« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Despre MSN și alți demoni. Proiectul de modificare a Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României
29.12.2020 | Silvia USCOV, Mădălina ION

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Silvia Uscov

Silvia Uscov

Mădălina Ion

Mădălina Ion

La data de 4 august 2020 a fost înregistrată pentru dezbatere, la Camera Deputaților, propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională.

Propunerea  a fost adoptată tacit de către Cameră[1] la data de 17.11.2020, deși a primit aviz negativ/nefavorabil din partea Consiliului Legislativ[2] și Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale[3], fiind deja înregistrată la Senat[4], camera decizională. Conform Regulamentului Camerei Deputaților, adoptarea tacită intervine atunci când termenul pentru dezbaterea propunerii expiră, la acest moment neexistând obligativitatea unor dezbateri efective. Înscrierea propunerii pe agenda de lucru a fost realizată doar pentru a lua act de adoptarea tacită, lucru îngrijorător având în vedere miza unei astfel de modificări legislative, dar și rolul pe care Parlamentul îl exercită conform Constituției. Reamintim că potrivit art. 61 din Constituție, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare.

La data de 18.12.2020, după ce proiectul legislativ a fost înaintat Senatului, s-a primit și punctul de vedere al Consiliului Superior al Magistraturii[5], care, deși menționează faptul că nu poate aviza proiectul deoarece nu intră în sfera sa de competență, prezintă pe larg motive ce se circumscriu unor critici de neconstituționalitate și pentru care proiectul nu poate fi adoptat.

Considerăm esențial să stabilim cu titlu preliminar care este domeniul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 51/1991, cine sunt principalele instituții care exercită aceste atribuții și care sunt procedurile instituite.

Securitatea națională este definită la art. 1 din lege ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”. Potrivit art. 2, securitatea națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor constituționale, mai ales prin activitatea culegerii de informații reglementată la capitolul II din Lege.

Prin urmare, organele cu atribuții în domeniul securității naționale, așa cum sunt enumerate la art. 6 (coroborat cu art. 8 și 9) din Lege, atunci când consideră că există o amenințare la adresa securității naționale în sensul art. 3 din Legea nr. 51/1991, au posibilitatea să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate, cu respectarea prevederilor legale (art. 13 lit. f.), inclusiv interceptări telefonice.

În continuare, Legea nr. 51/1991 normează cadrul în care este realizată culegerea de date și informații privind realizarea securității naționale, inclusiv o procedură prealabilă de autorizare. Conform art. 14 alin (1), activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului se efectuează numai în situațiile în care:
a. nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale;
b. acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete;
c. a fost obținută autorizația prevăzută de lege.

Propunerea de autorizare, inclusiv a interceptărilor telefonice, este înaintată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, dacă o consideră întemeiată și legală, solicită în scris Președintelui Înaltei Curți autorizarea interceptărilor sau a altor metode de supraveghere. Rezultă așadar că autorizarea mandatelor de securitate națională este de competența exclusivă a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Scopul autorizării culegerii de date și informații este acela de a îndeplini obiectivele privind securitatea națională. Așa cum arată și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018[6], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor. Dacă am considera altfel, am restrânge nepermis rolul organelor care activează în vederea protejării securității naționale, știut fiind că acestea au competență și în cazul în care nu discutăm despre săvârșirea unei infracțiuni, mai ales cu privire la cetățeni străini. Pe deasupra, conform art. 8 (3) Legea nr. 51/1991, activitatea organelor de stat ce activează în domeniu („serviciile de informații”) este controlată de Parlament, instanțele judecătorești fiind chemate în subsidiar să se pronunțe asupra încălcării drepturilor cetățenilor, la sesizarea acestora.

Anticipând, rezultă că finalitatea punerii în executare a acestor mandate de securitate națională excede obiectivelor urmărite de organele de urmărire penală în cadrul unei anchete penale prin supravegherea tehnică.

Astfel, un alt sistem prin care pot fi obținute informații și date prin intermediul, inclusiv, a măsurilor de supraveghere tehnică este cel instituit de Codul de procedură penală la Capitolul IV – Metode speciale de supraveghere și cercetare.

Conform art. 138 alin (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni determinate în mod expres de lege;
b. măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale;
c. probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Codul de procedură penală reglementează în continuare procedura emiterii mandatului de supraveghere tehnică și punerea lui în executare de către organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.

Într-adevăr, este prevăzută expres posibilitatea autorizării supravegherii tehnice inclusiv în cazul infracțiunilor contra securității naționale, însă, conform procedurii și garanțiilor instituite de Codul de procedură penală. Scopul final al metodelor speciale de supraveghere și cercetare reglementate prin normele procedurale este acela de a obține probe care să servească la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor.

Dar ce facem atunci când serviciile de informații, prin punerea în executare a unui mandat de securitate națională intră în posesia unor date privind săvârșirea unor infracțiuni? Răspunsul îl oferă chiar Legea nr. 51/1991 în forma actuală, care stabilește că, în acest caz, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate și organelor de urmărire penală (art. 11 (1) lit. d). De asemenea, conform art. 21 din Lege datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală conform art. 61 din Codul de procedură penală.

Cu toate acestea, chiar în contextul deciziilor Curții Constituționale care limitează rolul serviciilor de informații în procesul penal, inițiatorii propunerii legislative consideră că este nevoie, totuși, de o legitimare a unui rol cât mai activ al acestor servicii în actul de justiție.

Prin expunerea de motive[7], arată aceștia că au avut în vedere Decizia Curții Constituționale din 4 februarie 2020, respectiv Decizia nr. 55/2020[8] publicată în Monitorul Oficial partea I, nr.517 din 17 iunie 2020. De asemenea, inițiatorii subliniază caracterul interpretativ al deciziei, precizând că propunerea legislativă urmărește punerea în acord a prevederilor Legii nr. 51/1991 conform „instrucțiunilor Curții”, astfel încât interceptările realizate în temeiul unui mandat de securitate națională (”MSN”) să poată fi folosite drept mijloace de probă în procesul penal.  Mai exact, garanțiile privind legalitatea interceptărilor Serviciilor de Informații sunt considerate a fi realizate prin introducerea unui nou alineat care atribuie în mod expres judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță atribuția verificării legalității mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii rezultate ca urmare a activităților autorizate desfășurate de serviciile de informații.

Modificările și completările propuse, esențiale pentru problematica pusă în discuție, sunt următoarele
a. Completarea art. 21 alin. (1) cu următoarea teză finală:
[..]. Dispozițiile art. 143 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
b. Introducerea unui nou alineat, respectiv alin (1)¹ de la art. 21, după cum urmează:
 (1)¹ Dacă înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, efectuate cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt folosite ca mijloace de probă în procesul penal, legalitatea acestora și a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obținute se verifică, în procedura de camera preliminară, de judecătorii de camera preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

În mod instinctiv, destinatarul normei juridice este îndreptățit să caute răspuns la următoarele întrebări:
1. Serviciile de informații pot acționa ca organe de urmărire penală?
2. Sunt înregistrările realizate în temeiul unui mandat de securitate națională mijloace de probă în sensul Codului de procedură penală? În cazul unui răspuns afirmativ, care sunt condițiile de legalitate ce trebuie respectate?

La prima întrebare Curtea Constituțională a oferit deja un răspuns negativ prin Decizia nr. 51/2016[9] referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

Prin Decizia amintită, Curtea a stabilit că reglementarea de la art. 142 alin. (1), privind suportul tehnic pe care organe specializate ale statului îl pot oferi în anchetele penale pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere, nu îndeplinește garanțiile de legalitate, textul de lege fiind lipsit de claritate și predictibilitate.

Curtea a conchis că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale (p. 39).

Potrivit  art. 1 alin. (5) din Constituție, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. De asemenea, art. 1 alin. (3) din Constituție consacră garantarea respectării drepturilor fundamentale, aceasta fiind una dintre componentele unui stat de drept.

Considerăm că, prin modificările propuse sunt trecute cu vederea cele statuate de Curtea Constituțională, respectiv că Serviciile de informații nu pot desfășura acte de procedură, neavând calitatea de organe de urmărire penală. Prin eludarea celor stabilite de Curte sunt încălcate implicit și drepturile fundamentale ale omului așa cum sunt ele prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, accesul liber la justiție și dreptul la viață privată.

În ceea ce privește a doua întrebare, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 55/2020, a stabilit că prevederile art. 139 alin (3), teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Unul dintre argumentele Curții a fost acela că reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, s-a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate (pct. 55).

Mai exact, prin Decizia nr. 91/2018, Curtea a reținut că interceptările și înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art. 138 și următoarele din Codul de procedură penală constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) coroborat cu art. 143 din același act normativ, mijloace de probă.

Cu toate acestea, privind înregistrările obținute prin punerea în executare a unui mandat de securitate națională, Curtea a avut în vedere că teza finală a art. 139 alin. (3) trebuie interpretată cu luarea în considerare a specificului datelor și informațiilor obținute, ele privind securitatea națională.

Astfel, Curtea reține faptul că, în temeiul Legii nr. 51/1991, conform art. 21 alin. (1), serviciile de informații pot transmite organelor de urmărire penală date și informații privind securitatea națională dacă acestea relevă indicii despre pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni. Dar, precizează Curtea, conform art. 21, transmiterea se face fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații.

De asemenea, trebuie făcută distincția între date și informații, care pot fi înaintate organelor de urmărire penală, pe de o parte, și înregistrările realizate în baza MSN-urilor, pe de altă parte, în privința acestora din urmă Curtea statuând că nu intră sub incidența art. 139 alin. 3 din Codul de procedură penală pentru a fi considerate mijloace de probă.

Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalității (p. 30). În acest context, includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările (p. 31).

Procedura clară și efectivă cerută de Curte nu este realizată prin introducerea unui alineat suplimentar care atribuie judecătorului de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu rolul verificării legalității interceptărilor obținute din activitățile specifice culegerii de informații.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu va analiza legalitatea mijloacelor de probă și procedeelor probatorii prin raportare la prevederile Legii nr. 51/1991, așa cum timid rezultă din formularea alineatului (1¹).

Însă, inclusiv stabilirea atribuțiilor organelor judiciare trebuie să respecte principiul legalității, iar potrivit art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor si efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penale (expres reglementate la art. 55 din Cod), inclusiv a probelor obținute prin executarea unui mandat de supraveghere tehnică autorizat de un judecător de drepturi și libertăți de la instanță egală în grad. Având în vedere că autorizarea mandatelor de securitate națională  este realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție în baza prevederilor Legii nr. 51/1991, ceea ce prevede expres alineatul (1¹) ce se dorește a fi introdus prin propunerea legislativă este tocmai în contra a ceea ce Curtea Constituțională a reținut în cuprinsul pct. 54 din Decizia nr. 55/2020, respectiv că nu trebuie să se ajungă la situația în care o instanță ierarhic inferioară să se pronunțe asupra legalității emiterii mandatului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Considerăm că în continuare cerințele de claritate și previzibilitate nu sunt îndeplinite, modificările propuse nu instituie o procedură care să permită contestarea legalității respectivelor interceptări în condiții de efectivitate și este chiar în contra a ceea ce Curtea Constituțională a statuat. Mai exact, interceptările serviciilor secrete nu pot fi considerate mijloace de probă în temeiul art. 139 alin. (3) Cod procedură penală doar ca efect al prevederii exprese a competenței judecătorului de cameră preliminară de a verifica legalitatea. De asemenea, instanța competentă în materie să analizeze legalitatea considerăm că nu poate fi o instanță inferioară Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În analiza efectivității accesului liber la justiție și al dreptului la apărare, trebuie observate mai multe aspecte de ordin procedural și substanțial ce țin de reglementarea introducerii cererii în fața instanței de judecată, de posibilitatea instanței de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție. Astfel, Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.[10]

Concluzii

Îngrijorarea societății civile cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 51/1991 pare să fie confirmată și de o statistică privind numărul de mandate de securitate națională autorizate de Înalta Curte.

Potrivit unui comunicat al SRI[11], „în perioada 11.12.2004 – 16.02.2016 numărul total de mandate de securitate naţională (iniţiale, prelungiri şi completări) solicitate de Serviciul Român de Informaţii a fost de 28.784, din care 9.292 iniţiale”. Numărul de persoane ale căror drepturi şi libertăţi au fost restrânse, în condiţiile legii, în baza autorizaţiei eliberate de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost de 20.907. Pentru un număr de 17.182 de persoane aceste măsuri au fost prelungite câte trei luni, în condiţiile legii”. Rezultă o medie de 1.742 de mandate emise pe parcursul unui an.

Ulterior pronunțării Deciziei CCR nr. 51/2016, situația mandatelor autorizate de Înalta Curte este următoarea[12]:
– În anul 2017 au fost emise 1067 mandate de securitate națională;
– În anul 2018 au fost emise 833 mandate de securitate națională;
– În anul 2019 au fost emise 966 mandate de securitate națională.

Considerăm că unul dintre pericolele adoptării inițiativei legislative în forma propusă, având în vedere viciile privind claritatea și previzibilitatea normelor juridice, este posibilitatea acordată serviciilor de informații de a exercita un rol activ în anchetele penale, trecând astfel peste Deciziile Curții Constituționale. Modificările legislative propuse creează premisele unor ingerințe evidente atât a serviciilor secrete, cât și indirect a politicului în actul de justiție. Legitimarea unui rol activ al serviciilor secrete în actul de justiție reprezintă o anomalie în raport cu garanțiile unui stat de drept.

Nu putem trece nici peste faptul că, prin modificările propuse, chiar obiectivele Protocoalelor de cooperarea interinstituțională încheiate între Ministerul Justiției, Ministerul Public și Serviciul Român de Informații revin în memoria colectivă. Despre aceste Protocoale Curtea a stabilit prin Decizia nr. 26/2019[13], publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, faptul că emiterea și punerea lor în aplicare contravine Constituției, aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului și reprezintă un grav derapaj al instituțiilor statului.

Dreptul la un proces echitabil, accesul liber la justiție, dreptul la apărare și dreptul la viață privată, odată cu adoptarea propunerii legislative (în forma ei inițială) și fără a fi avută în vedere o modificare, prin care să fie respectat principiul legalității, a Codului de procedură penală, pot deveni simple deziderate sau „un lux teoretic”, așa cum s-a exprimat un fost ministru al justiției. Dezechilibrele trebuie corectate, bineînțeles, dar cu instrumente legislative adecvate dacă România dorește să respecte principiul rule of law.

În ceea ce privește oportunitatea unei astfel de inițiative legislative, ne punem totuși o întrebarea legitimă – scopul legiuitorului care a fost?


[1] Fișa proiectului legislativ (Pl-x nr. 460/2020) de la Camera Deputaților poate fi consultată aici
[2] Poate fi consultat aici
[3] Poate fi consultat aici
[4] Fișa proiectului legislativ (L697/2020) de la Senat poate fi consultată aici
[5] Poate fi consultat aici
[6] Poate fi consultată aici
[7] Poate fi consultată aici
[8] Poate fi consultată aici
[9] Poate fi consultată aici
[10] Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017
[11] Disponibil aici
[12] Disponibil aici
[13] Poate fi consultată aici


Silvia Uscov, Managing Partner USCOV | Attorneys at law
Mădălina Ion, Junior Associate USCOV | Attorneys at law

 
Secţiuni: Articole, Content, Drept penal, Drepturile omului, Lege 9, Proiecte legislative, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD