« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu

Abuzul de bunuri sociale – între delapidare și folosirea cu rea-credință de bunuri sau creditul de care se bucură societatea
24.12.2020 | Elena-Ștefania BALEA

JURIDICE - In Law We Trust
Elena-Ștefania Balea

Elena-Ștefania Balea

Sau despre cum „a băga mâna în miere și a nu te linge pe degete, nu se poate”.

I. ABUZUL DE BUNURI SOCIALE

Criminalitatea „gulerelor albe” este alcătuită din diversitatea infracțiunilor care se realizează în și prin îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcționarilor publici dar și din infracțiunile economice care dau contur noțiunii de drept penal al afacerilor. În privința infracțiunilor economice s-au realizat în doctrină diverse clasificări și definiții ale acestora, însă nu există un punct de vedere unitar și exhaustiv prin care să fie consacrată o anumită modalitate de determinare a acestora. Reglementarea abundentă a funcționării și organizării numeroaselor categorii de persoane juridice constituie adesea un impediment în aplicarea unitară a legii cu privire la situații de fapt asemănătoare și determină apariția unor disfuncționalități în cadrul organelor judiciare chemate să stabilească o corectă încadrare juridică.

Legea nr. 31/1990 este o lege extrapenală ce cuprinde și dispoziții penale, incriminând în cuprinsul său câteva infracțiuni specifice funcționării societăților, care au în comun, pe lângă unele elemente specifice, calitatea subiectului activ, calificat, ce face deseori diferența față de alte norme de incriminare asemănătoare. Pentru a se stabili care este sensul noțiunii de „abuz de bunuri sociale” trebuie avută în vedere premisa la care trebuie să se raporteze organul judiciar: calitatea membrilor societăților comerciale care fac parte din organele sale de conducere dublată de calitatea de for decizional pe care aceleași persoane le îndeplinesc simultan.

Pornind de la înțelesul pe care Codul Civil îl dă conceptului de patrimoniu (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății) și, respectiv, activul social (totalitatea bunurilor aduse ca aport și bunurile dobândite în cursul activității societății)[1], se observă că folosirea sub orice formă (licită sau ilicită) a bunurilor sociale reprezintă o formă de exercitare a drepturilor patrimoniale. Însă, pentru a deosebi dacă modul de utilizare a acestor drepturi este legitimă sau nu, trebuie să se stabilească dacă subiectul de drept care întreprinde o anumită activitate are aptitudinea de a le folosi și dacă își exercită aceste prerogative în limitele impuse de lege și de normele interne ale societății.

Bunurile pe care asociații le aduc ca aport se transformă în bunuri sociale prin puterea legii, dobândindu-se astfel părți de interes, acțiuni sau părți sociale. Asupra acestor bunuri asociații își pierd dreptul de a dispune în mod unilateral, această putere fiind transferată persoanei juridice ca subiect de drept. De aceea, asociații sau acționarii, în această calitate sau în calitate de organe de conducere și decizionale, trebuie să acționeze în numele persoanei juridice atunci când dispun de bunurile sociale și să urmărească numai interesele societății prin folosirea acestora.

În momentul în care limitele interne dreptului de proprietate pe care societatea îl are asupra bunurilor sale sunt depășite prin folosirea frauduloasă a acestora, în alte scopuri decât cele prevăzute de cadrul normativ intern al respectivei persoane juridice, se pune problema abuzului de drept. Cu referire la art. 15 din Codul Civil, care prevede că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, putem concluziona că abuzul de bunuri sociale se poate realiza în diferite modalități, atunci când una sau mai multe din prevederile textului general sunt pliabile în situația de fapt existentă. De cele mai multe ori însă, acest abuz se conturează într-o faptă cu caracter delictual civil sau penal, angajând răspunderea persoanei fizice implicate față de societatea comercială și față de stat ca subiect activ al acțiunii penale.

Cadrul normativ cu referire la care s-a generalizat noțiunea de abuz de bunuri sociale este dat de art. 272 alin.(1) lit.b) din Legea nr. 31/1990, care prevede că se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fondatorul, administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere ori al directoratului reprezentantul legal al societății care folosește cu rea-crediță bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia, sau în folosul lui propriu, ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect. Este de observat, însă, că acest text nu exclude existența abuzului de bunuri sociale realizat prin alte metode sau practici. Acesta este și motivul pentru care organele judiciare trebuie să analizeze în mod unitar situația de fapt cu care se confruntă și să stabilească de la caz la caz dacă speța pe care o instrumentează se încadrează sau nu în normele de incriminare ale unui delict civil sau ale unuia penal.

Prin conceptul de abuz de bunuri sociale, Legea nr. 31/1990 vine să reglementeze interesele ilicite manifestate de către administratorii sociali în contra interesului societății. Problema care se pune este aceea de a determina care dintre normele de incriminare prevăzute de Codul penal și, respectiv, de Legea nr. 31/1990 (sau chiar de alte norme speciale) vor fi aplicabile în cazuri concrete.

II. RĂSPUNDEREA ȘI ROLUL ADMINISTRATORILOR – SUBIECT ACTIV AL INFRACȚIUNII

Administratorul (lato sensu) al unei societăți comerciale este o persoană fizică sau juridică care are ca atribuții realizarea activităților necesare gestionării și administrării actelor societății cu scopul de a duce la îndeplinire obiectul de activitate al acesteia. În cazul îndeplinirii sarcinilor în mod neconform, nelegal, insuficient sau cu depășirea puterii de administrare, societatea se poate întoarce împotriva acestuia pentru angajarea răspunderii sale. În doctrină au fost analizate condițiile tragerii la răspundere și în funcție de analiza situației de fapt se determină de către organele judiciare dacă aceasta corespunde unui delict civil sau trece în sfera dreptului penal. Astfel, s-a concluzionat că trebuie să existe o încălcare a normelor impuse prin lege, statut și alte acte normative interne ale societății, să existe culpa administratorului și fapta să îi fie imputabilă, precum și să existe un prejudiciu pentru a putea fi demonstrată existența faptei. Însă, așa cum s-a arătat, în ceea ce privește răspunderea penală și existența vreunei infracțiuni în legătură cu atribuțiile administratorului, existența prejudiciului nu este indispensabilă săvârșirii faptei. Astfel, chiar dacă prin faptă nu se poate demonstra un prejudiciu material, atât incriminarea din legea specială, cât și Codul penal arată că acestea sunt infracțiuni de pericol, motiv pentru care comiterea faptei nu presupune în mod necesar existența unui rezultat păgubitor.

În ceea ce privește noțiunea de „administrator” pe care o prevede atât Legea nr. 31/1990, cât și Codul penal, este de observat că aceasta vizează categorii diferite de persoane care răspund pentru faptele comise în dauna societății. În principiu este vorba despre toate acele persoane care au rol administrativ și decizional în cadrul unei persoane juridice, fiind incluși în această categorie gestionarul, fondatorul, membrii consiliului de supraveghere, directorul, lichidatorul și ceilalți membrii care contribuie la conducerea societății.

În Codul penal, infracțiunile de corupție și de serviciu au în vedere, în general, un subiect activ calificat, care se circumscrie noțiunii de funcționar public, prevăzută de art. 175. Însă reglementarea din art. 308 Cod penal face trimitere la noțiunea denumită „funcționari privați” care îi desemnează pe cei care „exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”[2]. Astfel, de cele mai multe ori, atunci când fapta este săvârșită în cadrul unei persoane juridice de drept privat, aceasta trebuie analizată în mod diferențiat pentru a se stabili cu exactitate dacă este vorba despre un delict civil sau o infracțiune, iar în acestă din urmă situație, pentru a se vedea cărei încadrări juridice i se circumscrie.

Astfel, atât legea specială cât și Codul penal au în vedere infracțiuni cu subiect activ calificat, drept care faptele nu se pot circumstanția unora penale dacă acesta, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește această calitate specială. Desigur, comiterea unei asemenea fapte în detrimentul unei persoane juridice, de drept public sau de drept privat, constituie faptă prevăzută de legea penală, dar va fi supusă unei alte încadrări juridice (furt, înșelăciune etc.).

Legea nr. 31/1990 prevede în art. 1444este interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia prin intermediul unor operațiuni precum: a) acordarea de împrumuturi administratorilor; b) acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări; c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului; d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către administratori a oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe persoane; e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanţe ce are drept obiect un împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor ori o altă prestaţie personală a acestora. În acest sens, este de observat faptul că nu orice folosire a bunurilor sociale reprezintă infracțiune, ci doar atunci când limitele impuse de aceasta sunt depășite în dauna societății.

III. DELAPIDAREA

Ca infracțiune prevăzută de Codul Penal, delapidarea face parte din categoria infracțiunilor de corupție și serviciu și se conturează pe o situație premisă bazată pe gestionarea sau administrarea pe care o realizează un funcționar (public sau „privat”) față de o persoană juridică sau o autoritate publică. Art. 295 alin. (1) din Codul penal dispune că însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Acest text de lege, prin prisma obiectului juridic, a subiecților infracțiunii și a laturii obiective, este ușor de confundat cu infracțiunile prevăzute de legea specială și situațiile de fapt pot fi încadrate, de cele mai multe ori, în ambele modalități de incriminare.

Delapidarea în Codul penal din 1969 făcea parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, ceea ce presupunea că obiectul juridic principal era dat de vătămarea patrimoniului persoanei juridice care suferea un prejudiciu material în urma comiterii acestei fapte. În Noul Cod penal s-a decis ca această infracțiune să fie trecută în sfera celor care au ca obiect juridic apărarea raporturilor de serviciu și protejarea, în subsidiar, a celor patrimoniale. Aceasta se observă cu atât mai mult cu cât obiectul material al infracțiunii este dat de bani, valori sau alte bunuri doar în mod auxiliar, deoarece comiterea acestei fapte nu presupune, per se, o vătămare materială a obiectului juridic. Din acest motiv, existența prejudiciului nu este o condiție indispensabilă pentru existența infracțiunii.

În ceea ce privește calitatea subiectului activ, acesta este circumstanțiat și trebuie să fie atât funcționar public, cât și administrator sau gestionar[3], luându-se în considerare elementele prezentate la secțiunea anterioară. Asemănarea dintre infracțiunile prevăzute de legile speciale și Codul penal este conturată îndeosebi prin modalitățile elementului material al laturii obiective, ce se poate realiza printr-o acțiune de însușire, folosire sau traficare. Așa cum s-a arătat în doctrină, „însușirea reprezintă scoaterea bunului din sfera de stăpânire a unității și trecerea lui în patrimoniul subiectului activ”, „folosirea reprezintă scoaterea temporară din sfera patrimonială a unității a bunului și utilizarea lui de către subiectul activ sau de către terțe persoane, cu titlu gratuit”, iar „traficarea este scoaterea temporară a bunului din sfera de stăpânire a unității și darea spre folosință unui terț contra unui câștig”[4]. Trebuie ca fapta să fie comisă în oricare dintre aceste modalități pentru a constitui infracțiune, iar realizarea simultană sau succesivă a acestora cu privire la același bun sau la bunuri diferite, dar în aceeași împrejurare, nu constituie un concurs de infracțiuni.

Astfel cum am anticipat, Legea societăților nr. 31/1990 prevede ca infracțiune fapta de a folosi, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, precum și de a dobândi sau a vinde, pe seama societății, acțiuni la prețuri vădit superioare, respectiv inferioare valorii lor efective, modalități care prezintă similaritate cu cele ale elementului material al infracțiunii de delapidare prevăzută de Codul penal. Deși Codul penal este o lege ulterioară Legii nr. 31/1990 și prin reglementarea în mod asemănător a acestor fapte se poate considera că legea specială a fost implicit abrogată, nu există un temei pentru care să se considere în acest sens. Argumentele care stau la baza incriminărilor diferite sunt date de natura faptelor și de obiectul general de reglementare al celor două acte normative, dar și de diferențele pe care le presupune situația premisă a faptelor ce constituie infracțiuni. Dacă putem spune că infracțiunea de delapidare este infracțiunea cadru pentru cele prevăzute în legea specială, atunci este lesne de înțeles că incriminările din Legea nr. 31/1990 se aplică unor situații strict determinate, care se circumscriu activităților societăților comerciale ca persoane juridice de drept privat.

IV. INFRACȚIUNI PREVĂZUTE DE LEGEA SOCIETĂȚILOR

Legea societăților incriminează cu caracter primar anumite infracțiuni ce au legătură tangențială cu cele prevăzute în partea specială a Codului penal. Aceste norme au ca obiect juridic „relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în cadrul unor activități economice al căror regim este stabilit de lege și prin care se asigură buna desfășurare a activității unor societăți cu personalitate juridică, precum și încrederea publică în actele oficiale care emană de la aceste societăți[5]”. Prin aceste norme de incriminare sunt apărate interesele persoanelor juridice de drept privat, care trebuie să își desfășoare activitatea în mod legal, fără ca persoanele fizice care au atribuții administrative și decizionale să influențeze buna exercitare a operațiunilor sale. Astfel, aceste infracțiuni au în vedere protejarea societății ca subiect de drept, dar și ocrotirea statului prin realizarea intereselor sale economice, financiare și fiscale.

Așa cum am menționat anterior, aceste reglementări au în vedere existența unui subiect activ calificat, dar și a formei de vinovăție a intenției, directă sau indirectă, cu care se realizează fapta. De asemenea, acestea fac parte din categoria infracțiunilor de pericol, motiv pentru care se poate angaja răspunderea penală chiar și în afara unui prejudiciu concret suferit de persoana juridică, fapta consumându-se în momentul comiterii oricăruia dintre elementele materiale prevăzute de lege. Însă, cel mai adesea, aceste fapte presupun existența daunelor materiale suferite de societate, iar stabilirea cadrului factual și a vinovăției poate fi extrem de dificilă în lipsa acestui prejudiciul. Nu de puține ori fapta există și constituie infracțiune, dar organele judiciare nu o pot demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă dacă pericolul este doar unul moral, fără ca acesta să se concretizeze în unul material. De aceea, în practică, deși nu este contestată încadrarea faptelor astfel comise ca fiind infracțiuni de pericol, totuși se arată că rezultatul este indispensabil pentru demonstrarea acțiunii ce reprezintă elementul material al infracțiunii.

Legea nr. 31/1990 conține în art. 271-281 reglementări cu caracter penal al unor fapte ce se pot săvârși în legătură cu exercitarea atribuțiilor și cu obiectul de activitate pe care le presupune normala funcționare a unei societăți comerciale. Un aspect important al acestor incriminări este dat de art. 272 alin. (1) lit. b) care reprezintă punctul de plecare al prezentei analize. Prin aceste dispoziții se observă că legiuitorul a avut în vedere o situație asemănătoare celei descrise de Codul penal în cazul infracțiunii de delapidare. Însă, până la a se ajunge la cadrul penal al faptei, comiterea unui asemenea act de folosire a bunurilor societății presupune în primul rând o acțiune cu caracter civil, ce poate îmbrăca forma delictuală doar dacă s-a realizat prin depășirea limitelor mandatului ce îi este însărcinat administratorului sau altei persoane cu rol în gestionarea intereselor societății. Astfel, de multe ori îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale unei persoane ce are rol de conducere sau administrare presupune încheierea de acte juridice cu caracter de dispoziție asupra bunurilor și creditului social. Dacă aceste acte depășesc cadrul normativ și, mai mult, sunt realizate în dauna societății, ele pot fi considerate ca acte abuzive ale persoanelor care le îndeplinesc.

Normele legii speciale pedepsesc faptele ce se realizează în legătură cu bunurile, creditul, dar și cu autoritatea persoanei juridice de drept privat. Se are în vedere sensul larg al noțiunii de bun, intrând în această categorie bunurile corporale sau incorporale, mobile sau imobile, capitalul social și bunurile dobândite prin realizarea activității sale, dar și capacitatea firmei de a se împrumuta și constitui garanții. În acest sens, s-a arătat că folosirea creditului se poate concretiza în utilizarea în mod abuziv a semnăturii sociale, prin expunerea persoanei juridice la riscuri economice prin contractarea de împrumuturi, punerea de garanții sau încheierea altor acte juridice cu caracter oneros.

O diferențiere a faptelor prevăzute de cele două norme penale constă în aceea că legea specială prevede în mod necesar existența unui scop ce caracterizează latura subiectivă, intenția directă sau indirectă fiind condiționată de prezența unor interese contrare societății sau a unor interese în folosul propriu ori al unei alte societăți. De aceea, în cadrul cercetării unei astfel de fapte, organele judiciare au îndatorirea de a stabili în mod exact înfățișarea acestor interese și a modului în care intenția pusă în executare ar putea fi calificată prin acest scop. Pentru aceasta, în practică au fost date ca exemple de infracțiuni ce au ca finalitate folosirea bunurilor în interes personal și deturnarea acestora de la scopul lor legitim. Cu titlu de exemplu s-a arătat: folosirea unor sume de bani din patrimoniul societății pentru achiziționarea unor obiecte în interes propriu; folosirea capitalului uman pentru efectuarea unor lucrări în interes personal, derogarea de către manager, defavorizând societatea, de la prevederile unor contracte.

V. JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ

Practica a demonstrat cum poate fi anihilată confuzia ce se crează între textele de lege prevăzute de diferitele acte normative și că fiecărei situații de fapt îi corespunde o altă încadrare juridică. Pentru acesta s-a arătat, într­-o speţă[6], că un administrator al unei societăţi a folosit telefonul societăţii o anumită perioadă de timp, efectuând în interes personal convorbiri cu străinătatea, producând prin aceasta un anumit prejudiciu societăţii. Instanţa de fond a motivat soluţia achitării pe ideea că, în cauză, sub aspectul laturii obiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, nefiind vorba de o acţiune de folosire a creditului societăţii sau a unui bun al acesteia, întrucât convorbirile telefonice nu pot forma obiectul material al acestei infracţiuni. Hotărârea instanţei este criticabilă, deoarece valoarea convor­birilor telefonice trebuia privită ca o valoare materială, prezentând importanţă în circuitul economic şi deci putând constitui obiectul material al acestei infracţiuni.

De asemenea, fapta administratorului unei societăţi, de a folosi creditul bancar acordat societăţii pentru realizarea unui con­tract, în scopul achitării unor datorii proprii şi a unor datorii ale societăţii – unele dintre acestea către o altă societate în care îndeplinea tot funcţia de administrator – punând astfel socie­tatea în imposibilitatea de a‑şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract şi de a funcţiona, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Tot astfel, s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. b) dacă administratorul subînchiriază unor societăți ale acestuia, spații comerciale care aparțin unei alte societăți pe care o administra, în schimbul unor chirii foarte mici, având în vedere că s-a demonstrat că anterior aceste spații erau goale iar administratorul a administrat cu bună-credință societatea[7]. O altă spetă arată că fapta unui acționar de a vota în cadrul AGEA pentru majorarea capitalului social al societății prin aport în natură constituit chiar de el, în condițiile în care și ceilalți acționari au aprobat la rândul său prin vot această majorare care a avut la bază studii care o justificau din toate punctele de vedere, nu poate atrage răspunderea penală a acestuia, având în vedere că într-o astfel de situație interesul economic și patrimonial al societății nu a fost lezat[8].

VI. CONCLUZII

În procesul decizional referitor la oportunitatea unei anumite operațiuni ar trebui analizate mai multe criterii obiective, precum: beneficiile concrete pe care le aduce companiei încheierea unor anumite acte juridice, starea financiară și lichiditățile acesteia, posibilitatea ca un cocontractant să renunțe la încheierea contractului sau să denunțe unilateral contractul, impactul asupra societății a unei anumite decizii, posibilitatea de a obține beneficii mai mari pentru companie din alte surse, etc.

Chiar dacă există diferite modalități de reglementare a unor fapte delictuale și acestea pot atrage, în mod cumulativ sau separat, răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, incriminările din Codul penal și legile speciale au în vedere situații de fapt distincte, care nu se suprapun, fiind autonome unele față de celelalte. În momentul în care o persoană juridică, de drept public sau de drept privat, este pagubită în interesele sale de către cei care o reprezintă, aceasta se poate întoarce împotriva lor prin diferite acțiuni, cu ajutorul forței publice a statului, dacă se demonstrează culpa celor care au contribuit la respectiva faptă.

Abuzul de bunuri sociale este una dintre modalitățile cele mai frecvente prin care se pot eluda dispozițiile legii și ale actelor interne ale societăților, deoarece persoanele care au aceste bunuri în gestiune și care răspund pentru legala și corecta lor utilizare tind să își extindă aceste prerogative în mod unilateral, săvârșind astfel fapte nejustificate. Într-adevăr, persoana juridică își poate acoperi eventualele daune suferite în urma unor astfel de acțiuni, însă, în egală măsură, aceasta poate aplica sancțiunii proprii față de făptuitor, dacă aceste sancțiuni sunt legitime și proporționale cu fapta concretă. Din perspectiva unui mandat pe care subiectul activ îl exercită în relațiile cu entitatea păgubită, se poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia chiar în lipsa unei hotărâri de condamnare cu privire la infracțiunea predicat. De aceea, fie că fapta nu a putut fi dovedită sau nu s-a putut dispune o soluție de condamnare cu privire la ea, din diferite motive procesuale, fie că nici nu s-a urmărit ca o asemenea faptă să constituie în sine o infracțiune, dar există un prejudiciu, acesta poate fi acoperit prin mijloacele de drept civil ale răspunderii delictuale.


[1] V. Stoica, Drept civil – Drepturile reale principale, ed. 3, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 5-21
[2] C. ROTARU, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal- Partea specială II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 273
[3] Idem
[4] C. ROTARU, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal- Partea specială II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 278-279
[5] A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române comen­tate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 201.
[6] T. Manea, Infracţiuni prevăzute în…, loc. cit. nr. 3/2000, p. 116­125; C. Balaban, Infracţiuni prevăzute în legi spe­ciale care reglementează domeniul comerţului, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 65­67.
[7] C.A. Oradea, Secția penală și de minori, decizia nr. 903/R din 25 octobrie 2011, www.portal.just.ro, în Tudorel Toader, Infracțiunile prevăzute în legi speciale, Ediția a 7-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2018, p. 25
[8] C.A. Alba Iulia, Secția penală, Decizia nr. 657 din 29 octombrie 2009, portal.just.ro, în Tudorel Toader, op. cit., p. 25-26


Elena-Ștefania Balea
Masterandă – Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Abuzul de bunuri sociale – între delapidare și folosirea cu rea-credință de bunuri sau creditul de care se bucură societatea”

  1. Florin RADU spune:

    Dpmdv, folosirea de catre legiuitor a cuvantului „credit” la singular si fara adaugarea unor alti termeni, precum „bancar”, „financiar”, conduce la ideea ca, ceea ce se incrimineaza nu este in nici un caz folosirea nelegala a creditelor bancare ori altele de natura financiara, ci exclusiv este vorba despre sensul de „imagine pozitiva” a societatii respective ori de „incredere de care se bucura” aceasta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.