune în stare de incompatibilitate pe colegii lui Robert Roșu, urmare invocării dispozițiilor art. 112 alin. 3 c.pr.penală, aplicat, desigur, în mod abuziv, tocmai în scopul a-l împiedica de a se folosi de serviciile unui coleg partener în asocierea profesională „Țucă, Zbârcea și asociații”. Statul Român a încasat recent de la C.E.D.O. o sancțiune pentru obstrucționarea la această manieră a confratelui și eminentului profesor univ. dr. Gheorghiță Mateuț, într-o cauză instrumentată de una dintre structurile teritoriale ale D.N.A.

Principiul 20, conform căruia „Avocații beneficiază de imunitate civilă și penală pentru declarațiile relevante făcute cu bună-credință în pledoarii scrise sau orale ori în înfățișările lor profesionale în fața unei instanțe, a unui tribunal sau a altei autorități juridice sau administrative.”, a fost făcut zob temeinic de către judecătorii instanței supreme care au pronunțat condamnarea confratelui meu Robert Roșu care, prin lucrările scrise, concluziile formulate și argumentele invocate a valorificat drepturile clientului său, obținând în final retrocedarea către acesta, de la unitatea deținătoare a Fermei Băneasa. Ce imunitate penală? Marș la pușcărie!!! Știm noi ce ai făcut!!! Întrebarea legitimă care se pune: de când elocința avocatului, greutatea și temeinicia argumentelor invocate, cunoașterea cauzei și formularea concluziilor în cunoștință de cauză pot fi încadrate ca infracțiuni și nu protejate de acest principiu? De când promovarea drepturilor și intereselor clientului de către avocat, respectiv onestitatea, loialitatea și fidelitatea față de acesta pot fi încadrate ca fiind complicități la abuzuri în serviciu sau, mai rău!, întreaga activitate a acestuia, desfășurată în interesul clientului, calificată ca infracțiune de constituire a unui grup infracțional organizat!? În care sistem judiciar care se respectă, în care avocații nu sunt calificați ca infractori și „spălători de bani”, așa cum s-a referit la toți avocații români!!! procurorul anchetator al cazului Robert Roșu, s-a auzit așa ceva??? În care sistem judiciar în care nu se practică intimidarea, agresarea, jignirea, persiflarea și luarea la mișto a avocaților de către magistrați (practici curente la multe parchete și instanțe judecătorești, sens în care este de citit materialul publicat de confratele Marian Nazat și întitulat „Justiție în țara măgarilor”, apărut pe cristoiublog.ro, cu referire concretă la conduita judecătorului Ionuț Matei în cadrul unui proces), astfel cum este la ordinea zilei în justiția noastră, se poate întâmpla așa ceva?

Principiul 22 care impune ca „Guvernele trebuie să recunoască și să respecte faptul că toate comunicările și consultările dintre avocați și clienții lor în cadrul relației lor profesionale sunt confidențiale.”, s-a făcut țăndări după ce anchetatorii, sub pretextul percheziției prevăzute de art. 157 și urm. c.pr.penală, au răscolit și au răvășit întregul sediu profesional al Casei de avocatură Țucă, Zbârcea și asociații”, întins pe câteva etaje ale unei clădiri de birouri din București, cu zeci și zeci de avocați asociați, parteneri și colaboratori. Ce confidențialitate, ce secret profesional, ce secret al actelor avocatului? Toate au fost călcate în picioare, iar actele și lucrările avocaților, fără a fi subiecți principali ai anchetei au fost ridicate în original de către anchetatori. Nu a avut relevanță că erau actele unor avocați care nu erau anchetați și subiecți ai urmăririi penale! Au fost ridicate la kilogram și duse au fost. Ce au contat prostiile despre secretul profesional, despre secretul comunicărilor dintre client și avocat, despre confidențialitate și secretul actelor întocmite de către avocat, toate menționate legislația națională și europeană a profesiei?

La capitolul „Libertatea de exprimare și asociere” se înscrie Principiul 23, conform căruia „Avocații, precum alți cetățeni, au dreptul la libertatea de exprimare, credință, asociere și întrunire.” Așa cum au fost călcate în picioare principiile anterioare, așa a fost nesocotit și acest principiu prin condamnarea dată față de colegul nostru Robert Roșu, fiind pedepsită elocința, dreptul la liberă exprimare în cadrul demersurilor profesionale și al exercitării atribuțiilor specifice avocatului. Pledoaria și discursul acestuia în fața autorității deținătoare a Fermei Băneasa, rostite în scopul valorificării dreptului clientului său, în sensul retrocedării imobilului, drept constatat prin hotărâri judecătorești definitive, au fost încadrate ca infracțiune de complicitate la restituirea frauduloasă a fermei către Prințul Paul de România și pedepsite pe măsură.

De asemenea, este demnă de menționat, pentru problema abordată, Recomandarea nr. (2000) 21 a Comitetului Miniștrilor către statele membre ale Uniunii Europene privind libertatea de exercitare a profesiei de avocat, adoptată de Comitetul de Miniştri pe 25 oct. 2000, la a 727- a reuniune a delegaţilor miniştrilor. În acest document al autorității Uniunii Europene se menționează la Capitolul I „Principii generale privind libertatea de a exercita profesia de avocat” următoarele principii relevante:

1. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, a proteja şi a promova libertatea de a exercita profesia de avocat, fără discriminare şi fără imixtiuni din partea autorităţilor sau a publicului, în special având în vedere prevederile relevante ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

3. Avocaţii trebuie să se bucure de libertatea la opinie, exprimare, mişcare, asociere şi întrunire şi, în special, de dreptul de a lua parte la dezbateri publice privind legea şi administrarea justiţiei, şi de a propune reforme legislative. 

4. Avocaţii nu trebuie să sufere sau să rişte săsuporte sancţiuni ori să fie supuşi unor presiuni atunci când acţionează în concordanţă cu standardele profesionale.

6. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru ca relaţia de confidenţialitate dintre avocat şi client să fie respectată. Excepţiile de la acest principiu vor fi permise doar în măsura în care ele sunt în conformitate cu principiile statului de drept.

Comentariile sunt inutile, cele de la „Principiile de bază ale rolului avocatului”, mai sus decelate, fiind valabile și în cazul celor stabilite de recomandarea europeană menționată.

Este locul aici de precizat că reglementările interne ale profesiei de avocat în România, îndeosebi Legea nr. 51/1995, sunt grav deficitare la capitolul protejarea libertății de exercitare a profesiei de avocat, a libertății de exprimare a avocatului în desfășurarea activităților specifice profesiei, precum și împotriva abuzurilor de orice fel săvârșite de autoritățile statului. Declarativ este enunțată independența avocatului însă, efectiv!, ea nu este garantată de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar Statutul profesiei de avocat (adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România) este prea puțin către deloc opozabil statului și autorităților care-l compun, nefiind un act emis de către acesta ori recunoscut în vreun fel, pentru a-i da eficiența scontată, necesară și pretinsă de reglementările internaționale mai sus menționate, precum și de corpul profesional al avocaților din România. Dimpotrivă, de exemplu, una dintre garanții, aceea referitoare la participarea decanului baroului la percheziția sediului profesional al unui avocat care face parte din respectivul barou, a fost chiar suprimată de legiuitor.

Summa summarum, pentru a nu o lungi, este evident că Legea nr. 51/1995 nu (mai) răspunde pretențiilor de protejare a profesiei și de protecție a avocaților în exercitarea acesteia.

Precizare necesară: nu discut fondul deciziei date de instanța supremă, așadar nu am intenția dinamitării acestui „pilon al statului de drept”, cum mult prea plat s-a exprimat șeful Consiliului Superior al Magistraturii. Mă întreb însă și nu cred că numai eu, cum de același șef nu s-a revoltat pe procurorii din cauza Robert Roșu care au negat efectele unor hotărâri judecătorești civile având ca obiect calitatea de persoană îndreptățită la restituirea Fermei Băneasa a Prințului Paul de România, precum și dreptul acestuia la restituirea aceleeași ferme și obligarea unora dintre judecători de a abjura de la respectivele hotărâri, de a se dezice pur și simplu de ele, susținând senini că ele nu sunt tocmai în regulă și că le-au dat pentru că au fost prea încărcați cu dosare, obosiți, stresați, cu mințile în altă parte etc.? Iată că procedura originală și ad-hoc a procurorilor D.N.A. din Brașov a inventat o nouă cale de atac în materie de procedură civilă, având ca efect anularea unor hotărâri judecătorești civile, care au dobândit autoritatea lucrului judecat și chiar au intrat în circuitul civil. Prin aceasta procurorii nu s-au substituit puterii legislative, nu au comis un exces de putere uzurpând atribuțiile legislativului și nu au comis un abuz atunci când au nesocotit formula executorie aplicată pe acele hotărâri judecătorești civile, precum și art. 430 alin. 1 și 2 c.pr.civilă? Pentru simpla informare, iată conținutul formulei executorii al unei hotărâri definitive, date în materie civilă (art. 641 alin. 6 c.pr.civilă): „Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunțat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenților forței publice să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu,. în condițiile legii. (Urmează semnătura președintelui completului și a grefierului.)”. Sublinierea s-a impus cel puțin raportat la cinismul conduitei anchetatorilor…

Asta nu îl deranjează pe domnul președinte al C.S.M., numai comentariile și protestele legitime ale avocaților împotriva unei decizii de condamnare abuzivă a unui coleg de-al lor? De asemenea, mă întreb, dacă procurorii au dreptul de a desființa la maniera menționată hotărâri judecătorești care au dobândit autoritatea lucrului judecat, noi avocați de ce nu am avea dreptul de a contesta sau măcar de a comenta o decizie de condamnare a unui coleg avocat, fie ea și a instanței supreme, cel puțin aparent abuzivă, cu vădite semne de întrebare? După cum la fel de legitim putem să ne întrebăm de ce acei judecători dacă au dat hotărâri atât de nelegale și „nu tocmai în regulă” , în stare de abulie fiind, de ce nu au urmat soarta judiciară a colegului nostru Robert Roșu, adică de ce s-a tăiat cu o altă măsură în ceea ce îi privește pe judecători decât cea cu care s-a tăiat în cazul confratelui avocat? Asta nu îl deranjează pe domnul președinte al consiliului Superior al Magistraturii?

Pe de altă parte, nu văd cum o decizie judecătorească, chiar și a instanței supreme!, dacă a generat un val de revoltă fără precedent în rândul corpului profesional al avocaților din România (și poate nu numai!), într-o bună parte a mass-media, precum și în rândul unor concetățeni, trebuie să fie clasificată de către vârfurile autorității judecătorești ca imună la critici, iar acele critici (de)clasate în categoria asalturilor și acțiunilor ilegitime la adresa statului de drept și a „pilonilor” acestuia. Întrebarea care se pune este următoarea: ce a lovit și lovește mai mult în statul de drept, ce zdruncină din temelii ordinea constituțională în statul român, decizia judecătorească de condamnare abuzivă a confratelui Robert Roșu sau criticile la adresa acesteia și exhibarea efectelor pe care în mod dramatic le-a produs? Cu atât mai mult cu cât nu se cunoaște motivarea ei, din cauza unor dispoziții arhaice, de tip stalinist, proprii unui stat dictatorial, menținute de „noul” cod de procedură penală, care permit încarcerarea/împușcărierea unui cetățean fără ca el și societatea să cunoască motivele care au condus la luarea uneia astfel de decizii? Altfel spus, este hilar ca într-un stat de drept, cu justiție pretins democratică și independentă, ai cărei magistrați se supun numai legii, un acuzat să fie condamnat la ani grei de închisoare și, în executarea deciziei definitive, să fie încarcerat, cu mult înainte de a cunoaște motivele pentru care i s-a aplicat o astfel de pedeapsă. Iar, în cazul confratelui Robert Roșu, în condițiile în care decizia de condamnare este diametral opusă celei date în prima instanță (chestie care, la fel nu îl sâcâie și nu îi naște întrebări  domnului președinte al C.S.M.), când același acuzat a fost achitat și readministrarea probelor în apel nu a schimbat cu nimic starea de fapt stabilită de prima instanță, care a dispus achitarea pe considerentul că fapta nu există sau că nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii imputate. Cum s-a concretizat funcția de pace socială a acestui act de justiție?

Ab initio, a arunca un om în fundul pușcăriei pentru ani de zile, fără ca acesta să cunoască de ce, mi se pare nu numai imoral, grav abuziv dar și neconstituțional, raportat la principii, drepturi și libertăți consfințite în Constituția României, dintre care amintesc, fără pretenții de exhaustivitate, art. 3 alin. 3 și 5 (alin. 3: România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul traditiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.” și alin. 5: În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”), întrucât, raportat la demnitatea omului și la dreptate, ca valori supreme, astfel consacrate de Constituție, este inadmisibil ca un cetățean român să fie încarcerat în penitenciar, pentru executarea unei pedepse privative de libertate, fără să cunoască motivarea hotărârii judecătorești în temeiul căreia i s-a aplicat acea pedeapsă, adică fără a ști de ce face pușcărie și pentru că nu asigură garanția la care se referă partea finală a alin. 3, după cum nu semnifică nici respectarea Constituției și a supremației acesteia și a legilor, acestea din urmă, prin art. 403 și art. 424 c.pr.penală impunând cu titlu imperativ motivarea hotărârilor. Mai mult decât atât, având în vedere art. 556 alin. 3 c.pr.penală, în conformitate cu care „Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel”, minuta deciziei de condamnare în apel NU întrunește exigențele impuse de sintagma „extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare”, întrucât minuta nu este nici motivată și nici nu conține datele necesare punerii în executare a hotărârii, având în vedere că nu este motivată, astfel cum impun prevederile art. 403 și art. 424 c.pr.penală. Altfel spus, minuta deciziei de condamnare în apel a colegului Robert Roșu NU era aptă a determina executarea respectivei decizii (nr. 382 din 17 decembrie 2020 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție) întrucât nu conține datele necesare punerii în executare, respectiv motivarea, singura în măsură să-l încunoștințeze pe condamnat despre cauzele juridice ale condamnării sale. Un argument legal în susținerea acestui punct de vedere îl constituie alin. 1 al art. 2 (având denumirea marginală „Temeiul executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul proceselui penal, potrivit căruia „Pedepsele și măsurile educative privative de libertate se execută numai în temeiul hotărârilor judecătorești definitive.” Or, cât timp legea stabilește ca temei al executării pedepselor „hotărârile judecătorești definitive” este limpede că pedepsele nu se pot pune în executare, respectiv condamnatul nu poate fi arestat și încarcerat pentru executarea pedepsei decât în baza unei hotărâri judecătorești definitive având înțelesul și conținutul prevăzute de art. 401 c.pr.penală și care nicidecum! nu este egal cu dispozitivul acesteia și nici măcar cu „un extras din acea hotărâre” (art. 556 alin. 3 c.pr.penală), întrucât, potrivit art. 401 c.pr.penală, „Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.” Ca atare, hotărârea la care se referă art. 2 alin. 1 din Legea nr. 254/2013 ca temei al executării pedepsei închisorii nu se poate reduce la dispozitivul acesteia, fie că este vorba de sentințe, fie că este vorba de decizii, tocmai pentru că dispozitivului îi lipsește atât partea introductivă, cât și considerentele (motivarea). De altfel, nu cred că intenția legiuitorului a fost ca executarea pedepselor cu închisoarea să fie posibilă în temeiul dispozitivului unor hotărâri judecătorești penale definitive, pentru că atunci, în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 254/2013 ar fi vorbit despre dispozitivul hotărârilor judecătorești definitive și nu despre înseși hotărârile judecătorești definitive.

Desigur, prozeliții ideii încarcerării în vederea executării unei pedepse privative de libertate a unui condamnat penal în temeiul unui „ciot” de hotărâre (a se citi dispozitivul acesteia), care nu conține motivarea condamnării (motivele de fapt și de drept), vor susține că legea nu impune comunicarea „hotărârii” (în înțelesul art.  401 c.pr.penală și al art. 2 alin. 1 din Legea nr. 254/2013) anterior începerii executării pedepsei, ceea ce înseamnă că cele de mai sus sunt simple „speculații”, posibil a fi avute în vedere, eventual, ca o propunere de lege ferenda. Numai că, de lege lata, pentru argumentele prezentate în cele ce au precedat, cred că, totuși, intenția legiuitorului a fost ca acuzatul-condamnat să cunoască motivele hotărârii sale de condamnare anterior arestării, încarcerării și debutului executării pedepsei dispuse prin respectiva sentință sau decizie penală.

Ca atare, încarcerarea în vederea executării deciziei de condamnare a confratelui Robert Roșu, fără comunicarea integrală a acesteia, având conținutul prevăzut de art. 401 c.pr.penală, este nelegală.

Până una alta, chestiunea în discuție ridică o altă problemă cât se poate de stringentă, anume aceea a simultaneității pronunțării și motivării deciziilor penale date în apel, îndeosebi a celor de condamnare, precum și problema simultaneității între momentele pronunțării, redactării și comunicării tuturor hotărârilor penale care soluționează fondul cauzei, fie de condamnare, fie de achitare ori de încetare a procesului penal. Adică, inculpatului și celorlalte părți să li se comunice hotărâri motivate și nu numai dispozitivul acestora. Dacă judecătorul/judecătorii cauzei ar pronunța soluția, având deja motivată hotărârea la acel moment, ipoteză perfect posibilă în cazul redactării ei în termenul stabilit, poate chiar și succesiv, pentru pronunțarea soluției și care, astfel, s-ar comunica părților în integralitatea ei, s-ar preveni exercitarea multor apeluri pentru simplul dar evidentul fapt că acuzatul cunoscând motivele pentru care a fost condamnat sau achitat ori s-a încetat față de el procesul penal și apreciindu-le ca fiind legale și temeinice, nu ar mai exercita calea de atac ori ea s-ar limita la anumite părți din hotărâre. Tot așa și în situația celorlalte părți din proces. Adică, am avea o economie de timp, energii și materiale.

Această soluție legislativă ar avea și alte beneficii: respectarea termenului de motivare a hotărârilor, prevăzut pentru 30 de zile (art. 405 alin 6 c.pr.penală), netergiversarea motivărilor cu lunile și, uneori, cu anii, asigurarea dreptului pentru încadrarea celui interesat în termenul de șase luni pentru formularea plângerii la care se referă Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 35 alin. 1 partea finală din Convenție), lucru practic imposibil în cazul neexecutării obligației de motivare în termen sau al tergiversării ei mult în timp, imposibilitate care încalcă însăși Convenția (art. 34). De altfel, Statul Român, atunci când a ratificat Convenția în anul 1994, s-a angajat și a subscris necondiționat și la partea finală a art. 34, potrivit căreia „Înalta parte contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept.” Or, încălcarea notorie a  obligației de motivare a hotărârilor judecătorești penale în termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 405 alin. 6 c.pr.penală, aduce o atingere gravă dreptului persoanelor fizice care se consideră vătămate în urma procesului penal de a se adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul dreptului de petiționare prevăzut de art. 35 partea I din Convenție și, în mod echivalent, reprezintă încălcarea de către Statul Român a obligației de abținere asumată în partea a II-a a art. 35 din Convenție, prin punerea respectivelor persoane în situația de a nu cunoaște motivarea hotărârii de condamnare și, implicit, de a nu își putea motiva în mod corespunzător plângerea adresată Curții Europene a Drepturilor Omului, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 din Convenție.

În opinia mea, soluția comunicării hotărârii definitive integrale, adică având conținutul prevăzut de art. 401 c.pr.penală, conform art. 424 alin. 5 c.pr.penală, fără a se preciza termenul în care să se facă, ridică, de asemenea, serioase semne de neconstituționalitate. Într-adevăr, având în vedere că termenul pentru exercitarea recursului în casație curge de la comunicarea deciziei date în apel (art. 435 c.pr.penală), dreptul condamnatului de a-l exercita este condiționat de comunicarea deciziei date în apel. Desigur, în ipoteza comunicării deciziei după multe luni sau chiar ani, astfel cum se întâmplă în practică sau chiar a necomunicării, dreptul condamnatului la exercitarea recursului în casație este obstrucționat. Motiv pentru care, art. 424 alin. 5 c.pr.penală încalcă art. 21 alin. 1 și 2 (accesul liber la justiție) și art. 51 alin. 1 (dreptul de petiționare) din Constituția României.

În fine, dar nu în ultimul rând, ar asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, ridicarea calității hotărârilor penale, prin mai temeinica concordanță dintre dispozitiv și considerente și, nu în ultimul rând, ar limita motivările ad-hoc/pro causa în raport de soluția adoptată prin minută și preluată în dispozitiv, poate insuficient cumpănită și dezbătută în procedura deliberării.

Din cele mai sus arătate cred că rezultă destul de convingător că în cazul confratelui meu Robert Roșu dreptatea a fost mitraliată și ucisă, astfel cum au fost omorâte destinul și viitorul colegului meu. Întâmplare sau nu, această nedreaptă condamnare și încarcerare au survenit cu câteva zile înainte de împlinirea a 31 de ani de la asasinarea soților Ceaușescu, tot ca urmare a unui proces penal penibil, a unei judecăți strâmbe și a abuzivei puneri în executare a sentinței (nedefinitive!) rezultate. Realitatea este că atât în 25 decembrie 1989, cât și în 17 decembrie 2020 dreptatea, adevărul și justiția au fost mitraliate, precum trupurile celor doi foști dictatori, dreptul la apărare strivit în picioare și batjocorit, iar avocatura din România grav afectate. Dacă în cel dintâi caz avocatura avut de suferit în urma pledoariilor jenante ale avocaților desemnați a-i asista pe cei doi acuzați, fără vreo legătură cu obligația asigurării apărării, semnificând cvasi-derobarea avocaților de menirea de apărători ai acuzaților, în urma cazului confratelui meu Robert Roșu și a deciziei date de instanța supremă, avocatura din România a fost pusă la zid, mesajul transmis fiind fără echivoc, precum răpăitul unui pistol mitralieră: „Vedeți-vă de lungul nasului măi avocaților, că altfel pârnaia vă mănâncă! Nu ne interesează pe noi competențele voastre, puteți face borș pe ele și pe legile voastre, noi hotărâm dacă ceea ce faceți și ziceți sunt sau nu infracțiuni, iar voi infractori sau nu! Iar principiile pe care le invocați sunt bune de recitat în pretoriul ideilor, nu de invocat în apărarea voastră prin instanțe! Și mai vedeți-vă de treabă cu dreptul la apărare al clienților voștri și cu elocința voastră că s-ar putea să vă bage la pușcărie! Vreți alt exemplu mai edificator decât cel al colegului vostru Robert Roșu?!!”

Așadar, mitralierea unor oameni se poate face nu numai cu gloanțe împroșcate de pistoale mitralieră, astfel cum s-a întâmplat la 25 decembrie 1989, ci și prin indolență, răutate și abuz. Similitudinea dintre cele două procese se regăsește și sub un alt aspect, anume că ambele judecăți și hotărârile rezultate în urma lor au fost date în numele legii și democrației. Care lege, care democrație???

P.S.: Pentru a nu se spune că nu m-am ocupat și de avocați: confraților, dacă demersurile în susținerea colegului nostru vor înceta înainte ca justiția să-și retracteze aberanta decizie de condamnare, avocatura și, odată cu ea, toți avocații din România ne putem considera desființați/anulați, atât ca profesie, cât și ca profesioniști, iar munca noastră în zadar, cu serioase riscuri și implicații penale. Dreptul la apărare nu va mai fi asigurat de noi, acești avocați care am suportat umilința condamnării nedrepte a unui confrate, ci de o altă categorie de „lucrători”, captivi ai unei justiții care nu admite nici dreptatea, nici adevărul, nici legalitatea, pentru care aceste deziderate sunt simple mofturi, bune de aruncat la pubelă, precum principiile rolului avocatului, mai sus enunțate. Iar acei „lucrători”, indiferent cum vor fi fost numiți, paiațele acestei justiții mutilate.

P.S.2: Este lăudabilă și îmbucurătoare solidaritatea de breaslă născută în jurul și pentru confratele nostru, avocatul Robert Roșu (cu toate că mai sunt și cozi de topor care aplaudă asasinarea lui, al căror sentiment de solidaritate este precum al călăilor față de victimă). După cum semnificative și lăudabile sunt luările de poziție în favoarea acestuia, atât în presa scrisă cât și în cea audio-video, exprimate de  importante personalități ale avocaturii din România, profesioniști adevărați, cu un cuvânt greu în avocatură și în societate. În modesta mea opinie, această solidaritate de breaslă trebuia să se manifeste în cazul fiecărui avocat anchetat, trimis în judecată și, eventual, condamnat pe nedrept. Ceea ce nu s-a întâmplat ori a fost prea palidă! Încerc să sper, la manieră lucidă, că Robert Roșu dacă! era un amărât de „cabinet de avocat” reacția breslei era la fel de semnificativă ca în cazul dat și i-ar fi scos și atunci din birouri pe greii profesiei pentru a protesta față de grava nedreptate făcută lui „Robert Roșu – cabinet de avocat”.

Av. Dan Mihai Șuta
Baroul Satu Mare

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Secţiuni: Drept penal, Opinii, SELECTED TOP LEGAL, Sistemul judiciar, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD