Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie judecătorească”

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Interdicția judecătorească este ansamblul măsurilor prevăzute expres de lege care se iau de către instanță pentru ocrotirea persoanelor fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor, fiind o măsură de drept civil, asemănătoare cu ocrotirea părintească, tutela și curatela. Cauza lipsei de discernământ poate fi doar alienația mintală sau debilitatea mintală. Doar instanța hotărăște punerea sub interdicție a persoanei alienate mintal sau debile mintal, iar persoana aflată într-o astfel de situație este lipsită de capacitatea de exercițiu, i se instituie tutela și se numește interzis judecătoresc[1].

Astfel, măsura interdicţiei judecătoreşti reprezintă acel mijloc de ocrotire a persoanei fizice care, fiind lipsită de discernământul necesar datorită alienaţiei sau debilităţii mintale are ca efect lipsirea acesteia de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 164 – art. 177 din Capitolul III „Ocrotirea interzisului judecătoresc”, Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice”, Cartea I „Despre persoane” din Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Civil[2], în continuare Cod civil, iar procedura acestei instituţii este reglementată de dispozițiile art. 936 – art. 943 cuprinse în Titlul II „Procedura punerii sub interdicţie judecătorească”, Cartea a VI-a „Proceduri speciale” din Codul de procedură civilă[3].

Potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. (1) Cod civil, persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie judecătorească, ca măsură de ocrotire a majorului în sensul art. 106 alin. (2) Cod civil.

Din interpretarea articolul 164 Cod civil rezultă condiţiile de fond ale acestei forme de ocrotire, respectiv: persoana care urmează a fi pusă sub interdicţie să fie lipsită de discernământ; această lipsă de discernământ să fie o stare de fapt şi să o pună în imposibilitatea de a se îngriji singură de interesele sale (putând fi dovedită prin orice mijloc de probă) şi nu în ultimul rând, cauza lipsei de discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală, conținutul acestor noțiuni fiind stabilit de medicul de specialitate, fiind necesar să aibă un caracter de permanență sau de durabilitate și să reprezinte starea obișnuită a bolnavului.

Prin urmare, nu orice boală psihică justifică punerea sub interdicţie, ci numai alienaţia sau debilitatea mintală care lipsesc bolnavul de discernământ.

Art. 211 din Legea 71/2011[4] de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil defineşte alienaţia mintală şi debilitatea mintală stabilind că, prin aceste expresii, se înţelege o boală psihică sau un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile.

Condiţiilor menţionate li se adaugă exigenţa impusă de art. 165 Cod civil, potrivit cu care punerea sub interdicţie poate fi cerută numai de persoanele prevăzute în art. 111 Cod civil[5], normă cuprinsă în materia tutelei minorului.

Totodată, interdicţia judecătorească în sine nu asigură şi ocrotirea bolnavilor psihici, ci creează premisele obligatorii ca instanţa de tutelă să instituie tutela. În acest sens, art. 170 Cod civil dispune că, prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art. 114- 120 Cod civil, din Capitolul II „Tutela minorului”, aplicându-se în mod corespuzător.

Cât priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, reţinem a fi incidente dispoziţiile art. 936 Cod procedură civilă, ce reglementează o competenţă teritorială absolută, judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul persoanei ocrotite fiind competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată, astfel cum a decis și Instanța Supremă în cadrul unui Regulator de competenţă[6], reţinând că:

„Adresa cu privire la care există prezumția legală că persoana a cărei punere sub interdicție a fost solicitată și-a manifestat intenția de a-și stabili domiciliul este cea menționată în cuprinsul buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv până la internare.

Adresa spitalului în care este internat pârâtul nu poate fi asimilată noțiunii de domiciliu, la care face referire art. 936 Cod procedură civilă, câtă vreme nu a fost probată intenția acestuia de a-și stabili domiciliul la unitatea spitalicească unde este internat, conform art. 89 Cod civil.”

Este adevărat că în jurisprudența lor, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dat o interpretare extensivă noțiunii de „domiciliu”. Reiese deci că ambele instanțe au legat noțiunea de domiciliu fie de declarația legală a persoanei dată în fața autorităților publice, în cazul domiciliului legal, fie de adresa față de care persoana manifestă o anumită legătură emoțională și deci de existența unei manifestări de voință de avea domiciliul la o anumită adresă.

Prin urmare, nu orice adresă la care o persoană se regăsește pentru o perioadă mai lungă de timp sau chiar pe perioadă nedeterminată, din cauza unor împrejurări independente de voința și consimțământul său, poate fi considerată adresa de domiciliu, cu atât mai mult cu cât internarea persoanei în centrul special din cauza bolii psihice reprezintă o măsură de protecție care poate înceta[7].

Împrejurarea că o persoană este internată într-o unitate sanitară nu este de natură să atragă competența instanței locului unității sanitare respective, care nu poate fi asimilată domiciliului[8].

Schimbarea, pe parcursul procesului, a domiciliului persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată nu are nicio influență asupra competenței instanței de tutelă învestită prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 511/2017[9], în soluţionarea unui conflict de competenţă, a reţinut următoarele aspecte relevante:

„Obiectul judecății îl constituie punerea sub interdicție a unei persoane majore, desemnarea unui tutore al acesteia și autorizarea săvârșirii de către tutore a unui act de dispoziție, fiind incidente dispozițiile art. 168, art. 170 C. civ., art. 114 alin. (1), art. 936 rap. la art. 94 lit. a) C. proc. civ. (…)

Potrivit art. 936 C. proc. civ., <<Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul>>, iar, conform art. 114 C. proc. civ., cu denumirea marginală <<Cereri în materie de tutelă și familie (1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită>>.

Art. 94 C. proc. civ. prevede că: <<Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță: a) cererile date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel>>.

Prin urmare, dispozițiile art. 936 C. proc. civ. instituie o normă specială de competență teritorială absolută în materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de ordine publică, având în vedere că privește capacitatea persoanei fizice. Astfel, competența de soluționare a cererii de punere sub interdicție a unei persoanei aparține numai instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia punerii sub interdicție cu privire la o persoană majora.

Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C. civ. potrivit căruia: <<Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală>>.

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că: <<Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate>>.

Reiese că, în speță, domiciliul pârâtei este cel care figurează în cuprinsul buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv la data sesizării instanței.

Conform copiei din buletinul de identitate al intimatei, aflată la dosarul Judecătoriei Galați, intimata avea domiciliul, la data sesizării instanței, 07.06.2016, în municipiul Galați, pe raza teritorială a Judecătorie Galați. Aceasta și-a schimbat, la data de 28.06.2016, ulterior sesizării instanței, domiciliul, stabilindu-se în comuna Podu Turcului, jud. Bacău, astfel cum rezultă din mențiunile efectuate în cartea de identitate a intimatei.

De altfel, la data sesizării instanței, intimata domicilia în municipiul Galați, astfel cum rezultă din mențiunile din adeverința eliberată de Asociația de proprietari nr. x conform cărora aceasta a locuit în Galați până la data de 15 iunie 2016.

Determinarea instanței competente să soluționeze cererea dedusă judecății trebuie făcută prin raportare la data formulării acțiunii, respectiv 7 iunie 2016, iar nu ulterior, chiar dacă intervin modificări în ceea ce privește domiciliul părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că <<instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul>>.

Prin urmare, prevederile art. 936 C. proc. civ. coroborate cu cele ale alin. (2) al art. 107 din același cod reglementează expres momentul determinării instanței competente, respectiv acela al sesizării instanței, astfel că, în situația de față, sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul intimatei.

Împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în judecată intimata și-a schimbat domiciliul nu are niciun efect cât privește determinarea instanței competente, din înscrisurile de la dosar rezultând că partea a avut domiciliul pe raza municipiului Galați până la data de 27 iunie 2016, sesizarea Judecătoriei Galați fiind făcută anterior, la data de 7 iunie 2016.

Ca atare, din interpretarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., schimbarea domiciliului intimatei, domiciliu care a atras competența unei anumite instanțe, cum este în cazul de față, nu poate determina declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia se află noul domiciliu/noua reședință a acesteia, astfel că schimbarea ulterioară a reședinței sau a domiciliului nu poate avea efecte decât asupra locului citării acestora, conform dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., instanța inițial învestită rămânând competentă să soluționeze cauza.

Pentru argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați, ca instanță în raza căreia se afla, la data sesizării instanței, domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită.”

Condiția de formă privind această instituţie este reprezentată de existența unei hotărâri judecătorești definitive de punere sub interdicție, care cuprinde două faze, respectiv una necontencioasă și una contencioasă. Faza necontencioasă (procedura regularizării) pregătește elementele necesare celei de-a doua faze, iar actele și faptele procesuale din prima fază sunt reglementate de dispoziţiile art. 938 Cod procedură civilă, respectiv: președintele instanței sesizate cu o cerere de punere sub interdicție dispune comunicarea către cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească a fost cerută şi procurorului (dacă cererea nu a fost formulată de acesta) a unor copii de pe cerere şi de pe înscrisurile anexate, dispunând totodată şi efectuarea unor referate de anchetă psihosociale la domiciliile părţilor (putând solicita şi fişa de cazier judiciar a reclamantului şi a unui certificat fiscal privind bunurile persoanei ocrotite). Procurorul, direct sau prin organele poliţiei, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută se găseşte internat într-o unitate sanitară, va lua şi avizul acesteia.

Reţinem că dispoziţiile art. 938 alin. (2) Cod de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 736 din 23 noiembrie 2017[10], respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi constatând că acestea sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.

În motivare, s-au reţinut în esenţă următoarele aspecte relevante:

 „18. Punerea sub interdicţie a fost reglementată, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, de art. 142 – 151 din Codul familiei – în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi efectele interdicţiei, iar procedura a fost reglementată prin art. 30 – 35 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 9 din 31 ianuarie 1954.

19. Astfel, Curtea observă că dispoziţiile art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează o soluţie legislativă similară celei cuprinse în art. 30 alin. 1 teza a doua din Decretul nr. 32/1954, potrivit căruia <<Acesta [procurorul-s.n.] va dispune efectuarea cercetărilor ce le va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută, se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.>>

20. Cu privire la procedura punerii sub interdicţie în vechea reglementare în materie, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 27 iunie 2003, prilej cu care a statuat că măsura punerii sub interdicţie a unei persoane fizice este dispusă în situaţia în care, ca urmare a unei cercetări judecătoreşti ample şi complexe, instanţa de judecată sesizată îşi formează convingerea că persoana respectivă este lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de propriile interese. Prin efectul hotărârii de punere sub interdicţie, aceasta este lipsită, în totalitate, de capacitate de exerciţiu, fiind asimilată minorului până la vârsta de 14 ani, având posibilitatea să îşi valorifice capacitatea de folosinţă exclusiv prin reprezentarea sa, la încheierea actelor juridice, de către ocrotitorul legal. Punerea sub interdicţie nu constituie o sancţiune, ci are o evidentă finalitate de protecţie atât a persoanei fizice, care este, astfel, pusă la adăpost de consecinţele prejudiciabile ale propriilor sale acte, consecinţe pe care, din cauza lipsei discernământului, nu le-a putut prevedea, cât şi a societăţii, în ansamblu, ale cărei rânduieli ar putea fi grav perturbate prin menţinerea deplinului exerciţiu al drepturilor unei asemenea persoane. Ţinând seama de consecinţele deosebit de drastice ale punerii sub interdicţie – lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei interzisului -, legiuitorul a instituit o procedură care oferă suficiente garanţii de natură să prevină şi să anihileze eventualele abuzuri în această materie, astfel încât numai instanţa are competenţa de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicţie. Astfel, procedura punerii sub interdicţie poate fi iniţiată de orice persoană care are interes şi cuprinde două faze, faza necontradictorie, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii situaţiei de fapt, şi faza contradictorie, care îmbracă forma unui proces civil obişnuit, în baza probelor administrate instanţa hotărând admiterea sau respingerea cererii.

21. Curtea a mai reţinut că, faţă de finalitatea punerii sub interdicţie, respectiv asigurarea protecţiei persoanei lipsite de discernământ, reglementarea prevăzută în textele de lege criticate reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire.

22. Aşadar, Curtea apreciază că cele reţinute prin decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, în cadrul procedurii punerii sub interdicţie judecătorească, procurorul are un rol important, având în vedere că acesta poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege [art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar măsurile stabilite de art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt o garanţie necesară pentru respectarea drepturilor persoanei a cărei punere sub interdicţie este solicitată. Astfel, preşedintele instanţei este obligat să ia măsuri pentru ca cererea de punere sub interdicţie şi înscrisurile anexate să fie comunicate celui în cauză, precum şi procurorului, iar procurorul este obligat să efectueze cercetările ce se impun în vederea verificării situaţiilor invocate în cererea de punere sub interdicţie, obligaţii care se încadrează în faza necontradictorie a procedurii, în care sunt efectuate cercetările necesare stabilirii situaţiei de fapt.

24. Aşadar, anterior judecăţii, procurorul trebuie să efectueze cercetările necesare, obţinerea avizului unei comisii de medici specialişti şi, după caz, avizul unităţii sanitare, dacă persoana în cauză este internată, ceea ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, soluţia legislativă criticată fiind firească în contextul în care în această etapă procesuală nu se tranşează fondul litigiului, ci doar se iau măsurile necesare bunei administrări a actului de justiţie. Actele întocmite şi obţinute de procuror urmează a fi comunicate de către acesta instanţei de judecată în vederea fixării primului termen de judecată, în condiţiile art. 940 din Codul de procedură civilă. Instituirea unei etape prealabile judecăţii nu este contrară principiului accesului liber la justiţie, cât timp actele şi măsurile dispuse de procuror urmează a fi supuse controlului instanţei de judecată.

25. Dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură, a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul poate atribui anumite competenţe procurorului în procesul civil, chiar dacă atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002).

26. Referitor la sintagma „cercetările necesare“, din cuprinsul art. 938 alin. (2) din Codul de procedură civilă, criticată pentru lipsa de previzibilitate, Curtea reţine că textul nu realizează o determinare expresă a acestora, însă, în mod evident, se referă la verificările efectuate în legătură cu persoana a cărei punere sub interdicţie se solicită, cu privire la faptele prezentate în cererea de punere sub interdicţie şi la dovezile propuse, procurorul urmând să aprecieze în concret asupra activităţilor investigative ce se impun a fi realizate. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Prin urmare, dispoziţiile legale sunt precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia.

27. În continuare, referitor la critica potrivit căreia textul legal conferă posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a-şi delega competenţa organelor de poliţie, Curtea reţine că nu este vorba de o relaţie de subordonare a organelor de poliţie faţă de procuror, ci de o relaţie de colaborare, având în vedere faptul că, potrivit art. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

28. Totodată, Curtea constată că scopul acţiunii procurorului nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, el apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndeplinind un rol constituţional consacrat prin art. 131 din Legea fundamentală. 29. În fine, Curtea nu poate reţine nici pretinsa contrarietate a dispoziţiilor legale criticate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege“, deoarece punerea sub interdicţie se realizează de către instanţa de judecată care, în baza probelor administrate, va hotărî admiterea sau respingerea cererii.”

Dispoziţiile art. 938 alin. (3) Cod procedură civilă, potrivit cu care „Dacă este cazul, preşedintele dispune şi numirea unui curator în condiţiile prevăzute de Codul civil. Numirea curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanţă a celui a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută, în cazul în care starea sănătăţii lui împiedică prezentarea sa personală.”, nu trebuie confundate cu cele ale art. 167 Cod civil, conform cărora „În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.”.

Dacă în prima ipoteză, norma procesual civilă reglementează strict situaţia reprezentării în faţa instanţei a celui care nu se poate prezenta personal, fiind aplicabile prin analogie dispoziţiile art. 58 Cod procedură civilă[11], în cel de-al doilea caz, este vizată situaţia desemnării curatorului special pentru îngrijirea, reprezentarea şi administrarea bunurilor persoanei bolnave, care trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor art. 229 alin. (3) ind. 2 şi art. 229 alin. (3) ind. 3 din Legea nr. 71/2011.

Dacă pentru prima ipoteză, numirea acestui curator se face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de Barou pentru fiecare instanţă judecătorească, pentru a a se asigura dreptul la apărare, în al doilea caz, curatorul special poate fi desemnat doar de autoritatea tutelară la domiciliul persoanei ocrotite.

În aplicarea dispoziţiilor art. 167 Cod civil, se constată interpretarea divergentă dată de instanţele judecătoreşti, sesizate de către părţi şi cu un capăt de cerere având ca obiect „desemnare curator special”.

În acest sens, o parte a practicii judiciare invocă, cu privire la acest capăt de cerere, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi îl resping ca inadmisibil[12], în temeiul art. 229 alin. (3) ind. 2 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care „Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă.” şi al art. 229 alin. (3) ind. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care „Dispoziţiile alin. (3) ind. 2 se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil.”, apreciindu-se că autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei ce necesită măsura ocrotirii este competentă a numi acest curator special, iar nu instanţele de judecată.

Într-o altă optică[13], s-a apreciat că instanţele judecătoreşti sunt competente a desemna curatorul special menit a reprezenta interesele celui fără discernământ, până la punerea sa sub interdicţie judecătorească.

Faza contencioasă este un proces civil obișnuit, reglementat de dispoziţiile art. 940 Cod procedură civilă, însă cu anumite particularități: preşedintele completului de judecată va fixa termenul pentru judecarea cererii, cu citarea părţilor şi a procurorului, după primirea actelor solicitate în faza anterioară (raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, referatele de anchetă psihosociale etc.), având obligaţia de a-l asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie judecătorească este cerută, fie în instanţă, fie în locul unde se găseşte, dacă acesta nu este în stare să se înfăţişeze în instanţă.

Deşi potrivit art. 940 Cod procedură civilă „Dacă hotărârea de punere sub interdicţie judecătorească a rămas definitivă, instanţa de tutelă numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească, în condiţiile prevăzute de Codul civil.”, în practica judiciară se constată că obiectul unui astfel de dosar are cel puţin două capete de cerere „punere sub interdicţie şi tutelă”, tinzându-se la rezolvarea ambelor solicitări printr-o singură hotărâre, astfel că, se recurge la un artificiu în sensul că, în ipoteza admiterii primului capăt de cerere, se dispune ca dispoziţia privind numirea tutorelui să producă efecte după rămânerea definitivă a punerii sub interdicţie[14]. De altfel, constatăm necorelarea legislativă a acestor dispoziţii procesual civile cu cele ale dreptului substanţial, respectiv ale articolului 170 alin. 1 Cod civil, potrivit cu care „Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.”, cărora instanţele le dau prevalenţă[15].

Pe lângă aspectele semnalate anterior, jurisprudenţa se confruntă şi cu alte probleme, respectiv cu imposibilitatea soluţionării cu celeritate a acestor dosare calificate ca fiind urgente, din motive obiective, independente de instanţe, pe care le vom expune în continuare.

Cu privire la primul impediment în soluţionarea acestei tipologii de cauze, nu sunt rare situaţiile în care, prin prisma caracterului urgent al procedurii punerii sub interdicţie judecătorească, instanţele de judecată efectuează cel puţin două sau trei adrese[16] către Parchetul de pe lângă Judecătorie, la intervale de câteva luni de zile, prin care li se pune în vedere să efectueze cercetările prevăzute de dispoziţiile art. 938 alin. (2) Cod procedură civilă.

Acestea din urmă efectuează, la rândul lor, adrese către cel care a sesizat cu o cerere instanţa, în vederea prezentării cu persoana a cărei ocrotire o solicită, cu toate actele medicale pe care le deţine, la Spitalul de Psihiatrie, pentru a putea fi expertizat, aducându-i-se la cunoştinţă când trebuie să se prezinte, precum şi costul aferent, adrese către Serviciul de Medicină Legală, căruia i se solicită a examina persoana în vederea stabilirii dacă are sau nu discernământ şi către autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei ce urmează a fi analizată, în vederea efectuării demersurilor necesare, cu sprijinul reprezentanţilor Poliţiei, de a o conduce pe aceasta la sediul instituţiei abilitate să o expertizeze. Pentru ipoteza în care persoana a cărei interdicţie se solicită este violentă, reprezentanţii Ministerului Public trimit o solicitare similară şi reprezentanţilor Poliţiei.

Cu toate aceste demersuri, în practica judiciară, măsurile dispuse se concretizează într-o perioadă îndelungată în timp, în special din cauza părţilor care nu se prezintă la Spitalul de Psihiatrie.

De aceea, în multe situaţii, instanţele de judecată stabilesc primul termen de judecată chiar în lipsa raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, deci fără finalizarea corespunzătoare a procedurii regularizării, pentru ca, în virtutea rolului activ[17], să verifice motivul care a condus la amânarea excesivă a soluţionării dosarului, dar şi pentru respectarea principiului soluţionării cu celeritate a cauzei[18]. Stabilind primul termen de judecată, instanţele fac totodată demersuri, în sensul că solicită Parchetului de pe lângă Judecătorie relaţii privind motivele ce justifică lipsa înscrisurilor necesare soluţionării cauzei, iar, pentru ipoteza în care aceasta este generată de reclamant, i se pune în vedere să se prezinte cu pârâtul la instituţia medicală competentă, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei, conform art. 242 Cod procedură civilă[19], urmată eventual de perimarea acesteia, în condiţiile legii.

O altă piedică în soluţionarea cu celeritate a procesului este reprezentată de obligativitatea audierii celui cu privire la care este instituită această măsură de ocrotire, pentru ipoteza în care acesta nu se poate prezenta în faţa instanţei de judecată, nefiind transportabil.

Astfel, dacă respectiva persoană este la domiciliu şi nu se poate deplasa, ori este internată într-o unitate sanitară, în numeroase cazuri preşedintele completului de judecată, împreună cu procurorul, grefierul şi reclamantul se deplasează la locul unde aceasta domiciliază[20], ori la unitatea sanitară, chiar dacă, în anumite situaţii respectiva unitate nu are sediul în circumscripţia teritorială a Judecătoriei sesizate.

O altă variantă aleasă în practica judiciară a fost aceea de a proceda la audierea celui prezumat a fi bolnav prin videoconferinţă, ori prin aplicaţii mobile de videoconferinţă (ex: WhatsApp) pentru cazurile destul de rare în care existau mijloace tehnologice în acest sens.

S-a optat şi pentru varianta audierii acestuia prin intermediul comisiei rogatorii, reglementată de dispoziţiile art. 261 Cod procedură civilă[21], însă şi această procedură este de lungă durată.

A treia problemă în soluţionarea acestor tipuri de cauze cu care s-au confruntat instanţele de judecată în ultimele luni a fost reprezentată de lipsa publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 164 Cod civil.

În ziua de 16 iulie 2020, Plenul Curții Constituționale s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, care au următorul cuprins: „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”.

Printr-un comunicat de presă[22], s-a arătat că, în urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 164 alin. (1) din Codul civil sunt neconstituționale.

Curtea a reținut încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 16 și art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art.12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

În motivarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a reținut, în esență, că măsura de ocrotire a punerii sub interdicție judecătorească prevăzută de art. 164 alin. (1) din Codul civil nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Aceasta nu ține cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate și nici de diversitatea intereselor unei persoane, nu se dispune pentru o perioadă determinată de timp și nu este supusă unei revizuiri periodice.

Prin urmare, Curtea a reținut că orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporțională gradului de capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic și să țină cont de voința și preferințele persoanelor cu dizabilități.

De asemenea, la reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să țină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficiența mintală poate varia în timp. Lipsa capacității psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu totală/parțială sau reversibilă/ireversibilă, situație care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realității și care, însă, nu se regăsesc în reglementarea măsurii interdicției judecătorești.

Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie atașate grade de ocrotire corespunzătoare, legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluții proporționale. O incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte.

Orice persoană trebuie să fie liberă să acționeze în vederea dezvoltării personalității sale, statul, în virtutea caracterului său social, având obligația de a reglementa un cadru normativ care să asigure respectarea individului, deplina exprimare a personalității cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, a șanselor egale, având ca rezultat respectarea demnității umane.

În doctrină, s-a reţinut că Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu care există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate. Prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării excepţiei nu mai pot face obiectul unei alte excepţii de neconstituţionalitate, ca şi acelea a căror constituţionalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituţie. Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată[23].

Tot cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, reţinem dispoziţiile art. 147 alin. (1) – alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care, cu care actul normativ declarat neconstitutional îşi încetează efectele în termen de 45 zile de la data publicării, dacă Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care dispoziţiile constatate neconstituţionale sunt suspendate.

De asemenea, reţinem că efectele deciziilor Curtii se produc doar pentru viitor, textul art. 147 alin. (4) din Constitutie care declară că de la data publicării deciziile sunt general obligatorii şi au putere pentru viitor, putând fi aplicat fără dificultate.

Cu privire la efectele Deciziilor Curtii vizând raporturile juridice născute în temeiul unei legi sau ordonanţe declarată neconstituţională, în literatura de specialitate[24] s-a reţinut că, sediul materiei îl constituie tot art. 147 alin. (4) din Constitutie care declară neechivoc faptul că deciziile au putere pentru viitor. Evident, jurisprudenta Curţii a atenuat acest “neechivoc” prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura[25]. Elementul central al acestei teorii este fără îndoială raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor.

S-a mai reţinut în doctrină[26] că Deciziile Curţii Constituţionale îşi vor produce efectele asupra cauzelor pendinte şi anume asupra următoarelor cauze: cele în care a fost invocată excepţia de neconstitutionalitate ce a făcut obiectul controlului de constitutionalitate, cele în care a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, înainte de publicarea Deciziei acesteia (ipoteza are în vedere situaţia în care se ridică excepţia de neconstituţionalitate, însă într-o altă cauză decât cea în care a fost invocată excepţia solutionată de Curte. Desigur, într-o astfel de situaţie, Curtea respinge noua excepţie ca “devenită inadmisibilă”, iar nu ca “inadmisibilă”, aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curtii[27], tocmai pentru a sublinia faptul că inadmisibilitatea nu este imputabilă părţii) şi cele aflate pe rolul instantelor judecatoreşti în care nu a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Şi în acest caz ne aflăm în situaţia unei facta pendentia, întrucât aplicarea Deciziei Curţii nu este condiţionată de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate[28], deşi în doctrină s-a susţinut că efectele unei Decizii a Curţii Constituţionale ar fi condiţionate de invocarea/ridicarea excepţiei până la momentul publicării Deciziei Curţii şi, mai mult, fiind necesară şi declararea ei ca admisibilă de către instanţa de judecată[29], aspecte cu care însă nu suntem de acord[30].

Astfel, de la data declarării dispoziţiilor art. 164 alin. (1) Cod civil ca fiind neconstituţionale, respectiv 16 iulie 2020, până în prezent, instanţele judecătoreşti s-au confruntat cu diverse probleme.

Unele instanţe[31] au apreciat că se impune amânarea cauzelor până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, altele au apreciat că pot soluţiona cauza[32] atât timp cât noma în discuţie îşi produce efectele juridice. De asemenea, cele din prima categorie s-au confruntat cu întrebările legitime privind obligativitatea audierii persoanei a cărei punere sub interdicţie este solicitată, respectiv necesitatea efectuării raportului de expertiză medico-legală psihiatrică (dacă nu a fost întocmit în cauză), apreciindu-se că nu mai este necesară o astfel de ascultare[33], prevăzută de dispoziţiile art. 940 alin. (2) Cod procedură civilă şi efectuarea actului medical.

Date fiind aceste considerente, putem concluziona că, deşi dosarele având ca obiect „punere sub interdicţie” au caracter urgent, instanţele judecătoreşti sunt în imposibilitatea obiectivă de a le soluţiona într-un termen optim şi rezonabil, ca urmare a dificultăţilor cu care acestea se confruntă în demersul judiciar, indiferent de diligenţele depuse şi de rolul activ manifestat.

Astfel de piedici se manifestă încă din procedura necontencioasă, când raportul de expertiză medico-legală psihiatrică este depus în câteva luni de la data înregistrării cererii introductive de instanţă, sunt continuate cu existenţa situaţiilor în care este foarte dificilă audierea persoanei prezumate a fi fără discernământ, dar şi cu situaţia nouă ivită în practica judiciară, de a fi nevoită să amâne acest tip de cauze până la publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale, prin care norma incidentă a fost declarată neconstituţională.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Interdic%C8%9Bie_judec%C4%83toreasc%C4%83..
[2] Republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 şi rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.
[3] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în forma initială în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 247 din 10 aprilie 2015, republicată în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, dându-se textelor o nouă numerotare, republicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 şi ulterior a fost modificată şi completată prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012, aprobată prin Legea nr. 206/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 13 noiembrie 2012; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 214/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013 şi Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013, prin Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în: Monitorul Oficial Nr. 1.074 din 18 decembrie 2018.
[4] Publicată iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele prevăzute în O.U.G. nr. 1/03.02.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 85 din 4 februarie 2016.
[5] Potrivit art. 111 Cod civil: „Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti; d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.”
[6] A se vedea Î.C.C.J., S. I civ., dec. nr. 1980/2015.
[7] A. E. Constantin, Punere sub interdicţie. Competenţă teritorială absolută. Domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicţie este solicitată. Persoană internată pe o durată nedeterminată într-o unitate sanitară sau într-un centru de îngrijire, disponibilă la http://revistaprolege.ro/punere-sub-interdictie-competenta-teritoriala-absoluta-domiciliul-persoanei-carei-punere-sub-interdictie-este-solicitata-persoana-internata-pe-o-durata-nedeterminata-intr-o-unitate-sanitara-sau/#_ftn2, accesată ultima dată la 11.11.2020.
[8] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 679-680.
[9] Disponibilă pe site-ul www.scj.ro.
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 13 aprilie 2018.
[11] Potrivit art. 58 Cod procedură civilă „Curatela specială (1) În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal. (4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
[12] A se vedea Judec. Rădăuţi, s. civ. nr. 2483/2017; Judec. Buzău, s. civ. nr. 3544/2020; Judec. Cluj Napoca, s. civ. nr. 4423/2010; Pentru aceeaşi optică a se vedea şi Trib. Buzău, S. I. civ., dec. nr. 54/2020.
[13] A se vedea Judec. Piatra Neamţ. s. civ. nr. 380/2013; Judec. Turnu Măgurele, s. civ. nr. 404/2020, înch. din 26.03.2020; Judec. Buzău, înch. din 22.04.2020.
[14] A se vedea Judec. Rădăuţi, s. civ. nr. 959/2020.
[15] A se vedea Judec. Paşcani, s. civ. 11294/2016.
[16] A se vedea dosarele nr. 258/285/2020, nr. 310/285/2020 ale Judecătoriei Rădăuţi.
[17] Principiul rolului activ al judecătorului este reglementat de dispoziţiile art. 22 Cod procedură civilă, care prevăd următoarele: „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.”
[18] Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 6 Cod procedură civilă, potrivit cu care: „Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.”
[19] Art. 242 Cod procedură civilă prevede următoarele: „Suspendarea judecăţii cauzei (1) Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 189 sunt aplicabile. (2) La cererea părţii, judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite şi, potrivit legii, aceasta poate continua.”
[20] A se vedea Judec. Piatra Neamţ. s. civ. nr. 380/2013.
[21] Art. 261 Cod procedură civilă prevede următoarele: „Locul administrării probelor (1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică, dacă legea nu dispune altfel. (2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor. (3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit însărcinare (4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urma (5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.”
[22] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Comunicat-de-presa-16-iulie-2020.pdf.
[23] C. Doldur, Efectele Deciziilor Curţii Constituţionale şi statul de drept, disponibil la https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/10/doldur-1.pdf, accesat ultima dată la 11.11.2010.
[24] Ş. Vlad, Despre efectele deciziilor Curții Constituționale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate în cadrul controlului a posteriori, pronunțate în temeiul art. 146 lit. d din Constituție”, disponibil la https://www.juridice.ro/682581/despre-efectele-deciziilor-curtii-constitutionale-de-admitere-a-exceptiilor-de-neconstitutionalitate-in-cadrul-controlului-a-posteriori-pronuntate-in-temeiul-art-146-lit-d-din-constitutie.html, accesat ultima dată la 11.11.2010.
[25] A se vedea Decizia nr. 319/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012; Decizia nr. 895/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 04 februarie 2016; Decizia nr. 685/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018; Decizia nr. 874/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2 din 03 ianuarie 2019, în Ş. Vlad, op cit.
[26] Ş. Vlad, op cit.
[27] Decizia nr. 100 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 28 iulie 1999; Decizia nr. 122 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 3 noiembrie 1999, în Ş. Vlad, op cit.
[28] A se vedea de exemplu Decizia nr. 685/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018 şi Decizia nr. 895/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 04 februarie 2016.
[29] V. M. Ciobanu, T. Briciu, Analiza OUG nr. 1/2016 in lumina deciziei Curtii Constitutionale nr. 895/2015 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 666 NCPC, www.juridice.ro.
[30] A se vedea S.Vlad, Consideratii pe marginea deciziei Curtii Constitutionale nr. 895/2015 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 666 NCPC, www.juridice.ro. Punctul de vedere al autorului a fost confirmat ulterior de Decizia 77/2017 pronunţată de Î.C.C.J. privind dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018. Înalta Curte stabilind modul în care îşi produce efectele Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015, nu a reţinut condiţia necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul contestaţiei la executare, astfel că „Decizia 895/2015 se aplică tuturor contestaţiilor la executare aflate pe rolul instanţelor de judecată, indiferent dacă în cadrul acestora a fost sau nu invocată excepţia de neconstituţionalitate”. Semnalăm şi problematica efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 cu privire la calea de atac a recursului în litigiile cu valoare de peste 1 mil lei cu privire la care în doctrină (M. D. Nicu, Aplicabilitatea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 369/2017 asupra tuturor recursurilor nesoluţionate până la 20 iulie 2017, www.barouldolj.ro) în mod corect s-a arătat că “nu era necesară şi obligatorie invocarea excepţiei prin motivele de recurs, iar faptul că anterior termenului de judecată Curtea Constituţională s-a pronunţat deja asupra neconstituţionalităţii paralizează invocarea de către recurent a aceleiaşi excepţii, care ar fi respinsă de instanţa de recurs ca inadmisibilă. Mai mult, dacă recurentul ar fi invocat excepţia de neconstituţionalitate prin motivele de recurs, aceasta ar fi fost respinsă ca devenită inadmisibila”, în Ş. Vlad, op cit.
[31] A se vedea dosarele nr. 5795/285/2020, nr. 6256/285/2020, 6811/285/2019, nr. 135/285/2020, nr. 3386/285/2020, nr. 310/285/2020, nr. 784/285/2020, nr. 4590/285/2020, nr. 3316/285/2020, nr. 1417/285/2019, nr. 5973/285/2019, nr. 1116/285/2020, nr. 2775/285/2020, nr. 752/285/2020, nr. 258/285/2020 ale Judecătoriei Rădăuţi.
[32] A se vedea Judec. Galaţi, s. civ. nr. 4369/2020; Judec. Cluj Napoca, s. civ. nr. 4483/2020; Judec. Hunedoara, s. civ. nr. 1738/2020; Judec. Buzău, s. civ. nr. 3544/2020.
[33] A se vedea Judec. Rădăuţi, dos. nr. 3386/285/2020.

Jud. Ioana-Anamaria Filote-Iovu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti

Citeşte mai mult despre Curtea Constitutionala, interdicție judecătorească, Ioana-Anamaria Filote-Iovu, tutela! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.