« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideoArticole autoriRevista de note şi studii juridice (RNSJ)ESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Despre jurământul judecătorilor
28.12.2020 | Adrian SEVERIN

JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Severin

Adrian Severin

Aflarea faptului că, de peste un deceniu, unii dintre judecătorii ÎCCJ intră în compunerea completelor de judecată fără drept, întrucât nu au depus jurământul prevăzut de lege, a creat o nouă emoție publică.

LITERA LEGII ȘI LOGICA LEGII

Hotărârile unor asemenea complete sunt lovite de nulitate absolută. La fel ca și hotărârile completelor de cinci judecători formate altfel decât prin tragerea la sorți a tuturor membrilor lor, și cele ale completelor de trei judecători implicate în judecarea cazurilor de corupție fără a fi fost specializate.

Cu privire la situațiile din urmă s-a pronunțat, deja, CCR; de aceea, unii doresc să schimbe regulile de organizare și funcționare ale instanței de control constituțional, în loc să se revină la aplicarea Constituției și să se repare consecințele încălcării acesteia. Problema nedepunerii jurământului este, însă, relativ nouă. Cu toate arată haosul, voluntarismul și abuzul care domnesc la nivelul instanței supreme.

Potrivit tendinței dominante la ora actuală în lumea dreptului, de a analiza exclusiv textele de lege în expresia lor literală, fără să intereseze logica internă a legii și relația acesteia cu mecanismele obiective ale domeniului de reglementat, și în cazul disputei din jurul obligației judecătorilor care devin membri ai ÎCCJ de a depune jurământul în această calitate, înainte de a începe exercitarea atribuțiilor aferente ei, discuția se limitează, în principal la cercetarea dreptului pozitiv. Mai nimeni nu se întreabă care este rostul jurământului și de ce depunerea acestuia este atât de importantă încât condiționează valabilitatea actelor celui care trebuie să îl presteze.

Într-o bună tehnică legislativă, legea nu are de ce să ofere răspunsul la această întrebare, întrucât legiuitorul nu are obligația de a-și prezenta motivele pentru care normează într-un anumit fel, el trebuind doar să traseze prin normă perimetrul libertății subiectelor de drept. În schimb, știința dreptului oferă explicația necesară sau calea către găsirea ei, și de aceasta trebuie să se țină seama pentru a înțelege dispoziția de drept pozitiv și a o aplica în mod corect.

SEMNIFICAȚIA JURĂMÂNTULUI

Prin urmare, de ce este necesar jurământul și legiuitorul a impus depunerea sa?

Jurământul își are originea în vremuri străvechi în care izvorul angajamentului era pronunțarea unei formule sacramentale. Neîndeplinirea acestuia legitima aplicarea unei sancțiuni juridice prin însăși autoritatea persoanei cu aptitudini divine sau valorii abstracte (ex. onoarea) în fața căreia sau prin referire la care sau pe adresa căreia fusese pronunțat jurământul.

Chiar dacă acele vremuri au trecut, nevoia de a da promisiunii un temei și o garanție în afara simplei voințe a promitentului, respectiv a forței de coerciție a statului, a rămas. Inclusiv în lumea secularizată și infectată cu virusul relativismului de azi, se mai crede că trebuie și se mai simte nevoia să existe, în afara dispozițiilor legale și a instituțiilor responsabile cu aplicarea legii, precum și dincolo de manifestările de voință, unilaterale sau bilaterale, ale subiectelor de drept, un factor constrângător de natură morală, de preferință suprauman care, fie și imposibil de perceput cu simțurile, exercită asupra celui ce se obligă la îndeplinirea unei anumite funcții presiunea psihologică necesară pentru a-l determina să își execute conștiincios și loial misiunea, inclusiv în lipsa oricărei sancțiuni sociale ostensibile.

Jurământul este un contract unilateral de natură fundamental etică, încheiat cu divinitatea (jurământul pe Biblie, Coran etc.), cu cetatea, în expresia sa cea mai sintetică (jurământul pe Constituție) și cu conștiința proprie (jurământul pe cuvânt de onoare), circumscrisă de un sistem de valori la care cel ce jură a achiesat și care sunt, de regulă, confirmate de comunitatea în cadrul căreia urmează să fie executate obligațiile contractuale asumate. Acest contract are, însă, și conotații juridice întrucât, fără încheierea lui, contractul de drept constituțional, administrativ, civil etc., după caz, cu care este asociat, nu își produce efectele (nu dă naștere la drepturi și obligații sancționabile în mod legal de instituțiile publice abilitate). Încălcarea jurământului nu este pedepsită în plan material, ci numai într-un plan spiritual invizibil pentru terți, pedeapsa „aplicându-se” automat dar exclusiv în conștiința sperjurului (celui ce a jurat strâmb). Ceea ce se sancționează în plan juridic și cu instrumentele puterii politice, în plan material și la vedere, este încălcarea obligațiilor precis stabilite de lege aferente contractului juridic a cărui intrare în vigoare sau a cărui validitate a depins de depunerea jurământului. (În cazul jurământului depus de martori, se poate vorbi despre un contract de drept procesual, sancționat penal.) Astfel, între jurământ și raportul juridic al celui care jură cu cei în fața cărora se obligă la îndeplinirea unor acte specifice există o legătură necesară și inconturnabilă.

Cuvântul „jurământ” mai are și înțelesul de „blestem”. Cel care își calcă jurământul săvârșește un păcat, nu doar sub aspect juridic, care antrenează, după caz, răspunderea penală, civilă, materială, administrativă etc., ci și din punct de vedere moral, căzând astfel sub blestemul autoasumat care îi afectează liniștea lăuntrică și îl expune unor eșecuri sociale fără o explicație cauzală evidentă.

Așa stând lucrurile, pe de o parte, jurământul are un conținut foarte general, apt a cuprinde în puține cuvinte toate obligațiile concrete aferente funcției asumate și mandatului primit de către cel ce îl depune, surprinzându-le esența în termenii celui mai mic numitor comun, iar pe de altă parte, el trebuie să se refere la asumarea unei funcții precise, cu obligații și drepturi specifice, iar nu la toate funcțiile imaginabile, indiferent de natura lor și îndatoririle concrete presupuse de acestea. Numitorul comun, formulat în jurământ, se referă, la obligațiile funcției, mai ales atunci când legea le definește de o manieră care lasă deținătorului acesteia o marjă mare de libertate în organizarea executării textul normativ și transformarea lui în act concret. Jurământul nu este, nu poate fi și nu are de ce fi numitorul comun al unor funcții de naturi, cu finalități și cu îndatoriri diferite.

Constituția și legea trebuie respectată de toți cetățenii, iar nu numai de Președintele Republicii, parlamentari, miniștri, judecători și procurori. Dar numai aceștia jură pe Constituție și pe Biblie (dacă nu sunt de alte confesiuni decât cea creștină sau atei). Deși cu toții jură în același fel, fiecare face parte din altă putere a statului, dintre cele trei distincte și în echilibru (cu excepția Președintelui, care este mediator între puteri, dar, în acest sens, îndeplinește o funcție constituțională foarte importantă). De aceea ei nu pot depune jurăminte comune. Parlamentarii care devin miniștri, depun, mai întâi, un jurământ în calitate de parlamentar, asumându-și astfel de o manieră sacră, obligațiile ce revin legislativului, iar apoi jurământul ca membri ai executivului. Ministrul nu își poate începe activitatea înainte de a fi depus jurământul în această calitate, chiar dacă a depus jurământul parlamentar tot față de Constituție și de Dumnezeu. De ce ar sta altfel lucrurile când este vorba despre persoane îndeplinind mandate atât de diferite precum judecătorii și procurorii?!

Textele de lege reglementând depunerea jurământului de către anumite persoane care urmează să dețină demnități publice sau funcții de mare interes public a căror exercitare face necesară și garanția unui angajament de ordin moral, în afara celui strict juridic, trebuie interpretate în așa fel încât să fie conforme cu finalitatea acestei proceduri.

MAGISTRAȚI-JUDECĂTORI ȘI MAGISTRAȚI-PROCURORI: DOUĂ FUNCȚII ȘI DOUĂ PUTERI DISTINCTE

Probleme legate de obligația depunerii jurământului s-au ridicat în cazul procurorilor deveniți judecători. Jurisprudența ÎCCJ consemnează cazul unei excepții privind legalitatea compunerii completului de judecată pe motivul inexistenței decretului prezidențial de numire a unuia dintre membrii acestuia (judecătoarea Ioana Bogdan), precum și al nedepunerii jurământului după „transferul” din funcția de procuror în cea de judecător. (Nu discutăm aici despre nefericita posibilitate legală de trecere directă a unei persoane din specialitatea de acuzator, fie el și obligat de lege să adune probe inclusiv în favoarea persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, în cea de arbitru al duelului judiciar, ea făcând obiectul unei alte legitime preocupări și critici.)

Cu prilejul judecării excepției amintite, judecătoarea ÎCCJ Florentina Dragomir, ea însăși fost procuror, a statuat că: „promovarea și transferarea judecătorilor în funcțiile din magistratură se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii, text de lege aplicabil si în cazul procurorilor, în situația transferării acestora în funcțiile de judecători doar numirea în funcția de judecător sau procuror trebuia dispusă de Președintele României printr-un decret de numire. Ulterior numirii în funcția de magistrat (judecător sau procuror) transferul judecătorului în funcția de procuror ori a procurorului în funcția de judecător, nu era condiționată de existența unui decret al Președintelui României de eliberare din funcția exercitată, urmată apoi eventual, de un decret de numire în noua funcție, urmare transferului….Rațiunile pentru care nu erau necesare decrete de eliberare din funcția exercitată și de numire în noua funcție (în cazul transferului) rezultă cu prisosință din faptul ca legea asimilează funcțiile de judecător sau procuror noțiunii de magistrat, prevăzând un statut identic pentru ambele categorii profesionale.

Este adevărat că, atât dispozițiile constituționale, cât și dispozițiile art. 47 din Legea nr. 92/1992 republicată prevăd că judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, sunt numiți prin decret al Președintelui României, însă aceasta procedură devine incidentă doar la accederea în funcția de magistrat și nu ulterior, pe parcursul evoluției profesionale.

În sprijinul acestor argumente se impun a fi invocate și dispozițiile art. 48 din Legea nr. 92/1992 republicată, potrivit cărora, înainte de a începe să-și exercite funcția, magistrații (judecători sau procurori) sunt obligați să depună următorul jurământ: „Jur sa respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conștiință și fără părtinire atribuțiile ce-mi revin”.

În art. 49 din aceeași lege se prevede că „depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau avansării magistratului în altă funcție din cadrul corpului magistraților„.

Din economia acestor dispoziții legale rezultă că doar dobândirea calității de magistrat este condiționată de numirea prin decret prezidențial, condiție ce nu este impusă în cazul transferului sau avansării magistratului în altă funcție…”.

O atentă analiză a acestui text jurisprudențial relevă inconsecvența referirilor la termenul „magistrat”. Astfel, se vorbește despre: „funcțiile din magistratură”, ceea ce sugerează că în grupul mare al magistraților există mai multe funcții diferite; „funcția de magistrat”, ceea ce ar vrea să spună că magistratura este o funcție în sine, iar nu denumirea generică a demnității deținute de membrii autorității judecătorești, precum și de cei asimilați lor (cum este ministrul justiției pe perioada exercitării mandatului său); „noțiunea de magistrat”, ceea ce arată că avem de a face cu o simplă indicație de gen care include mai multe specii, fiecare cu rolul său (cam tot așa cum noțiunea de „șofer” îi include pe șoferii de tir, pe cei de salvare și pe cei de taxi, fiecare cu rolul și calificarea sa specifice); „corpul magistraților”, ceea ce confirmă, în chiar limbajul dreptului pozitiv, că avem de a face cu o categorie de cetățeni învestiți cu capacitatea de a exercita funcții publice diferite (spre deosebire de avocați, care exercită funcții de interes public, fără a avea autoritate publică) în scopul comun de a asigura supremația legii, adică guvernarea legii și guvernarea prin lege.

Aceste înțelesuri diferite și chiar contradictorii date aceluiași termen reflectă confuziile legate de ambiguitatea cu care este tratată instituția magistraturii, inclusă forțat și neinspirat în Constituție pentru a da satisfacție pretenției nejustificate a procurorilor, în inerția concepțiilor dreptului sovietic (leninist) privind organizarea justiției, de a avea același rang socio-profesional cu judecătorii. Chiar dacă, în acest scop, cu toții au primit titlul de „magistrat” și au fost incluși în „autoritatea judecătorească”, ei nu au fost prin nimic altceva asimilați unii altora, fiecare având rolul său distinct de jucat și aparținând unor puteri diferite ale statului.

Din atari confuzii s-a ajuns la concluzia că magistratul-procuror poate fi „transferat” în poziția de magistrat-judecător nu numai fără decret prezidențial de numire (ceea ce se poate, eventual, admite întrucât decretul prezidențial, pe fond, nu dispune și nu constată nimic, ci este un act formal prin care se oficializează solemn intrarea unei persoane în categoria magistraților și obținerea identității de membru al autorității judecătorești), dar și fără depunerea jurământului în noua sa calitate.

JUDECĂTORI PRIN NUMIRE ȘI JUDECĂTORI PRIN TRANSFER

Nu există funcția de „magistrat”, ci calitatea sau statutul social de „magistrat”. Dacă ar exista o „funcție de magistrat” ea ar stabili aceleași drepturi și aceleași obligații pentru toți magistrații, fie ei judecători sau procurori. Avem de a face cu un caz similar cu cel al parlamentarilor. Și aceasta este o categorie generică de demnitate publică în care sunt incluși deputații și senatorii, aleși în condiții diferite și având competențe diferite.

Ca „magistrați” procurorii și judecătorii – și abia acestea sunt funcții – fac parte din categorii net diferite ca… funcție, cei dintâi funcționând în cadrul Ministerului Public, iar cei din urmă constituind puterea judecătorească.

Procurorii nu sunt puterea judecătorească și de aceea jurământul lor nu are în vedere exercitarea acesteia. Chiar dacă textul jurământului depus de procurori este identic cu cel al judecătorilor, scopul este diferit, iar fondul nerostit dar indubitabil al angajamentului este tot diferit. Non idem est si duo dicunt idem. („Nu este același lucru când doi spun același lucru.”)

Justiția se realizează doar prin instanțele judecătorești. Prin urmare, oricum ai ajunge judecător, ținând seama că intri în componența unei categorii aparte de putere, trebuie să depui jurământul ca judecător.

Distincția între calea de dobândire a funcției de judecător – prin numire sau prin transfer – pentru a diferenția procedura de care depinde intrarea în exercițiul legitim al acesteia, este forțată. Este împotriva logicii dreptului să se accepte că cineva se poate transforma din procuror în judecător direct și exclusiv prin transfer, fără să primească un mandat special în vederea exercitării unei autorități cu conținut special. Procedura de acordare a mandatului (prin decret prezidențial sau ordin al CSM) este una și procedura de asumare a mandatului este alta.

Dacă un judecător devine parlamentar sau ministru nu mai depune jurământ? Căci tot despre respectarea Constituției și legilor spre binele obștesc este vorba în fond. Și fondul contează, iar nu doar forma.

Interpretarea corectă a articolului 34 (5) din Legea 303/2004, potrivit căruia „depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcţie” este că nu se depune jurământul dacă un judecător este transferat sau promovat în altă funcție de judecător, iar un procuror este promovat sau transferat în altă funcție de procuror. „Depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau avansării magistratului în altă funcție din cadrul corpului magistraților” (art. 49, actual 53 din Legea 92/1992), doar dacă magistratul-judecător trece într-o funcție egală sau superioară de magistrat-judecător, celei pe care o deține, și dacă magistratul-procuror trece într-o funcție egală sau superioară celei de magistrat-procuror în care se află. Judecătorii și procurorii făcând parte din puteri diferite și având funcții diferite (atribuții diferite, obligații diferite, obiective diferite, proceduri de lucru diferite, organizare diferită), nu pot depune un jurământ în vederea exercitării uneia, care să fie valabil pentru exercitarea alteia. Așa se citește corect textul, într-o interpretare care ține de rațiunea legii; respectiv rațiunea prestării jurământului.

Dacă practica CSM sau ÎCCJ este alta, ea este greșită, ca atâtea alte greșeli care s-au făcut acolo. O atare practică nu ține loc nici de lege nici de știință a dreptului.

Sub influența factorului politic, interesat în promovarea „republicii procurorilor”, CSM și ÎCCJ au încercat să șteargă orice diferență între judecători și procurori, chipurile, întrucât cu toții sunt magistrați. Adevărul este altul și el este incontestabil. Judecătorii sunt singurii care alcătuiesc puterea judecătorească. Procurorii, oricât de special ar fi statutul lor social, sunt plasați în afara puterii judecătorești, respectiv ca autoritate autonomă în structura puterii executive. Ministerul public este pus sub autoritatea Ministrului Justiției și asta îi stabilește cel puțin natura, indiferent cât de mult a fost golită de conținut această autoritate.

Cum se explică faptul că în unele cazuri transformarea procurorilor în judecători s-a realizat doar printr-o decizie a CSM (ex. judecătoarea Ioana Bogdan), ceea ce, într-o interpretare literală, legea permite, iar în alte cazuri s-a apelat la o numire prin decret prezidențial, ulterioară eliberării din funcția de procuror, prin același instrument (ex. judecătoarea Florentina Dragomir), ceea ce legea nu prevede în mod expres, dar pare a fi soluția corectă?

O explicație ar fi aceea că, în contextul voluntarist cunoscut, dându-și seama că un articol de lege care permite transformarea procurorului în judecător, fără o numire specifică intrării în categoria deținătorilor puterii judecătorești, este neconstituțional, CSM și-a zis că este mai sigur să se procedeze la numirea prin decret prezidențial, adică la consfințirea deciziei sale prin act al Președintelui Republicii. S-a uitat, însă, de jurământ, care, în acest caz, inclusiv potrivit practicii ÎCCJ, trebuie indubitabil depus întrucât este vorba despre o numire nouă.

Mai degrabă este de susținut că în toate cazurile, atât cele ale intrării în magistratură direct în funcția de judecător, respectiv de membru al puterii judecătorești, cât și cele ale trecerii din funcția de magistrat-procuror în cea de magistrat-judecător, Președintele Republicii nu are competența – nici juridică, nici profesională – de a refuza emiterea decretului de numire pe baza propunerilor primite de la instituțiile abilitate, decât în considerația unor vicii de procedură. Prin urmare, atunci când legea stabilește că „transferul procurorilor în funcțiile de judecător” se dispune, pur și simplu, de CSM, ea nu instituie o procedură cu totul nouă, ci, cel mult simplificată, lăsând să se înțeleagă că, oficializarea deciziei, pentru identitate de rațiune, se face potrivit regulii generale a decretului prezidențial, care, evident, va consemna, în aceeași anvelopă, încetarea activității într-o funcție și preluarea alteia. Lipsa decretului prezidențial poate fi privită ca un alt caz de iregularitate a exercitării mandatului de judecător, cu consecința nulității absolute a actelor săvârșite de un asemenea magistrat.

Dar și dacă ne-am limita la procedura „transferului” sau „promovării” cu implicarea exclusivă a CSM (deși, ideea însăși de „transfer” și „promovare” evocă totdeauna trecerea în funcții de aceeași natură, de nivel egal și respectiv inegal), încă jurământul mai trebuie depus. Acesta privește asumarea solemnă o îndatoririlor specifice unei funcții. Or, așa cum nu există funcție de magistrat, așa nu există nici jurământ de magistrat. Există funcție de procuror sau judecător, fiecare cu conținutul său obligațional specific, întru îndeplinirea cărora se depune un jurământ de procuror sau unul de judecător, iar nu unul de „magistrat”. Textul poate fi același, dar scopul este altul.

Transferul înseamnă translație dintr-o funcție într-alta, de rang egal și de aceeași natură, iar nu transformare. Prin transfer nu poți transforma un procuror în judecător. Și chiar dacă procedura transferului în sens de transformare este admisă de lege, prin efectul unei confuzii asupra termenilor (preluați cu înțelesul dat lor de dreptul muncii, iar nu de dreptul constituțional), încă jurământul specific naturii pe care o are noua funcție trebuie depus, căci procurorul și judecătorul au atribuții diferite și dacă cineva depune jurământul într-o anumită calitate, acel jurământ privește îndeplinirea atribuțiilor specifice acesteia, iar nu ale celor aferente altei funcții.  

Concluzia este că un complet de judecată în compunerea căruia intră un judecător numit în această funcție (prin decret prezidențial), după eliberarea din funcția de procuror, sau transferat din funcția de procuror prin dispoziția CSM (urmată sau nu de emiterea unui decret prezidențial), fără a fi depus jurământul în calitate de judecător (chiar dacă anterior depusese jurământul în calitate de procuror), este ilegal constituit și, pe cale de consecință, hotărârile sale sunt lovite, potrivit legii, de nulitate absolută.

Prof. univ. dr. Adrian Severin

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.