Insolvența și lebăda neagră. Studiu de caz

23 noiembrie 2020 | Iuliana BIDALACHE

Iuliana Bidalache

Majoritatea analiștilor economici autohtoni nu se dezmint de la a profeți o criză economică de proporții ce va lovi țara (profeție inițiată de fapt în 2018, dar care este din ce în ce mai pregnantă în ultimele luni – vezi deficitul bugetar de 9% și scăderea economiei cu 4%).

La ce va conduce criza? Cei mai mulți estimează o creștere iminentă a societăților, cel puțin din anumite domenii știute deja de toată lumea, care vor putea alege/vor fi nevoiți să apeleze la protecția „umbrelei” insolvenței pentru a putea ține în frâu creditorii care la rândul lor se vor vedea lipsiți de lichidăți.

Dacă e să se întâmple asta, deși noi, ca practicieni în ale insolvenței, clar nu ne dorim asta (sic!), ne gândim că nu ar fi rău ca cititorii noștri să afle cum insolvența poate fi totuși o procedură extrem de scurtă și benefică.

Este adevărat că studiul de caz ce urmează să îl prezentăm este o adevarată lebădă neagră în domeniul insolvenței, însă fiecare lebădă poate face pui.

Raritatea are la bază dispozițiile art. 178 din Legea nr. 85/2014, care spun așa: „Dacă toți creditorii înscriși în tabelul definitiv al creanțelor primesc sumele ce li se datorează în perioada de observație sau renunță la judecată în perioada de observație, judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii, fără a dispune radierea debitorului din registrul în care este înregistrat.”

Studiul de caz începe așa: se ia o societate care are ca obiect de activitate închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare (proprii sau închiriate) și un creditor care, ca mulți alții, a considerat că, în vederea recuperării creanței sale, presiunea pusă pe debitor prin introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței este suficientă pentru a-l determina pe acesta să îi plătească creanța.

Poate că existența cererii de deschidere a procedurii pe rolul instanței ar fi fost suficientă să determine debitorul să plătească creanța sa, dacă instanța nu ar fi decis că simplul fapt al neachitării creanței este determinant în a stabili că debitorul se află în insolvență, astfel că nu a mai considerat necesar să verifice și (in)existența disponibilităților bănești pentru plata acelei creanțe.

Așa ajungem să avem un debitor în insolvență, deși avea fonduri suficiente pentru plata creanțelor curente și un creditor pentru care presiunea unei cereri de deschidere a procedurii s-a materializat în diminuarea spectaculoasă a șanselor sale de a-si recupera creanța într-o perioadă rezonabilă de timp.

Ce-i de făcut într-o atare situație?

Simplu: găsim un specialist care citește legea insolvenței ceva mai aplicat și el ne îndreaptă spre textul de lege pe care majoritatea îl trece cu vederea încă de la examenul de primire în profesie – art. 178 din lege, mai sus citat.

Bine, bine, există prevedere legală care îți permite să închizi procedura în perioada de observație, dar ce te faci cu textul de lege care spune că toate plățile și operațiunile care depășesc limitele activității curente sunt nule absolut? Peste interdicția de a achita creanțe născute anterior deschiderii procedurii, în afara unui plan sau a ordinii de distribuire prevăzută în caz de faliment, cum treci?

Păi ne uităm la creditorul care ne-a băgat în atare situație și care a mai adus 2-3 creditori după el, mai mici, dar destul de vocali, și îl întrebăm dacă este de acord ca atribuțiile Comitetului creditorilor să fie exercitate de Adunare.

Creditorul, majoritar bineînțeles, nu vede nicio problemă în propunerea specialistului.

Așa că deschidem din nou legea insolvenței și ne uităm la articolul 87 alin. (2) și îl întrebăm pe administratorul special al societății nu prea insolvente dacă binevoiește să facă o cerere către administratorul judiciar prin care să îi spună că debitorul dorește să își achite creanțele în perioada de observație și că are nevoie de aprobarea creditorilor pentru asta.

Administratorul judiciar, cu un onorariu de succes stabilit pentru ieșirea din procedura de insolvență cu reinserția societății în circuitul civil (cum altfel?!), emite imediat convocatorul Adunării creditorilor care are pe ordinea de zi „Exprimarea de către creditori a unui punct de vedere, în condițiile art. 87 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cu privire la achitarea de către debitor, în perioada de observație, a creanțelor înscrise la masa credală a societății”.

Care creditor ar putea să refuze? Cine vrea să aștepte uneori ani [căci termenul de la art. 112 alin. (3) din lege este în 99% din cazuri un termen de recomandare] pentru a-și recupera creanța de la un debitor mai mult decât dornic să o plătească?

Și iată că, la cel de-al doilea termen de judecată după deschiderea procedurii insolvenței, specialistul nostru, acest guru al insolveței, se prezintă în fața instanței de judecată cu procesul-verbal al Adunării creditorilor, necontestat, cu dovada achitării tuturor creanțelor înscrise la masa credală și cu un raport final în care arată minunăția săvârșită, și acesta necontestat.

Și, pentru siguranță, depune și câteva declarații ale creditorilor (nu toți, că deh, unul este Statul), prin care aceștia arată că le-au fost achitate integral creanțele și că nu mai au nicio pretenție împotriva debitorului privind plata creanțelor născute anterior deschiderii procedurii.

Ce credeți că a dispus instanta? Nu ar mai fi lebăda neagră dacă răspunsul nu ar fi unul evident, nu?

Av. Iuliana Bidalache, POPESCU & ASOCIAȚII

Evenimente programate