« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Transferul de proceduri în materie penală
08.01.2021 | Răzvan-Gabriel DALU

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP
Răzvan-Gabriel Dalu

Răzvan-Gabriel Dalu

Capitolul I. Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală[1]

În cele ce urmează, vom prezenta punctual acele dispoziții din Convenție pe care le considerăm de o importanță deosebită și care nu se regăsesc în legislația națională.

După cum se arată și în Preambulul acestei Convenții, scopul ei este completarea cadrului juridic în domeniul dreptului penal, organizarea urmăririi infracțiunilor la nivel internațional, precum și eliminarea inconvenientelor ce pot apărea ca rezultat al conflictelor de competență interstatale.

Art. 7 prevede că urmărirea nu poate fi exercitată în statul solicitat decât atunci când fapta în legătură cu care s-a solicitat începerea urmăririi ar fi infracţiune în cazul comiterii pe teritoriul acestui stat şi când autorul ar fi pasibil de o condamnare şi în baza legilor acestui stat (este vorba despre dubla incriminare n.n.). Dacă infracţiunea a fost comisă de o persoană învestită cu o funcţie publică în statul solicitant sau cu privire la o persoană învestită cu o funcţie publică la o instituţie ori la un bun care are caracter public în acest stat, aceasta va fi considerată în statul solicitat ca şi cum ar fi fost comisă de o persoană învestită cu o funcţie în acest stat sau cu privire la o persoană, instituţie ori bun corespunzând, în acest din urmă stat, aceluia ce face obiectul infracţiunii. Astfel, calificarea conferită potrivit legislației statului solicitant va fi recunoscută și în statul solicitat.[2]

Art. 9 paragraful 2 prevede că atunci când legea statului solicitat prevede pedepsirea infracţiunii de către o autoritate administrativă, acest stat va informa, cât mai curând posibil, statul solicitant, cu excepţia cazului în care statul solicitat a făcut o declaraţie conform paragrafului 3 al acestui articol.

Art. 13 paragraful 2 prevede că în cazuri urgente, cererile şi comunicările necesare vor putea fi trimise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (INTERPOL).

Art. 19 prevede că documentele transmise în vederea aplicării acestei convenţii sunt scutite de toate formalităţile de legalizare.

Art. 21 paragraful 1 prevede că atunci când statul solicitant a prezentat cererea de urmărire nu mai poate să îl urmărească pe acuzat pentru fapta care a motivat această cerere sau să mai execute o hotărâre pe care a pronunţat-o anterior acesteia. Totuşi, până la notificarea deciziei statului solicitat asupra cererii de urmărire, statul solicitant îşi păstrează dreptul de a proceda la toate actele de urmărire, cu excepţia celor care au drept efect sesizarea instanţei judecătoreşti sau, eventual, a autorităţii administrative competente pentru a se pronunţa asupra infracţiunii.

La art. 24 se prevede că dacă urmărirea este subordonată unei plângeri în cele două state, plângerea depusă în statul solicitant are aceeaşi valoare ca şi cea din statul solicitat. Dacă plângerea este necesară doar în statul solicitat, acest stat poate începe urmărirea chiar şi în absenţa plângerii, dacă persoana îndreptăţită să o formuleze nu se opune în termen de o lună de la data primirii înştiinţării prin care autoritatea competentă o informează despre acest drept.

Art. 25 prevede că în statul solicitat sancţiunea aplicabilă infracţiunii este cea prevăzută de legea acestui stat, cu excepţia cazului în care legea respectivă prevede altfel. Când competenţa statului solicitat se bazează exclusiv pe prevederile art. 2, sancţiunea pronunţată în acest stat nu poate fi mai severă decât cea prevăzută de legea statului solicitant.

Art. 26 prevede că orice act în scopul urmăririi, îndeplinit în statul solicitant conform legilor şi reglementărilor sale în vigoare, are aceeaşi valoare în statul solicitat ca şi cum ar fi fost îndeplinit de către autorităţile acestui stat, fără ca această asimilare să poată avea efectul de a-i da acestui act o forţă probantă superioară aceluia pe care o are în statul solicitant. Orice act întrerupător de prescripţie, valabil întocmit în statul solicitant, are aceleaşi efecte în statul solicitat şi invers.

Referitor la măsurile provizorii din statul solicitat, art. 27 prevede că atunci când statul solicitant îşi anuntă intenţia de a transmite o cerere de urmărire şi dacă competenţa statului solicitat se bazează exclusiv pe prevederile art. 2, statul solicitat poate, în urma cererii statului solicitant, să treacă, în temeiul prezentei convenţii, la arestarea preventivă a învinuitului, dacă:

a) legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru infracţiunea respectivă;

b) există motive să se creadă că învinuitul va dispărea sau va crea un pericol de distrugere a probelor.

Cererea de arestare preventivă va menţiona existenţa unui mandat de arestare sau a oricărui alt act de aceeași forţă, emis în formele prescrise de legea statului solicitant; va mai menţiona pentru ce fel de infracţiune se solicită urmărirea penală, când şi unde infracţiunea respectivă a fost comisă, precum şi descrierea cât mai precisă a învinuitului. Trebuie să conţină, de asemenea, o expunere succintă a circumstanţelor comiterii faptei.

Cererea de arest preventiv este trimisă direct de către autorităţile statului solicitant, menţionate la art. 13, autorităţilor corespondente din statul solicitat, fie prin poştă sau telegraf, fie prin orice alt mijloc scris sau care a fost acceptat de către statul solicitat. Statul solicitant este informat, fără întârziere, în legătură cu rezultatul cererii sale.

Art. 28 prevede că după primirea cererii de urmărire, însoţită de documentele prevăzute la art. 15 paragraful 1, statul solicitat are competenţa de a aplica toate măsurile provizorii, inclusiv arestarea preventivă a învinuitului şi sechestrul de bunuri, a căror aplicare ar fi permisă de legea sa, dacă infracţiunea pentru care este cerută urmărirea ar fi fost comisă pe teritoriul său.

Art. 29 prevede că aceste măsuri pot înceta în toate cazurile menţionate la art. 21 paragraful 2 (cazurile de reluare a dreptului de urmărire și de executare).

O persoană deţinută trebuie să fie eliberată în cazul în care a fost arestată în temeiul art. 27, iar statul solicitat nu a primit cererea de urmărire în termen de 18 zile de la data arestării.

O persoană deţinută trebuie să fie eliberată în cazul în care a fost arestată în temeiul art. 27, iar documentele care însoţesc cererea de urmărire nu au fost primite de către statul solicitat într-un termen de 15 zile de la primirea cererii de urmărire.

Perioada de detenţie, aplicată exclusiv în temeiul art. 27, nu va fi în nici un caz mai mare de 40 de zile.

Cu privire la principiul ne bis in idem, art. 35 prevede că o persoană care a făcut obiectul unei hotărâri penale definitive şi executorii nu poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării unei sancţiuni în alt stat contractant:

a) când aceasta a fost achitată;

b) când sancţiunea impusă:

(i) a fost executată în întregime sau este în curs de executare;

(ii) a fost graţiată sau amnistiată în totalitate sau pentru partea din sancţiune neexecutată;

(iii) nu mai poate fi executată datorită prescripţiei;

c) dacă instanţa a constatat culpabilitatea autorului infracţiunii, fără să pronunţe sancţiunea.

Totuşi, un stat contractant nu este obligat, cu excepţia cazului când el însuşi a solicitat urmărirea, să recunoască efectul ne bis in idem, dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau unui bun ce are un caracter public în acest stat, sau dacă persoana judecată avea ea însăşi un caracter public în acest stat.

În plus, un stat contractant în care a fost comisă fapta respectivă sau este considerată ca fiind comisă conform legii acestui stat nu este obligat să recunoască efectul ne bis in idem decât atunci când statul însuşi a solicitat urmărirea.

Potrivit art. 36, dacă o nouă urmărire este intentată împotriva unei persoane judecate pentru aceeaşi faptă în alt stat contractant, atunci orice perioadă privativă de libertate, efectuată în executarea hotărârii respective, trebuie să fie dedusă din pedeapsa care va fi, eventual, pronunţată.

Art. 37 prevede că acest titlu nu va împiedica aplicarea dispoziţiilor naţionale mai favorabile, care se referă la efectul ne bis in idem aferent hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate.

 În final, considerăm important a menționa declarațiile (rezervele) pe care le-a făcut România cu privire la aplicarea acestei Convenții:

– În baza art. 13 paragraful 3:

(1) Cererile formulate în temeiul prezentei convenţii în faza de urmărire penală vor fi adresate Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (actualul PÎCCJ).

(2) Cererile formulate în temeiul prezentei convenţii în faza de judecată vor fi adresate Ministerului Justiţiei.

– În baza art. 18 paragraful 2:

Fără a aduce atingere prevederilor art. 18 paragraful 3, cererile formulate în temeiul prezentei convenţii şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor române, însoţite de o traducere în limba franceză sau engleză.

– În baza art. 41 paragraful 1:

(1) România va refuza o cerere de urmărire, dacă apreciază că infracţiunea are un caracter pur religios – anexa nr. 1 lit. a).

(2) România va refuza o cerere de urmărire pentru o faptă a cărei sancţionare, conform propriei legislaţii, este de competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative – anexa nr. 1 lit. b).

(3) România nu acceptă art. 30 şi 31 – anexa nr. 1 lit. g).

(4) În sensul prezentei convenţii, termenul resortisant înseamnă cetăţean – anexa nr. 2.

 În doctrină s-a afirmat că[3] există și state care nu permit transferul de procedură în materie penală, dându-se ca exemplu Statele Unite ale Americii. De altfel, în Tratatul dintre România și Statele Unite ale Americii privind asistența judiciară în materie penală, semnat la Washington la 26 mai 1999, ratificat prin O.G. nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000, în art. 1 (Obiectul asistenței) nu este inclus și transferul de proceduri.

 Capitolul II. Transferul de proceduri în materie penală în legislația națională

Potrivit art. 1 alin. (1) lit. c) din legea-cadru în această materie[4], transferul de proceduri în materie penală reprezintă o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală.

În doctrină[5] s-a considerat că transferul de proceduri în materie penală poate fi definit ca acea formă de cooperare judiciară internațională în materie penală prin care, la cererea unui stat (solicitant), un alt stat (solicitat) preia exercitarea urmăririi penale sau a judecății împotriva unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul statului solicitant, dacă statul solicitant are competența de a exercita urmărirea.

Același autor afirmă că[6] esența și originile acestei forme de cooperare judiciară se regăsesc în adagiul aut dedere, aut judicare (fie predai, fie urmărești).

În ceea ce privește necesitatea adoptării acesteia, s-a spus că[7] este posibil ca exercitarea jurisdicției proprii asupra comiterii unei infracțiuni să nu fie posibilă, deși statul respectiv ar fi în cea mai bună poziție să judece persoana care a săvârșit infracțiunea. În asemenea situații, este posibil ca un alt stat să exercite urmărirea penală ori judecata, în special datorită faptului că persoana care a săvârșit infracțiunea este propriul cetățean ori rezident pe teritoriul său.

În continuare, autorul afirmă că[8], esențială pentru realizarea transferului de proceduri este cererea statului solicitant. Prin cerere se exprimă voința statului solicitant de a renunța la propria jurisdicție si a delega cauza autorităților competente ale statului solicitat. În absența unei cereri, chiar dacă statul care refuză executarea începe din oficiu urmărirea față de persoana în cauză, nu se poate vorbi de un transfer al procedurilor, pentru că în acest caz statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit fapta nu a înțeles să renunțe la jurisdicția sa asupra faptei și asupra persoanei în cauză.”

Pe plan procesual penal, în funcție de faza procesului în care intervine transferul de proceduri, vom deosebi două situații:

(i) în cursul urmăririi penale, procurorul va dispune prin ordonanță clasarea, în baza art. 17 alin. (1) coroborat cu art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. j) din Noul Cod de procedură penală;

(ii) în cursul judecății, judecătorul va dispune prin sentință încetarea procesului penal, în baza art. 17 alin. (2) coroborat cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. j) din Noul Cod de procedură penală.

Secțiunea 1. Cererea de transfer a procedurii penale

⇒ Schimbul de informații și consultările cu autoritățile judiciare străine

Potrivit art. 125 din Legea nr. 302/2004, atunci când are motive întemeiate să creadă că într-un alt stat se desfăşoară proceduri penale cu privire la aceleaşi fapte sau fapte conexe şi care implică aceeaşi persoană, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată poate contacta autoritatea competentă a celuilalt stat, pentru a-i confirma existenţa unor astfel de proceduri paralele, în vederea iniţierii consultărilor.

În situația în care statul în cauză (i) este un stat membru al Uniunii Europene, contactarea autorității competente din statul membru se realizează direct de către organul judiciar român, iar când (ii) statul în cauză nu este membru al Uniunii Europene, contactarea se realizează prin intermediul autorităților centrale prevăzute de legea română (Ministerul Justiției sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz).

În cazul în care organul judiciar român nu deţine nicio informaţie cu privire la autoritatea competentă din statul membru, identificarea autorităţii competente care ar trebui să fie contactată se realizează cu ajutorul punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană desemnate la nivelul Ministerului Public sau al Ministerului Justiţiei, după caz. În acest scop, autorității străine îi vor fi furnzate, cel puțin, următoarele informații:

a) o descriere a faptelor şi circumstanţelor care fac obiectul procedurii penale desfăşurate;

b) toate informaţiile relevante privind identitatea persoanei cercetate şi, dacă este cazul, a persoanelor vătămate;

c) stadiul procedurii penale;

d) informaţii privind arestarea preventivă sau reţinerea persoanei cercetate, dacă este cazul.

În accepțiunea legii române, următoarele cazuri constituie motive întemeiate pentru transferul de proceduri în materie penală:

a) persoana cercetată invocă, oferind informaţii în acest sens, faptul că este subiectul unor proceduri penale cu privire la aceleaşi fapte sau fapte conexe într-un alt stat; sau

b) o cerere de cooperare judiciară internaţională în materie penală formulată de un alt stat indică existenţa posibilă a unor astfel de proceduri penale paralele; sau

c) organele poliţieneşti deţin informaţii în acest sens.

Este de menționat faptul că procedurile mai sus prezentate nu se aplică în situația în care autoritățile competente care desfășoară proceduri penale paralele au fost deja informate prin alte mijloace.

Atunci când se stabileşte existenţa unor proceduri paralele, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată competentă iniţiază consultări directe sau prin intermediul Eurojust ori, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităţii centrale competente potrivit art. 10 (Ministerul Justiției sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz). Scopul consultărilor este acela de a se ajunge la un consens cu privire la orice soluţie eficientă menită să evite consecinţele negative care ar putea decurge din astfel de proceduri paralele, ceea ce, după caz, poate conduce şi la exercitarea şi continuarea unei proceduri penale unice fie în statul român, fie într-un alt stat.

Pe timpul consultărilor, autoritățile competente din cele două state implicate se informează reciproc cu privire la măsurile importante dispuse în cadrul procedurii aflate în desfășurare.

Cererile formulate de către autorităţile altor state în vederea confirmării existenţei unor proceduri paralele se soluţionează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza. Exceptând cazul în care prin furnizarea acestora s-ar putea aduce prejudicii unor interese naţionale fundamentale în materie de securitate sau care ar putea pune în pericol siguranţa persoanelor, autorităţilor străine li se comunică, într-un termen rezonabil, cel puţin următoarele informaţii:

a) dacă sunt în desfăşurare sau au fost desfăşurate proceduri penale cu privire la unele sau toate aceleaşi fapte sau la fapte conexe care fac obiectul procedurilor penale la care se face referire în cererea transmisă de autoritatea străină şi dacă aceleaşi persoane sunt implicate;

b) în cazul în care sunt în desfăşurare sau au fost desfăşurate proceduri penale, datele de contact ale autorităţii competente; şi

c) stadiul respectivelor proceduri sau, în cazul în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă, natura respectivei hotărâri definitive.

În doctrină s-a afirmat că[9] în eventualitatea în care între cele două autorități judiciare schimbul de informații nu se realizează corespunzător, există posibilitatea ca persoana în cauză să fie condamnată de două ori pentru aceeași faptă.

⇒ Condiții necesar a fi îndeplinite pentru formularea cererii

Potrivit art. 126 din legea specială, autorităţile judiciare române (procurorul sau instanța de judecată) pot[10] solicita autorităţilor competente ale altui stat iniţierea unei proceduri penale sau continuarea acesteia, atunci când exercitarea de către statul străin solicitat serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează, în caz de condamnare, reintegrarea socială şi sunt incidente unul sau mai multe din următoarele cazuri:

a) persoana cercetată are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;

b) persoana cercetată este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;

c) persoana cercetată execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul solicitat;

d) persoana cercetată face obiectul, în statul solicitat, al unei cercetări penale pentru aceeaşi faptă sau fapte conexe;

e) transferul este justificat prin interesul de a descoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc în statul solicitat;

f) executarea unei eventuale hotărâri de condamnare în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;

g) prezenţa persoanei cercetate la audieri în procedurile penale instrumentate de autorităţile judiciare române nu poate fi asigurată, chiar şi atunci când ar exista posibilitatea audierii prin videoconferinţă, însă poate fi asigurată în statul solicitat;

h) o eventuală hotărâre de condamnare nu ar putea fi pusă în executare în România, chiar şi atunci când ar exista posibilitatea formulării unei cereri de extrădare sau emiterii unui mandat european de arestare, statul solicitat fiind în măsură să o facă;

i) inculpatul a fost condamnat definitiv în România, sunt incidente unul sau mai multe din cazurile prevăzute la lit. a)-h), iar statul român nu poate pune în executare hotărârea de condamnare, chiar având deschisă calea extrădării sau a mandatului european de arestare, iar statul solicitat nu acceptă, ca principiu, executarea unei hotărâri străine de condamnare sau a refuzat punerea în executare a hotărârii de condamnare date de instanţa străină.

În doctrină s-a afirmat[11], pe bună dreptate, faptul că în aceste cazuri, organele judiciare române renunță la aplicarea principiilor teritorialității, personalității, realității și universalității legii penale române.

Analizând condiția de la lit. d), doctrina[12] a precizat că ,,pot fi incidente două situații, respectiv cea în care statul solicitat acceptă transferul procedurii penale în România sau din România, ori aceea în care statul solicitat refuză ambele posibilități.

Dacă prima situație nu implică probleme deosebite, a doua prezintă unele particularități cu trimitere directă la respectarea principiului non bis in idem.

Astfel, într-o asemenea situație, organele abilitate din România vor continua procedura, iar, în caz de condamnare, vor verifica dacă procedura judiciară din statul respectiv s-a finalizat tot cu o condamnare, în funcție de care vor dispune.

Având în vedere că dispozițiile organelor judiciare române abilitate de lege sunt condiționate de cetățenia și reședința obișnuită a persoanei condamnate, vom deosebi două situații.

(i) Astfel, dacă persoana în cauză are cetățenie română și are reședința obisnuită în România, instanța care a dispus soluția definitivă de condamnare va solicita instanței care a dispus condamnarea în statul terț o copie certificată a hotărârii de condamnare, după care va proceda la recunoașterea sau nerecunoașterea acesteia.

(ii) Situația se va complica în cazul în care persoana condamnată în statul străin a fost încarcerată și se află în executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate dispusă de autoritățile judiciare competente ale statului străin.

Această situație inedită în care se pot afla autoritățile judiciare române nu poate fi soluționată decât prin intermediul contestației în anulare [art. 426 lit. i) din Noul Cod de procedură penală – n.n.].”

Procedura de solicitare a transferului sau inițierii procedurii penale

Potrivit art. 127 din legea specială, transferul procedurii penale se solicită în baza hotărârii instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă procedura se referă la activitatea de judecată.

În acest sens, la propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau din oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin încheiere motivată, transferul procedurii penale.

În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie.

În doctrină s-a afirmat că[13], dacă în cauză s-a pronunțat o hotărâre în fond, instanța care judecă în căile de atac nu mai are posibilitatea să ceară transferul de procedură.”

Încheierea respectivă poate fi atacată cu contestație. Termenul de contestaţie este de 5 zile şi curge de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 5 zile, iar contestaţia se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea cauzei. Contestaţia este suspensivă de executare.

Încheierea prin care se dispune transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.

Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de copii certificate de către un magistrat român competent ale tuturor actelor de procedură, cu excepţia cazului în care statul străin solicită transmiterea originalului dosarului.

În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul în care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul solicitat.

Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, asigură transmiterea cererii de transfer al procedurii penale pe una din căile prevăzute de prezenta lege.

⇒ Efectele cererii de transfer de proceduri penale

Potrivit art. 129 din legea specială, până la primirea deciziei statului solicitat cu privire la cererea de transfer de proceduri penale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa, după caz:

a) poate efectua orice acte de cercetare penală, cu excepţia trimiterii în judecată a inculpatului sau punerii în executare a unei sancţiuni împotriva persoanei cercetate. Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa informează, în scris, statul solicitat, cu privire la actele sau măsurile dispuse ulterior transmiterii cererii;

b) poate retrage oricând cererea de transfer de proceduri penale.

Dreptul de urmărire penală şi de executare este redobândit de autorităţile judiciare române atunci când:

a) statul solicitat informează că nu va iniţia niciun demers cu privire la cererea de transfer de proceduri penale sau că nu acceptă o astfel de cerere;

b) statul solicitat informează că revocă acceptarea cererii de transfer de proceduri penale;

c) statul solicitat comunică decizia sa de a nu începe sau de a înceta procedurile penale.

Transmiterea cererii de transfer de proceduri penale prelungeşte termenele de prescripţie a răspunderii penale cu 6 luni.

În caz de condamnare, hotărârea pronunţată de statul solicitat se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.

Cu privire la acest aspect, în literatura de specialitate[14] s-a menționat că ,,de această dată, nu se mai impune recunoașterea hotărârii de condamnare de către autoritățile judiciare române competente. Cu toate acestea, considerăm că în cazul în care persoana în cauză este condamnată la o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate, iar pedeapsa sau măsura urmează a fi executată în România, se impune recunoașterea acestei hotărâri de către instanța de judecată română competentă.”

⇒ Plângerea persoanei vătămate

În cazul unei fapte săvârşite în afara teritoriului României, plângerea depusă la organul judiciar român de către persoana vătămată, rezident în România, se transmite direct sau, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităţilor centrale prevăzute la art. 10, autorităţilor străine competente ale statului pe teritoriul căruia a fost săvârşită fapta, în afară de cazul în care competenţa este exercitată de statul român.

Dispoziţiile art. 125-129 nu sunt aplicabile în acest caz.

Secțiunea a 2-a. Preluarea sau inițierea procedurilor penale la cererea unui stat străin

Cererea de preluare a procedurii penale

Potrivit art. 131 din legea specială, orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competența de soluționare a unei asemenea cereri diferă în funcție de locul unde a fost comisă fapta, respectiv pe teritoriul statului român sau în afara acestui teritoriu.

(i) Astfel, în cazul în care infracțiunea a fost comisă pe teritoriul României, cererile de preluare a urmăririi penale sau a judecăţii se soluţionează, după caz, de parchetele de pe lângă curţile de apel sau curţile de apel în circumscripţia cărora se află locul unde a fost săvârşită fapta sau a fost identificată persoana cercetată ori locuieşte persoana vătămată.

(ii) Dacă infracțiunea a fost comisă în afara teritoriului statului român, cererile de preluare a urmăririi penale sau a judecăţii se soluţionează, după caz, de parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie locuieşte făptuitorul sau de curtea de apel. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, soluţionarea cererii este de competenţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau a Curţii de Apel Bucureşti, după caz. Cererile de preluare a urmăririi penale care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se soluţionează de către acestea.

Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra urmării date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.

Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei parchetului de pe lângă curtea de apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent sesizează curtea de apel cu propunerea de admitere sau respingere a cererii. În doctrină[15] s-a spus că, spre deosebire de cererea de transfer de procedură formulată în faza de urmărire penală, textul nu mai lasă posibilitatea procurorului general competent să delege competența de soluționare a cererii altui procuror.

Odată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă contestaţiei, în termen de 5 zile de la pronunţare.

În cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerul Justiţiei informează autorităţile statului solicitant în ceea ce priveşte admiterea sau respingerea cererii de transfer de proceduri penale.

În doctrina recentă[16] s-a subliniat că ,,După preluarea judecății și stabilirea instanței potrivit competenței organelor judiciare, se pune problema pentru această din urmă instanță competentă dacă:

a) va parcurge și faza camerei preliminare și, în caz afirmativ, cum și prin ce modalitate va verifica legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală care au fost realizate de către organele abilitate ale unui alt stat (membu sau terț); sau

b) va acorda eficiență direct dispozițiilor procedurale ale Titlului III din Partea specială a noului Cod de procedură penală ce reglementează judecata, apreciind că este legal sesizată (deci fără parcurgerea fazei camerei preliminare). Al doilea punct de vedere este pertinent, pe de o parte, având în vedere formularea textului art. 128 alin. (6) (actualul art. 131 alin. (6) – n.), care se referă la continuarea judecății potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, iar, pe de altă parte, ar fi imposibil de verificat legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală alt stat (verificarea s-ar raporta la dispozițiile procedurale ale legislației române sau ale statului străin?).”

Cu privire la această problemă de drept, în literatura de specialitate[17] s-a format și opinia contrară, la care achiesăm, spunându-se că ,,în ceea ce ne privește, nu suntem de acord cu această opinie care va conduce în toate situațiile la încălcarea principiului legalității procesului penal român.

Într-o asemenea situație, apreciem că preluarea judecății la cererea unui stat străin implică obligativitatea organelor judiciare române (în situația prezentată a instanței de judecată) de a respecta principiile de bază ale procesului penal român.

În această împrejurare, faza de Cameră Preliminară este obligatoriu a fi parcursă.

În ceea ce privește verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, acestea se vor realiza în conformitate cu dispozițiile legii străine, raportate la legea română, deoarece procesul penal se desfășoară în România, iar acesta trebuie să se încadreze în dispozițiile legii de procedură penală română, care reglementează desfășurarea procesului penal român.

(…)

În practica judiciară apar și situații în care este necesar ca instanțele din România, având în vedere sistemele judiciare diferite din alte state, să identifice faza în care se află procesul penal, iar în funcție de elementele aflate la dispoziție să stabilească faza în care este preluată procedura penală.”

⇒ Inițierea procedurilor penale la sesizarea autorităților unui stat străin

Potrivit art. 132 din legea specială, sesizarea autorităţilor altor state, cu privire la săvârşirea unei fapte, în vederea iniţierii de către statul român a procedurilor penale, se soluţionează de organul judiciar român competent, în conformitate cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.

În cazul unei fapte săvârşite pe teritoriul României, plângerea depusă la autorităţile competente ale statului al cărui rezident este persoana vătămată se primeşte de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de către organul judiciar competent potrivit legii române.

Respingerea cererii de preluare sau inițiere a procedurilor penale

Potrivit art. 133 din legea specială, cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale se respinge dacă exercitarea urmăririi penale este contrară principiului non bis in idem sau dacă, la data menţionată pe cerere, prescripţia răspunderii penale este împlinită potrivit legii române.

Totodată, cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale poate fi respinsă, în tot sau în parte, în următoarele cazuri:

a) motivul pe care se bazează cererea nu este justificat;

b) făptuitorii sunt necunoscuţi;

c) persoana cercetată nu are reşedinţa obişnuită în România;

d) persoana cercetată nu este cetăţean român şi nu avea reşedinţa obişnuită pe teritoriul României în momentul săvârşirii faptei;

e) infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;

f) există motive serioase să se creadă că cererea de urmărire penală este determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;

g) legea penală română este deja aplicabilă faptei şi, potrivit acestei legi, răspunderea penală este prescrisă la momentul primirii cererii;

h) urmărirea penală este contrară angajamentelor internaţionale ale României;

i) urmărirea penală este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice române;

j) faţă de împrejurările cauzei, preluarea urmăririi penale nu este oportună.

Revocarea acceptării cererii și restituirea cauzei

Potrivit art. 134 din legea specială, acceptarea cererii de preluare sau iniţiere a procedurilor penale se revocă atunci când:

a) continuarea procedurilor penale în România este contrară principiului non bis in idem; sau

b) dacă, la data menţionată pe cerere, prescripţia răspunderii penale este împlinită potrivit legii române; sau

c) dacă fapta pentru care s-a cerut iniţierea sau continuarea procedurilor penale nu este infracţiune potrivit legii române, iar făptuitorul nu răspunde penal.

În literatura de specialitate[18], cu privire la analiza cazului de revocare prevăzut la litera c), s-a spus că, în realitate, ,,legiuitorul român a prevăzut patru motive obligatorii de revocare a acceptării cererii de preluare sau inițiere a unei proceduri penale”, deoarece litera c) reglementează de fapt două cazuri distincte, și anume (i) fapta să nu fie infracțiune potrivit legii penale române, și (ii) făptuitorul să nu răspundă penal, cele două situații neavând legătură.

Pe lângă aceste patru motive obligatorii, legea română prevede și alte motive opționale de revocare a acceptării, respectiv:

a) prezenţa persoanei cercetate nu poate fi asigurată în vederea audierii sau se apreciază că o eventuală condamnare nu poate fi executată în România; sau

b) unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 133 este descoperit înainte de trimiterea în judecată; sau

c) în orice alte cazuri, dacă statul străin solicitant este de acord.

Revocarea acceptării se dispune prin ordonanţă sau încheiere motivată, după caz. Revocarea acceptării are drept efect restituirea documentelor transmise de statul solicitant şi redobândirea de către statul respectiv a dreptului de urmărire penală.

Secțiunea a 3-a. Dispoziții pentru punerea în practică a Convenției din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la fronterele comune Schengen

Aplicarea principiului non bis in idem. Potrivit art. 135 din legea specială, o persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.

Cu toate acestea, dispoziţia anterior mențioantă nu se aplică dacă:

a) faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea;

b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra securităţii naţionale sau împotriva altor interese esenţiale ale României;

c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea obligaţiilor sale de serviciu.

Excepţiile menţionate mai sus nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.


[1] Adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată de România prin Ordonanța Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, publicată în M.Of. nr. 158 din 17 aprilie 2000.
[2] C. Popescu, Transferul de proceduri în materie penală. Instrumente juridice internaționale. Cadrul juridic intern, în Revista Pro Lege nr. 1/2009, p. 149.
[3] F.-R. Radu, Drept european și internațional penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 88.
[4] Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală republicată în M. Of. nr. 411 din 27 mai 2019; Reglementarea propriu-zisă o regăsim în cadrul Titlului IV al acestei legi, respectiv art. 125-135.
[5] N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 111.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 112.
[9] A. Boroi (coordonator), I. Rusu, M.-I. Rusu, Tratat de Cooperare judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 506.
[10] Idem, p. 508 – Autorii consideră că organele judiciare române abilitate trebuie să examineze cu mare atenție fiecare caz în parte și, în funcție de particularitățile specifice, să procedeze fie la continuarea procedurii penale, fie la solicitarea transferului acesteia în statul pe teritoriul căruia își are reședința obișnuită persoana în cauză (condiția principală va viza gravitatea infracțiunii comise, cu luarea în calcul a rezultatului concret al acesteia).
[11] Idem, p. 507.
[12] Idem, p. 510.
[13] F.-R. Radu, op. cit., p. 90.
[14] A. Boroi (coordonator), I. Rusu, M.-I. Rusu, op. cit., p. 513.
[15] F.-R. Radu, op. cit., p. 92.
[16] I.-C. Morar, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 92 apud A. Boroi (coordonator), I. Rusu, M.-I. Rusu, op. cit., p. 515.
[17] A. Boroi (coordonator), I. Rusu, M.-I. Rusu, op. cit., p. 515-516.
[18] Idem, p. 519.


Av. Răzvan-Gabriel Dalu

 
Secţiuni: Articole, Content, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD