Secţiuni » Arii de practică » Business » Banking
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Banking, Drept civil, Recuperare creanțe, RNSJ, SELECTED, Studii

Aspecte referitoare la valorificarea, în cadrul executării silite, a creanțelor izvorâte din finanțări acordate în cadrul programului IMM INVEST ROMÂNIA

23 octombrie 2023 | Cristian Daniel David SAMOILĂ
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

O analiză juridică completă în legătură cu garanția publică acordată de statul român în cadrul programului guvernamental IMM INVEST ROMÂNIA – program de sprijinire a anumitor categorii de profesioniști în vederea facilitării accesului la finanțare –, reglementat prin OUG nr. 110/2017[1] și HG nr. 282/2020 privind Normele metodologice de aplicare a acesteia[2] (în continuare, Normele metodologice), ar fi imposibil de realizat într-un material de dimensiuni reduse ca acesta. De aceea, în cele ce urmează, vom face doar câteva precizări de ordin general în privința acestui tip de garanție, înainte de a intra în analiza propriu-zisă care se limitează la aspectele esențiale legate de recuperarea, în contextul procedurilor legale de executare silită inițiate împotriva împrumutatului/terților garanți, a creanțelor pentru garantarea cărora statul, prin mandatarii săi, a emis o astfel de garanție publică.

În primul rând, trebuie spus că IMM INVEST ROMÂNIA – program în cadrul căruia au fost acordate în ultimii ani mai multe finanțări, dintre care unele, în mod inevitabil, au devenit creanțe neperformante, ceea ce ne-a determinat să realizăm prezenta analiză – reprezintă doar una din componentele schemei de ajutor de stat IMM INVEST PLUS, alături de AGRO IMM INVEST (reglementat inițial ca subprogram în cadrul programului IMM INVEST ROMÂNIA), IMM PROD, GARANT CONSTRUCT, INNOVATION și RURAL INVEST, astfel cum acestea sunt enumerate în OUG nr. 99/2022 privind aprobarea schemei de ajutor de stat IMM INVEST PLUS și a componentelor acesteia. Fiind vorba, în esență, de același tip de garanție pe care statul român o emite în favoarea instituțiilor de credit în scopul acordării de către acestea, în condiții mai avantajoase, a unor credite de investiții/linii de credit pentru finanțarea capitalului de lucru necesare dezvoltării întreprinderilor din diferitele sectoare ale economiei (fiecare componentă a schemei de ajutor de stat fiind stabilită în funcție de piața de produse sau servicii în care activează beneficiarul finanțării), era firesc ca legiuitorul să adopte o reglementare unitară sau, în orice caz, ca normele juridice care stabilesc drepturile și obligațiile ce rezultă din acordarea acestei garanții publice să fie, în substanța lor, identice. Așa se explică de ce textele legale din OUG nr. 110/2017 și din Normele metodologice referitoare la IMM INVEST ROMÂNIA, asupra cărora ne vom opri în scopul realizării analizei noastre, se regăsesc și în multe din articolele de lege din Anexa care face parte din conținutul OUG nr. 99/2022, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ.

În ceea ce privește garanția publică pe care statul român, printr-unul din mandatarii săi, adică FNGCIMM sau, după caz, FGCR (ori alt fond de garantare, în funcție de componenta din schema de ajutor de stat IMM INVEST PLUS în cadrul căreia se emite garanția publică), o emite pentru ca beneficiarul programului (împrumutatul) să primească finanțarea, s-a arătat în literatura de specialitate[3] că, nefiind vorba de o garanție individuală, ci de o garanție emisă în cadrul unui sistem de garantare instituit prin norme speciale, aceasta ar trebui calificată ca o garanție autonomă[4], chiar dacă există importante elemente care o apropie de fideiusiune (procentul de garantare se stabilește în raport cu obligația principală, ceea ce ne trimite cu gândul la fideiusiunea parțială – art. 2.291 C.civ., valoarea de executare a garanției se stabilește în funcție de soldul restant al finanțării garantate). Evident, chestiunea prezintă interes în ceea ce privește relația de accesorialitate, care este de esența fideiusiunii[5] și care lipsește (trebuie să lipsească) în cazul unei garanții autonome (care nu se limitează la scrisoarea de garanție și scrisoarea de confort reglementate de Codul civil), chiar dacă atât fideiusiunea, cât și garanțiile autonome sunt reglementate ca garanții personale (art. 2.279 C.civ.).

Este limpede că garanția publică despre care discutăm nu presupune un raport de accesorialitate, deci este o garanție autonomă, și nu un tip de fideiusiune, având în vedere că legea nu impune ca, în vederea formulării cererii de plată a garanției de către finanțator, executarea silită declanșată de instituția de credit să fi fost și încuviințată de instanța de executare, iar debitorul urmărit să nu o fi contestat sau, dacă a formulat o contestație la executare, aceasta să fi fost respinsă. Altfel spus, plata garanției este independentă de caracterul nelitigios sau litigios al creanței. Într-adevăr, așa cum vom vedea, este suficient ca banca finanțatoare să fi formulat cererea/cererile de executare silită împotriva debitorului/garanților pentru a putea cere plata garanției. Aceasta înseamnă că statul român este obligat să plătească valoarea de executare a garanției publice, chiar dacă, teoretic vorbind, în judecarea contestației la executare pe care împrumutatul ar putea s-o formuleze împotriva băncii, acesta ar putea obține o soluție de anulare a executării silite, pe motiv că creanța băncii s-a stins[6], de exemplu, prin compensația legală cu o creanță pe care împrumutatul o avea împotriva finanțatorului[7] (evident că, în realitate, instituția de credit nu va formula cererea de plată a garanției de stat decât atunci când debitorul și garanții răspund pentru neexecutarea obligației de restituire a creditului ajuns la maturitate sau scadențat anticipat).

Mai menționăm că garanția de stat – a cărei valoare reprezintă un procent din valoarea finanțării, în funcție de tipul de credit acordat – reprezintă doar una din cele două categorii de ajutoare de stat din cadrul schemei amintite, cealaltă categorie fiind grantul care se acordă pentru subvenționarea anumitor costuri, fie cele rezultate din acordarea finanțării (dobânda remuneratorie datorată instituției de credit pentru o anumită perioadă de derulare a contractului de credit), fie cele rezultate din accesarea garanției de stat (comisionul de risc datorat Ministerului Finanțelor pentru riscul emiterii garanției de stat și comisionul de administrare datorat fondurilor de garantare pentru activitățile realizate de acestea).

Efectele plății garanției de stat. Cocreditori și drepturile acestora. Uneori, o situație juridică poate fi mai bine înțeleasă dacă ne imaginăm că legea ar fi reglementat-o într-un scenariu diferit, esența acesteia rămânând, desigur, neschimbată. Spre exemplu, ne-am putea închipui că, în legătură cu formularea cererii de plată a garanției de stat acordate în cadrul programului IMM INVEST ROMÂNIA (în continuare, prescurtat IMM INVEST), legiuitorul ar fi stabilit că, pentru a solicita FNGCIMM/FGCR plata garanției, nu este necesar ca instituția de credit să declanșeze executarea silită împotriva beneficiarului finanțării astfel garantate (împrumutatul) și a terților garanți sau, după caz, să se înscrie la masa credală în procedura insolvenței deschise împotriva acestuia [așa cum este reglementat prin dispozițiile art. 22 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice], ci, în condițiile ajungerii creditului la maturitate sau pentru intervenirea scadențării anticipate și urmare a neexecutării obligației de restituire a întreg creditului de către împrumutat, banca să formuleze direct cererea de plată a garanției de stat. Scenariul ar fi fost perfect posibil, garanția de stat fiind, așa cum arătat, o garanție autonomă, adică un angajament expres, necondiționat și irevocabil[8] din partea statului [art. 2 lit. h) din OUG nr. 110/2017 și art. 15 din Normele metodologice].

Evenimente juridice

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

JURIDICE by Night

Odată efectuată plata garanției de către stat, banca – în scenariul imaginat – ar fi urmat să formuleze cererea de executare silită sau să se înscrie la masa credală în procedura insolvenței, în mod evident, doar pentru diferența de creanță rămasă nerecuperată. Iată de ce, și în situația reală, chiar dacă finanțatorul, potrivit imperativelor legii, a formulat (a trebuit să formuleze în scopul solicitării plății garanției) cererea de executare silită/înscriere la masa credală pentru întreaga creanță, după primirea plății valorii de executare a garanției, nu ar mai putea acționa ca unic titular al creanței garantate, căci, plătind ceea ce era ținut să achite în cazul producerii riscului de credit, statul a stins o parte din datoria altuia[9] pentru care s-a obligat, operând astfel subrogația legală, potrivit art. 1.596 lit. c) C.civ.[10] Așa fiind, este firesc ca instituția de credit, în cadrul procedurilor legale demarate pentru recuperarea creanței garantate cu garanția de stat, să înștiințeze executorul judecătoresc/administratorul sau lichidatorul judiciar că, după efectuarea plății de către stat, nu mai există unul singur, ci doi creditori (banca și statul), chiar dacă, din rațiuni de drept public, statul va fi înscris – raportat la partea din creanță rezultată din plata garanției – cu o creanță bugetară [art. 12 alin. (1) din OUG nr. 110/2017 și art. 24 alin. (2) din Normele metodologice]. Într-adevăr, statul nu devine cotitularul creanței bancare (titlul său de creanță nu va fi contractul de credit în baza căruia, dacă nu ar fi fost vorba de stat, ci de o persoană fizică/juridică oarecare, plătitorul ar fi intrat chiar în drepturile finanțatorului izvorâte din acest contract), ci titularul unei creanțe de natură diferită (stabilite prin înscrisul care constată creanța bugetară). Însă, cât privește rangul celor două creanțe (creanța bancară și creanța bugetară – și nu ne referim acum la eventuala calitate a acestora de creanțe care beneficiază de o cauză de preferință, adică ipoteca legală imobiliară/mobiliară constituită conform OUG nr. 110/2017 sau o ipotecă convențională) în ordinea de distribuire, fie în executarea silită, fie în procedura insolvenței, acesta ar trebui să fie același, adică să fie satisfăcute în rangul creanțelor bugetare [art. 865 alin. (1) lit. e) C.proc.civ. sau art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014]. Concluzia se întemeiază pe dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017[11] – la care vom reveni, pentru că ele reprezintă fundamentul mai multor concluzii –, dispoziții conform cărora, orice sumă va fi distribuită de către executorul judecătoresc pentru satisfacerea creanței garantate prin programul IMM INVEST cu privire la care statul a efectuat plata garanției va fi alocată ambilor creditori (statul și banca), proporțional cu procentul fiecăruia, ceea ce înseamnă că și creanța băncii „va urca” în rangul creanței bugetare. Chestiunea prezintă interes în ipoteza (care s-a întâlnit deja în practica bancară) în care, alături de creanța beneficiară a garanției IMM INVEST, mai participă la distribuiri și alte creanțe ale băncii. Ar fi, credem, greșit ca, fiind vorba de mai multe creanțe ale băncii (partea finanțatorului din creanța garantată cu garanția publică și alte creanțe chirografare ale băncii împotriva debitorului urmărit), să se recurgă, pentru satisfacerea creanțelor bancare care vin în concurs, la imputația plății prevăzută de art. 1.509 C.civ., pentru că aceasta ar însemna ca procentul, de ex., de 20% (dacă garanția de stat a fost în valoare de 80% din valoarea finanțării acordate) pe care banca trebuie să-l aloce creanței izvorâte din finanțarea IMM INVEST (părții sale din această creanță) să nu fie astfel alocat, ci suma reprezentând 20% să fie alocată cu prioritate celeilalte/celorlalte creanțe ale sale participante la distribuiri, ca creanțe negarantate, sau, chiar acceptând aplicarea ultimului criteriu subsidiar de imputație a plății, suma respectivă să fie alocată tuturor creanțelor bancare, proporțional cu valoarea datoriilor debitorului urmărit față de bancă. Or, acest mod de distribuire ar face ca niciodată să nu se mai respecte distribuirea proporțional cu procentul statului și procentul băncii din creanța izvorâtă din finanțarea IMM INVEST, în exemplul luat, 80% – 20%, de vreme ce, suma cuvenită băncii (20%) fiind împărțită pentru stingerea mai multor creanțe ale sale, orice distribuire referitoare la creanța garantată în cadrul IMM INVEST ar afecta, în concret, ar diminua procentul de 20% ce trebuie să stingă componenta bancară a creanței garantate în cadrul IMM INVEST, cu consecința că, la o viitoare distribuire (a sumelor obținute în urma efectuării unor noi acte de executare sau a efectelor viitoare ale unor acte de executare anterioare – popririle unor sume prezente și viitoare), s-ar mări artificial suma care se cuvine statului, procentul de 80% aplicându-se la o sumă de bani superioară valoric celei care ar fi rezultat dacă, la prima distribuire, s-ar fi alocat corect procentul de 20% componentei bancare a creanței garantate în cadrul programului IMM INVEST.

Problema intervenției statului în executarea silită de drept comun. Efectul plății de către stat a valorii de executare a garanției IMM INVEST a ridicat în comunitatea bancară o mare nedumerire în privința poziției statului în procedurile de executare silită demarate de bancă (înainte și în vederea formulării cererii de plată a garanției de stat). Desigur, statul are posibilitatea de a declanșa, prin propriile organe, executarea silită fiscală, căci, așa cum am stabilit deja, creanța acestuia se individualizează printr-un titlu de creanță bugetară care, în condițiile legii, devine titlu executoriu, iar dacă se declanșează executarea silită fiscală, aceasta se poate conexa, conform prevederilor Codului de procedură fiscală, cu executarea silită de drept comun, inițiată de bancă. Mai mult, în privința activelor finanțate prin programul IMM INVEST, care formează obiectul ipotecilor legale[12] constituite potrivit dispozițiilor OUG nr. 110/2017, urmărirea silită este în competența exclusivă a organelor fiscale, desigur, până la deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva beneficiarului finanțării, caz în care, potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, s-ar suspenda și ar înceta atât executarea silită fiscală, cât și executarea silită inițiată de bancă în legătură cu restul patrimoniului împrumutatului (mai ales pentru valorificarea bunurilor asupra cărora împrumutatul ar fi constituit ipoteci convenționale), drepturile creditorilor urmând a fi valorificate în procedura insolvenței. Dar, dacă nu se va deschide o procedură de insolvență împotriva împrumutatului și nici nu s-ar conexa (atât de repede) executarea silită fiscală (care, oricum, ar putea fi declanșată mai târziu) cu executarea silită declanșată de bancă (care poate evolua între timp și produce rezultate eficiente), s-a ridicat problema dacă statul, efectuând plata garanției și devenind astfel, și el, creditor al beneficiarului finanțării, ar trebui să formuleze o cerere de intervenție în executarea silită de drept comun.

La prima vedere, dispozițiile art. 690 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ.[13] sau prevederile art. 690 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ.[14] ar părea să susțină concluzia că este necesar ca statul să formuleze o cerere de intervenție în executarea silită declanșată de finanțator împotriva împrumutatului sau a terțului garant (garant ipotecar, fideiusor, avalist). Aceasta ar însemna că, dacă cererea de intervenție nu a fost formulată până cel mai târziu la momentul depunerii titlurilor de creanță [art. 691 alin. (2) și art. 696 C.proc.civ.], statul ar urma să fie considerat străin de procedura execuțională declanșată de bancă și, pe cale de consecință, sumele distribuite în acea executare nu ar mai putea fi alocate, în mod proporțional, celor cei doi cocreditori (statul și banca), ci doar băncii. Numai că, temându-se de o interpretare în sensul că dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017 se referă, fără nicio circumstanțiere, la împărțirea între stat și finanțator a oricăror sume obținute din executarea silită declanșată de instituția de credit, în practica bancară s-a avansat și soluția că, dacă statul nu a formulat cererea de intervenție pentru a-și valorifica creanța sa (bugetară), instituția de credit ar urma să acționeze în continuare ca unic creditor în executarea silită, pentru întreaga valoare a creanței puse în executare (deși statul, ulterior, a plătit valoarea de executare a garanției, ceea ce înseamnă că banca a recuperat o parte din creanță, deci dreptul său s-a diminuat), urmând ca, în baza unei proceduri de lucru interne, deci a unei situații care nu va fi reflectată în actele execuționale, la orice distribuire de sume efectuată de executor (doar către instituția de credit), banca să vireze statului suma care i se cuvine, în raport cu procentul de garantare. Deși o astfel de abordare se dorește a fi una practică, credem că ea nu ar putea fi validată într-o aplicare riguroasă a legii. Dacă intervenția statului în executarea silită declanșată de bancă ar fi, într-adevăr, procedura de urmat, atunci omisiunea îndeplinirii acesteia ar face ca statul să devină străin de procedura execuțională în care nu a intervenit pentru a-și valorifica creanța, astfel că ar lipsi premisa necesară (calitatea de creditor intervenient) pentru a se putea aplica dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017. Interpretarea sistematică a legii impune o asemenea concluzie. Pe de altă parte, așa cum am arătat deja în debutul acestor scurte considerații, este de neadmis ca banca să rămână în continuare creditor urmăritor pentru întreaga valoare a creanței puse în executare silită, deși dreptul său de creanță a fost stins parțial prin plata garanției de stat.

Dar este oare necesar ca statul, după plata valorii de executare a garanției, să formuleze o cerere de intervenție în executarea silită declanșată de bancă?

Apreciem că răspunsul este unul negativ. La o analiză mai atentă, constatăm că, atunci când vorbim despre intervenția unui terț creditor în executarea silită declanșată de creditorul urmăritor, dreptul de creanță al terțului creditor este altul decât cel pus în executare de către creditorul urmăritor prin formularea cererii de executare. Or, după cum am arătat deja, banca, atunci când a formulat – înainte și în vederea solicitării plății garanției de stat – cererea de executare împotriva împrumutatului (și a terților garanți), a făcut-o pentru întreaga creanță (al cărei unic titular era la acel moment), ceea ce înseamnă că, după plata garanției financiare, statul, pe temeiul subrogației legale, a devenit cotitular al înseși creanței puse în executare și pentru care a fost deja sau urmează a fi emisă încheierea instanței de încuviințare a executării silite. Se observă că, cererea de executare silită fiind formulată de către finanțator la data la care era unic creditor al împrumutatului, nu se poate formula critica în sensul că banca ar fi formulat cererea de executare și în numele statului, altfel spus, că instituția de credit ar fi acționat și ca reprezentant convențional al statului, formă de reprezentare pe care legea o interzice, după cum s-a stabilit prin Decizia (HP) nr. 19/2018 pronunțată de instanța supremă în interpretarea dispozițiilor art. 664 alin. (2) C.proc.civ. Într-adevăr, efectul subrogației legale intervenite în urma plății garanției de stat constă, potrivit dispozițiilor art. 645 alin. (2) C.proc.civ., în transmisiunea – parțială, căci și plata și subrogația sunt parțiale – a calității procesuale active în executarea silită[15] inițiată de finanțator, adică a calității de creditor urmăritor pe care, inițial, a avut-o doar banca. Conchidem, așadar, că statul este, împreună cu instituția de credit, cocreditor urmăritor[16] în executarea silită declanșată de bancă, ceea ce înseamnă că, și dacă ar formula o cerere de intervenție în această procedură execuțională, cererea de încuviințare a intervenției ar fi respinsă de instanța de executare, în procedura prevăzută de dispozițiile art. 692 C.proc.civ., ca lipsită de interes.

Executarea silită a garanțiilor colaterale (activelor patrimoniale ale împrumutatului) în beneficiul băncii și al statului, cocreditori urmăritori. Este evident că statul, odată ce a devenit și el creditor urmăritor, va putea participa în procedura execuțională exercitând toate drepturile ce îi sunt recunoscute în această calitate. Astfel, statul va putea, spre exemplu, să formuleze o contestație la executare cu privire la raportul de evaluare a imobilului urmărit ce formează obiectul unei ipoteci convenționale sau, dacă s-au încălcat regulile procedurale referitoare la organizarea licitației, statul va putea, în nume propriu, să solicite anularea procesului-verbal de licitație finalizată cu adjudecarea bunului urmărit. De asemenea, dacă, la momentul la care a devenit cocreditor urmăritor, s-ar mai afla în termenul prevăzut de lege pentru a formula o cerere de validare a popririi, statul va putea să recurgă la acest mijloc procedural, chiar dacă adresa de înființare a popririi ar fi fost comunicată terțului poprit (care nu și-a respectat obligațiile prevăzute la art. 787 C.proc.civ.) la data la care statul încă nu efectuase plata garanției și, deci, nu operase subrogația.

Întrebarea care se ridică este dacă, față de conținutul dispozițiilor art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017, statul va fi scutit de obligația de depunere a titlului său de creanță în vederea participării la distribuiri, la care se referă dispozițiile art. 870 alin. (1) C.proc.civ.[17] Credem că răspunsul ar trebui să fie unul negativ. Într-adevăr, chiar dacă a operat subrogația legală prin plata garanției publice, titlul statului – care se întocmește de FNGCIMM/FGCR în temeiul art. 11 alin. (1) din OUG nr. 110/2017 și art. 24 alin. (2) din Normele metodologice – este un titlu de creanță bugetară care trebuie individualizat ca atare (distinct de creanța bancară) în procedura execuțională în vederea participării la distribuiri, cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat deja, rangul creanței bugetare este cel în funcție de care se vor face alocările de sume atât în favoarea statului, cât și în favoarea finanțatorului, în cazul unui concurs între aceștia și alți creditori urmăritori (dacă a avut loc conexarea unor dosare execuționale deschise împotriva aceluiași debitor urmărit) sau creditori intervenienți de rang inferior în executarea silită declanșată de bancă.

Suntem de părere că dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017 trebuie interpretate în sens restrictiv, mai cu seamă că ele nu se referă la acte de executare propriu-zise, ci doar la chestiunea plății, forțate sau chiar voluntare, care se realizează în executarea silită[18]. De aceea, apreciem că, în proiectul de distribuire întocmit potrivit dispozițiilor art. 874 C.proc.civ., executorul judecătoresc va trebui să menționeze alocarea în mod corespunzător a sumelor obținute din executarea silită, adică proporțional cu procentul de garantare în limita căruia a fost plătită garanția de stat și a rezultat creanța bugetară, stabilind suma cuvenită (adică distribuită, chiar dacă aceasta va fi plătită finanțatorului[19] care, într-o formulare nefericită a legii, o va distribui și va vira”) statului și cea care se cuvine Băncii.

De la teorie la practică. Consecințele juridice ale efectuării plății garanției de stat IMM INVEST, și anume preluarea de către stat, prin transmisiunea parțială a calității procesuale active, a calității de creditor urmăritor, în temeiul subrogației legale, trebuie să se verifice în concret în fiecare procedură execuțională. Nu putem exclude riscul ca, în virtutea inerției, executorul judecătoresc să considere că, dacă statul (care a depus titul său de creanță în vederea participării la distribuiri, dar) nu a formulat (și) o cerere de intervenție în executarea silită declanșată de bancă, acesta rămâne străin de procedura execuțională respectivă, astfel că sumele care vor fi distribuite în executare nu pot stinge decât creanța finanțatorului, adică partea din creanța inițială care nu a fost acoperită de garanția de stat. Bineînțeles că, într-o asemenea situație, statul însuși va putea contesta proiectul de distribuire în care nu au fost alocate sume și pentru îndestularea creanței sale, după cum și banca va putea formula obiecțiuni la proiectul de distribuire și, ulterior, contestație la executare în condițiile art. 875 și 876 C.proc.civ., căci există interesul de a lămuri, într-un cadru procesual subiectiv complet, adică și cu prezența statului în proces, dacă sumele pe care le-a primit în cadrul distribuirilor trebuie sau nu împărțite cu statul, conform dispozițiilor art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017, chiar dacă statul nu a fost menționat în calitate de cocreditor urmăritor în proiectul de distribuire.

De asemenea, nu este exclus nici ca un terț creditor urmăritor (în urma conexării executării silite inițiate de bancă cu o altă executare pornită împotriva debitorului comun) sau creditor intervenient în procedura execuțională declanșată de bancă să conteste drepturile statului în procedura respectivă, invocând tot aceeași falsă problemă a lipsei formulării de către stat a unei cereri de intervenție în executarea silită. Evident, interesul acestui terț creditor ar fi acela de a exclude statul de la distribuiri, ceea ce ar însemna că dreptul de creanță al băncii va fi satisfăcut în rangul prevăzut de art. 865 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., iar nu potrivit lit. e) din același text de lege (în care am spus că „va urca” și creanța bancară, dacă participă împreună cu statul la distribuiri), astfel că terțul creditor respectiv, dacă are o creanță ce se bucură de același rang de preferință stabilit de lit. h) a alin. (1) al art. 865 C.proc.civ., va primi și el sume, proporțional cu ponderea creanței sale, conform dispozițiilor art. 865 alin. (3) C.proc.civ.

Precizări privind insolvența beneficiarului finanțării. Deși analiza noastră a fost circumscrisă cadrului executării silite (de drept comun) în care se va realiza recuperarea creanțelor beneficiare ale garanției de stat IMM INVEST, este de la sine înțeles că, dacă se va deschide o procedură de insolvență împotriva beneficiarului finanțării, discuțiile vor trebui făcute în legătură cu și în cadrul acestei proceduri de urmărire silită colectivă a creanțelor. Aceasta înseamnă că, mutatis mutandis, vom vorbi despre calitatea statului de cocreditor înscris la masa credală ca urmare a plății valorii de executare a garanției publice. Din acest punct de vedere, credem că nu era necesară (ca să nu spunem că ni se pare o eroare opțiunea legiuitorului de a scrie) norma conținută în dispozițiile art. 26 alin. (1) din Normele metodologice, conform cărora, „[î]n cazul beneficiarilor Programului care intră în procedura insolvenţei, anterior efectuării de [către Ministerul Finanțelor] a plăţii valorii de executare a garanţiei de stat către instituţia de credit, [Ministerul Finanțelor] poate mandata direcţiile generale regionale ale finanţelor publice sau, după caz, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să solicite înscrierea la masa credală a valorii finanţării garantate ca o creanţă sub condiţie, pe baza documentaţiei aferente acordării garanţiei transmisă de FNGCIMM/FGCR, după caz”. Odată ce, în cazul intrării împrumutatului în procedura insolvenței [fără ca, anterior, dacă este vorba de o creanță exigibilă, instituția de credit să fi declanșat executarea silită împotriva împrumutatului și, consecutiv, statul să fi plătit garanția], banca va formula cererea de admitere a întregii creanțe la masa credală [inclusiv în situația creanței nescadente – art. 102 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ceea ce înseamnă că, anterior insolvenței, nici nu ar fi fost posibilă declanșarea executării silite] pentru că doar astfel va putea formula cererea de plată a garanției de stat, înseamnă că va fi fost deja înscrisă la masa credală și viitoarea creanță a statului care va rezulta din plata valorii de executare a garanției, deci este inutil să se solicite înscrierea creanței statului, anterior plății garanției publice, ca o creanță sub condiție (suspensivă).

Legat de faptul că dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017 se referă doar la recuperarea creanțelor în cadrul procedurilor de executare silită, credem că lipsa mențiunii în sensul că distribuirea/plata sumelor obținute din valorificarea în insolvență a activelor împrumutatului se va face tot prin intermediul finanțatorului este o simplă omisiune a legiuitorului, însă intenția lui a fost aceeași, și anume ca finanțatorul să păstreze atribuțiile de alocare a sumelor conform risk sharing-ului stabilit prin contractul de garantare.

În loc de concluzii. Rămâne ca practica execuțională/judiciară să confirme sau, după caz, să infirme concluziile la care am ajuns în legătură cu subiectul analizat. Este posibil chiar ca, dacă problemele aici discutate (sau altele asemănătoare) vor ajunge să fie supuse spre soluționare instanțelor de judecată printr-un număr semnificativ de litigii, jurisprudența să devină neunitară, caz în care va fi necesar să se recurgă la un recurs în interesul legii. Scopul cercetării noastre a fost însă acela de a preîntâmpina nașterea/evoluția fenomenului litigios prin oferirea unor soluții care au fost, sperăm, corect și convingător argumentate.


[1] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 110/2017 privind Programul de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii și a întreprinderilor mici cu capitalizare de piață medie – IMM INVEST ROMÂNIA a fost publicată în M.Of. Partea I, nr. 1029 din 27 decembrie 2017, fiind ulterior modificată prin mai multe acte normative.
[2] Hotărârea Guvernului nr. 282/2020 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 110/2017 a fost publicată în M.Of. Partea I, nr. 296 din 8 aprilie 2020, fiind ulterior modificată prin mai multe hotărâri ale Guvernului.
[3] A se vedea Simona Gherghina, Garanțiile publice. Reglementări. Delimitări. Aplicații, Ed. CH Beck, București, 2011, pag. 96. Monografia, care are la bază teza de doctorat a doamnei profesor Simona Gherghina, reprezintă o lucrare excepțională atât pentru alegerea acestei teme, cât și, mai ales, datorită clarității descrierii și explicațiilor oferite în legătură cu mecanismele specifice acestor tipuri de garanții, opiniilor și criticilor formulate de autoare și, desigur, pentru întreprinderea unei cercetări interdisciplinare în domeniile dreptului public și celui privat.
[4] A se vedea, în același sens, și Radu Rizoiu, Garanții civile, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, pp. 363 – 364.
[5] Fideiusorul, ca regulă, poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca și debitorul principal, conform art. 2.296 C.civ.
[6] Se înțelege că, într-o asemenea situație, împrumutatul, care ar urma să devină debitorul statului pentru creanța bugetară rezultată din plata garanției publice, va trebui să achite sumele datorate statului cu acest titlu și, ulterior, să se întoarcă împotriva finanțatorului care a cerut plata garanției pentru o datorie care se stinsese.
[7] De pildă, o persoană fizică a încheiat, în calitate de persoană fizică autorizată în condițiile OUG nr. 44/2008, contractul de credit din care izvorăște creanța pentru securizarea căreia a fost emisă garanția de stat și, în calitate de consumator, a încheiat un contract de credit în conținutul căruia a apreciat că au fost inserate clauze abuzive, instanța admițându-i acțiunea având acest obiect, astfel că a devenit și creditorul băncii în privința sumelor pe care le-a achitat în temeiul clauzelor pe care instanța le-a eliminat din acest contract.
[8] Într-adevăr, caracterul necondiționat și irevocabil al garanției de stat o individualizează, după cum s-a arătat în doctrină [Simona Gherghina, Drept financiar public, Ediția 3, Ed. CH Beck, București, 2022, pp. 293 – 294], ca o garanție autonomă.
[9] Statul a avut interesul să o stingă, pentru a nu fi executat silit, în temeiul contractului de garantare care, potrivit art. 8 alin. (1) din OUG nr. 110/2017, reprezintă titlu executoriu. Desigur, în cazul respingerii cererii de plată, nu s-ar putea declanșa direct executarea silită împotriva statului (iar statul să se apere pe calea contestației la executare invocând motivele pentru care a refuzat plata garanției), întrucât legea stabilește că este obligatoriu a se contesta pe cale judecătorească decizia de respingere a cererii de plată [art. 1 alin. (181) și (182) din OUG nr. 110/2017].
[10] Tot despre subrogația legală, însă sub forma specifică a dreptului de regres reglementat de art. 2.321 alin. (4) C.civ., poate fi vorba, dacă ordonatorul și emitentul scrisorii de garanție nu au reglementat prin convenția lor modul de desocotire (o astfel de convenție poate fi contractul de credit acordat pentru emiterea unei scrisori de garanție bancară), și în cazul plății efectuate în temeiul acestei garanții autonome, când emitentul scrisorii plătește beneficiarului suma de bani pe care s-a angajat, în mod irevocabil și necondiționat, să o plătească la cererea acestuia din urmă. A se vedea Radu Rizoiu, op.cit., pp. 339 – 344.
[11] (9) Sumele rezultate atât din executarea iniţiată de către instituţia de credit a garanţiilor colaterale constituite de beneficiar în favoarea instituţiei de credit şi a statului român, cât şi din încasările amiabile, din care se deduc dobânzile şi comisioanele aferente creditului, precum şi cheltuielile ocazionate de recuperarea creanţei, vor diminua, proporţional cu procentele de garantare, creanţa rezultată din valoarea de executare a garanţiei plătite instituţiei de credit de statul român, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2), în baza garanţiei acordate de stat.
(10) În termen de 5 zile lucrătoare de la încasarea oricărei sume potrivit alin. (9), instituţia de credit va distribui şi va vira suma cuvenită statului român care se face venit la bugetul de stat, însoţită de o comunicare în care vor fi menţionate următoarele elemente: numele şi datele de identificare ale debitorului, numărul contractului de garantare, suma recuperată şi data încasării acesteia de către instituţia de credit, valoarea deducerilor efectuate, suma virată fiecărui creditor şi indicarea garanţiei executate.
[12] În ce privește intabularea sau, după caz, înscrierea în RNPM a ipotecilor legale atât în favoarea finanțatorului, cât și în favoarea statului, trimitem la precizările din nota de subsol nr. 14.
[13] În condițiile alin. (1), (2), (5) și (6) ale art. 24 din Normele metodologice, statul deține un titlul de creanță bugetară care devine titlu executoriu.
[14] Dacă este vorba de executarea unor garanții reale colaterale, este de observat că, potrivit art. 8 alin. (7) din OUG nr. 110/2017, contractele de ipotecă se încheie atât în favoarea băncii, cât și în favoarea statului încă de la acordarea creditului, chiar dacă statul, la momentul constituirii ipotecii, nu este încă creditor (sau este un creditor sub condiție suspensivă) al împrumutatului, de vreme ce plata garanției va fi efectuată – dacă se va pune această problemă – la un moment ulterior. Suntem în prezența unei duble derogări de la dreptul comun. În primul rând, pentru că ipoteca se intabulează în favoarea statului înainte ca acesta să se subroge prin plata garanției, așadar, se derogă de la dispozițiile art. 37 alin. (24) din Legea nr. 7/1996 referitoare la notarea strămutării ipotecii în favoarea celui subrogat prin plată [art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 alin. (1) C.civ.]. În al doilea rând, se derogă de la dispozițiile art. 1.598 C.civ., având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017, orice sumă obținută din executarea silită a garanțiilor colaterale se distribuie proporționat între stat și bancă, deci fără ca unul din cei doi cocreditori să fie preferat celuilalt.
[15] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, pp. 1104 – 1106.
[16] Am făcut deja precizările necesare în ce privește calificarea creanței statului ca fiind una bugetară. În acest context, mai trebuie adăugat că aspectul privind calificarea naturii creanței statului nu se confundă cu chestiunea faptului generator al acestei creanțe, adică subrogația parțială a statului în drepturile băncii, în urma plății garanției de stat.
[17] Am făcut referire la alin. (1), iar nu la alin. (2) al art. 870 C.proc.civ., pentru că suntem de părere că acest din urmă alineat se referă la ipoteza depunerii înscrisurilor care constată acele creanțe ale statului sau unităților administrativ-teritoriale cu privire la care creditorii au cerut să-și declare creanțele, în condițiile art. 866 C.proc.civ., așadar, este vorba de creanțe (bugetare) străine de creanța pusă în executare, ipoteză care nu se verifică în subiectul analizei noastre.
[18] Și sumele care ar rezulta din încasările amiabile la care se referă dispozițiile art. 12 alin. (9) din OUG nr. 110/2017 vor fi, de fapt, realizate tot în cadrul executării silite, însă nu ca urmare a unor acte de executare, ci în temeiul unor plăți efectuate de debitorul urmărit potrivit prevederilor art. 630 C.proc.civ. Într-adevăr, față de faptul că, atunci când banca formulează cererea de plată a garanției de stat, executarea silită a fost deja declanșată, înseamnă că sumele pe care instituția de credit le-ar încasa în baza unor plăți voluntare efectuate de debitor (împrumutat/terț garant) și care „vor diminua, proporțional cu procentele de garantare, creanța rezultată din valoarea de executare a garanției plătite” nu ar putea fi achitate decât tot în cadrul executării silite. Evident, angajamentul de plată al debitorului urmărit va trebui aprobat și de către stat, pentru că, după plata garanției de stat, banca nu mai este unicul creditor urmăritor în procedura execuțională pe care a declanșat-o.
[19] Potrivit dispozițiilor art. 1.475 C.civ., plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convențional, persoanei indicate de acesta sau celui autorizat de instanță să o primească. S-ar putea spune că ne aflăm într-o ipoteză specială, fiindcă legea însăși [prin dispozițiile art. 12 alin. (9) și (10) din OUG nr. 110/2017] a stabilit că finanțatorul este persoana autorizată să primească plata cuvenită statului. Tocmai de aceea, considerându-se că, în legătură cu sumele astfel achitate, statul a primit plata încă din momentul în care sumele au ajuns la finanțator, acesta din urmă va fi ținut, dacă nu le restituie statului în termenul de 5 zile prevăzut de dispozițiile art. 12 alin. (10) din OUG nr. 110/2017, la plata accesoriilor unor obligații fiscale, conform art. 12 alin. (13) din OUG nr. 110/2017. Având în vedere structura organizațională a unei instituții de credit, termenul de 5 zile este unul extrem de scurt, fiind de dorit ca legea să stabilească un termen rezonabil pentru realizarea tuturor operațiunilor interne necesare în cadrul fluxului de încasări și plăți.


Cristian Daniel David Samoilă, Consilier juridic BRD-GSG

Citeşte mai mult despre , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories