« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Și între noi tăcerea ca șarpele se suie: acceptarea tacită a normelor supletive de către consumatori
11.01.2021 | Juanita GOICOVICI

JURIDICE - In Law We Trust
Juanita Goicovici

Juanita Goicovici

Paragrafele care urmează[1] abordează problematica acceptării tacite, în contractele de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori, a clauzelor care înglobează în câmpul contractual norme legale supletive, astfel cum a fost conturată această posibilitate în jurisprudența recentă a CJUE, îndeosebi în decizia pronunțată în 9 iulie 2020 în cauza C-81/19[2]. În esență, CJUE a fost solicitată să se pronunțe cu privire la posibilitatea instanței naționale de a supune analizei (în vederea stabilirii caracterului abuziv) o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar care reflectă o normă supletivă din legislația națională și care, potrivit normelor din dreptul intern, se aplică între părțile contractante în absența unor prevederi contractuale contrare, întrebare la care judecătorii CJUE au trasat un răspuns negativ, în sensul imposibilității instanțelor naționale de a supune analizei caracterului pretins abuziv, a unor clauze contractuale care reflectă norme legale supletive, incidente automat în contract în absența acordului derogatoriu al părților.

Comentariile suscitate de decizia pronunțată de CJUE în 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 au jalonat soluția fie în termeni estetici, fie în termeni etici; a fost calificată ca fiind o decizie „corectă și chiar foarte frumoasă, într-un fel ce ține de estetica sardonicului”[3]. Astfel cum am detaliat cu un alt prilej[4], în situațiile în care, în contractul de adeziune business to consumer (B2C) devin incidente norme legale supletive, iar clauzele propuse unilateral de către profesionist permit incidența dispozițiilor legale supletive fără ca debitorul consumator să fi avut posibilitatea reală a negocierii acestor clauze sau de obținere a modificării lor în sensul evitării unei norme supletive prin convenirea unor termeni contractuali de comun acord cu consumatorul, caracterul (prezumat) echilibrat al normelor legale supletive este contestabil, întrucât aceste norme pot deveni un subterfugiu pentru impunerea unilaterală, de către profesionist, a anumitor efecte contractuale, marcate de absența negocierii cu consumatorul.

1. Pe celălalt versant: integrarea (tacită a) normelor legale imperative în contractele B2C. Anterior pronunțării în cauza C-81/19, CJUE a reținut, cu privire la incidența automată a normelor legale imperative în contractele consumatorilor, că textul art. 1, alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (decizia CJUE din 10 septembrie 2014, în cauza Kušionová, C‑34/13, pct. 76[5], respectiv decizia CJUE din 21 martie 2013, în cauza RWE Vertrieb, C‑92/11, pct. 25[6]). După cum au statuat judecătorii CJUE în cauzele menționate, această excludere din câmpul de aplicare al Directivei presupune îndeplinirea a două condiții: (i) pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) pe de altă parte, actul sau norma legală respectivă trebuie să aibă caracter obligatoriu sau aplicarea acesteia să fie obligatorie[7] (după cum s-a reținut prin decizia CJUE din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, pct. 78). Rezultă din jurisprudența CJUE că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, în absența unui acord diferit între părți în această privință (decizia CJUE din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, pct. 26 și decizia CJUE din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, pct. 79).

În cauza C-81/19, instanța clujeană de trimitere arată că „opinia majoritară a instanțelor naționale atenuează până la anihilare distincția între dispozițiile legislative de natură imperativă și cele de natură supletivă, ceea ce conduce astfel la supunerea lor, în ceea ce privește examinarea eventualului lor caracter abuziv, aceluiași regim juridic”[8]. Neîndoielnic, incidența ope legis a normelor legale imperative și reflectarea acestora în clauzele contractului de adeziune ar exclude varianta analizării, de către instanța fondului, a acestor clauze (reflectând norme legale imperative) ca fiind potențial abuzive, niciuna dintre premisele analizei nesubzistând în aceste cazuri, și anume: nu va fi vorba despre un dezechilibru semnificativ (economic sau procesual) între părțile contractului B2C, profesionistul nefăcând decât să transpună în clauzele contractuale respective anumite dispoziții legale imperative; nu se verifică cerința încălcării bunei-credințe, întrucât profesionistul care a încorporat normele legale imperative (oricum incidente ope legis în respectiva materie) nu acționează cu rea-credință, ci dimpotrivă, dă curs unor exigențe legale obligatorii în sens imperativ; absența caracterului negociat al clauzelor contractului de adeziune și premisa redactării unilaterale a acestora de către profesionist nu modifică perspectiva, întrucât normele legale imperative, reflectate sau nu (expres sau tacit) în contractul părților nu depind în aplicarea automată a acestora nici de elementele de negociere dintre părți, nici de absența negocierii, impunându-se particularilor în mod invariabil, în măsura în care nu s-a constatat caracterul neconstituțional al acestor norme.

Doar că, dacă acestea sunt argumentele înaintate la rampă în privința incorporării automate în câmpul contractual a normelor legale imperative, nu la fel stau lucrurile în planul normelor legale supletive, în privința cărora problema acceptării tacite a acestora de către consumator în absența negocierii, în contractele de adeziune, capătă accente quasi-dramatice, ținând de înseși premisele conceptuale definitorii[9] ale normelor supletive, care prin definiție presupun posibilitatea (sau chiar libertatea contractuală a părților, în oricare dintre fațetele sale) de a negocia termeni contractuali care să deplaseze efectele contractului într-un sens contrar normei supletive sau dispozitive a legii civile.

2. Nominalismul monetar – o normă supletivă ca soluție de avarie?

Deși raționamentul judecătorilor CJUE devine aplicabil oricăror norme legale supletive incidente tacit în contractele consumatorilor, interogația adresată în cererea de decizie preliminară a avut ca pilon central incidența principiului nominalismului monetar în contractele de împrumut, prevăzut de art. 1578 din vechiul Cod civil român. Nucleul dezbaterii în fața instanței naționale, într-un caz privind deprecierea monedei de rambursare a creditului contractat în franci elvețieni, l-a reprezentat incidența automată – în absența unei derogări contractuale exprese, prin acordul părților – a regulii nominalismului în sensul obligativității, pentru debitor, a respectării valorii nominale stabilite contractual pentru capitalul împrumutat, independent de eventualele fluctuații valorice intervenite ad interim.

Ce este, structural, principiul nominalismului monetar? Acesta este o regulă supletivă, care devine incidentă în raporturile contractuale dintre părțile unui contract de împrumut în reglementarea dreptului civil comun (art. 1578 din vechiul Cod civil român), în absența unui acord în sens contrar al părților, de evitare a incidenței normei legale dispozitive. Particularismul discuției este atras de premisele antagonice, radical diferite, de cele pe care le-am regisă de regulă în materia incidenței normelor supletive, premise în economia cărora posibilitatea de negociere efectivă de către părți a unui acord derogatoriu de la norma legală supletivă este elementară. În alți termeni, „supletivă” este norma legală care completează voința părților în situațiile în care acestea puteau să convină expres norme diferite de cea concepută de legiuitor, însă au renunțat voluntar la această posibilitate de derogare contractuală de la norma supletivă. Angajate într-un soi de aplicare by default, normele supletive permit părților să contrazică soluția considerată echilibrată de legiuitor și să calibreze această soluție în funcție de propriile lor necesități economice. În literatura de specialitate[10] s-a subliniat că pot fi distinse diferite „grade de obligativitate” ale normelor legale și că acest gradient nu exclude obligativitatea normelor supletive, însă aceasta diferă radical de cea caracteristică normelor imperative sau de cea care dă amprenta normelor de ordine publică, prin aceea că edificiul contractual conturat de părți este doar completat de norma supletivă, iar obligativitatea acesteia își extrage seva din voința tacită a părților de a-i permite incidența, în absența acestei voințe tacite, norma supletivă devenind neputincioasă în raporturile dintre părți.

3. La antipodul obligativității: normele supletive și premisele negocierii libere

Credem, prin urmare, că normele legale supletive nu sunt (întotdeauna) o matrice a echilibrului contractual în contractele de adeziune, în mod substanțial, îndeosebi atunci când aceste norme provin dinspre dreptul civil comun și devin incidente în contractele consumatorilor nu neapărat pentru că reflectă intenția de re-echilibrare a raportului de forțe între partenerii contractuali, ci pentru că, în stadiul respectiv, legiuitorul național nu a reglementat (încă) respectivele efecte contractuale prin norme speciale aparținând dreptului consumului. Angrenate într-un baleiaj inevitabil, normele supletive colmatează lacunele contractuale în maniera considerată a fi echilibrată aprioric de către legiuitor pe fondul permisiv menținut de părți, care, deși puteau deroga expres de la aceste reguli dispozitive, nu au făcut-o, asumându-și implicit posibilitatea ca norma legală supletivă să se situeze în continuarea voinței lor exprese. Numai că aceste premise ale negocierii libere și asumate nu doar că nu subzistă, în cazul contractelor de adeziune, dar ridică simultan probleme de legitimitate, dată fiind absența voinței consumatorului de a accepta într-o manieră voluntară recurgerea implicită la norma legală supletivă[11]. Negocierea clauzelor contractelor de adeziune (redactate unilateral de către profesionist) nu se rezumă la simpla informare a consumatorului cu privire la anumite aspecte tehnico-juridice și nici nu poate fi redusă la simplele discuții care au loc între profesionist și consumator în etapa formării contractului; negocierea unei clauze-standard implică pentru consumator posibilitatea de a obține modificarea acestei clauze și alterarea (ca produs al negocierii) conținutului clauzei propuse inițial de către profesionist, noul text al clauzei marcând ajungerea la un acord între profesionist și consumator, având un fond diferit (total sau parțial) în raport cu fondul clauzei-standard care ar fi fost incidentă în respectivul contract de adeziune în absența negocierii. De aceea, apreciem că simpla dovadă, adusă de către profesionist, a existenței și derulării unor discuții cu consumatorul, care au condus însă la menținerea clauzei-standard inițiale în integralitatea sa, astfel cum arăta conținutul acestei clauze în versiunea inițială, înainte de antamarea discuțiilor dintre părți, este, cel mult, o marcă a puterii de persuasiune de care a dat dovadă profesionistul (și la care, cel mai probabil, au contribuit și factori intrinseci, cum ar fi presiunea indirectă a factorilor economici ori a trebuințelor concrete care au marcat pentru consumator necesitatea încheierii respectivului contract de adeziune sau a aderării la normele contractuale propuse de către profesionist), iar nu o dovadă a caracterului negociat al clauzei discutate (dar nemodificate sau menținută intactă, în integralitatea substanței sale, în urma așa-numitei „negocieri”).

După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, normele legale dispozitive sau supletive reprezintă „expresia axiologică a viziunii soluțiilor ideale”[12] pe care ordinea juridică din dreptul pozitiv le propune pentru a fixa cadrul unei „normalități contractuale”[13], astfel cum aceasta a fost concepută de legiuitorul național în diferite sub-materii ale dreptului obligațiilor contractuale. În alți termeni, norma supletivă reprezintă maniera în care legiuitorul național valorifică soluțiile considerate a fi „echilibrate, rezonabile și ideale”[14], opozabilitatea normei supletive depinzând de întrunirea unui cuplu de exigențe[15]: (i) fiecare dintre părți să fi avut posibilitatea reală și efectivă să propună și să obțină, cu acordul celeilalte părți, modificarea substanțială a soluției „de rezervă” propuse prin norma supletivă; (ii) acceptarea (tacită a) incidenței normei supletive să rezulte cu certitudine din voința părților, maniera în care s-au desfășurat negocierile dintre acestea fiind un revelator decisiv în acest sens.

Considerăm că tocmai această posibilitate efectivă de a obține prin negociere derogarea contractuală de la incidența normelor supletive lipsește din perspectiva consumatorului, în contractele de adeziune. La fel cum lipsește garanția posibilității efective a consumatorului de a proceda la negocierea unor clauze, care să devieze în mod voluntar de la incidența normelor legale supletive din dreptul comun și care rămâne problematică în contractele încheiate cu profesioniștii comerțului și serviciilor. Norma legală supletivă, prin natura sa, trasează linii directoare reflectând concepția legiuitorului asupra echilibrului contractual. Prin chiar „celulele” juridice care o alcătuiesc intrinsec, norma legală supletivă nu conține „soluția perfectă și univocă” la respectiva problematică juridică, pentru că, dacă ar fi fost astfel, aceasta ar fi avut natura unei norme imperative, excluzând validitatea dispozițiilor contractuale derogatorii. Dimpotrivă, în cazul normelor supletive, părțile pot aprecia în ce măsură soluția de rezervă din textul legal se pliază pe necesităților lor practice și pot lipsi din start de eficacitate soluția legală, înlocuind-o cu versiunea contractuală propice. Atunci când o clauză-standard, redactată unilateral de către profesionist în contractele de adeziune propuse consumatorilor reproduce soluția din norma supletivă legală, „zidește” în termeni non-negociați această soluție și, în opinia noastră, o transformă într-o normă contractuală-standard (făcând-o atacabilă, sub aspectul aprecierii caracterului abuziv) prin voința unilaterală a profesionistului; aceasta ar fi rămas o normă supletivă în contextul în care conținutul principal al contractului ar fi fost produsul negocierii libere între părți, iar elementele accesorii rămase nediscutate sau în legătură cu care nu s-a atins un acord expres, ar fi completate cu soluțiile furnizate de normele legale supletive incidente în materie.

4. Cât de pertinentă este incidența normelor supletive din dreptul civil comun în contractele consumatorilor?

Ne putem, astfel, întreba în ce măsură exprimă, în acest caz, norma legală supletivă o reacție adecvată la starea de vulnerabilitate sau de inferioritate informațională, economică, procesuală etc. a consumatorului, cât timp norma legală supletivă a fost concepută de legiuitorul național în ramura dreptului civil (devenit dreptul comun în raporturile cu dreptul consumului) care pornea, dimpotrivă, de la premisa egalității „clasice” de forțe între părțile contractante, în dezacord cu premisele de inferioritate informațională și economică a consumatorului de la care pornesc reglementările europene și naționale în materia protecției juridice a consumatorului?

Voluntarismul care a impregnat concepția autorilor vechiului Cod civil nu numai că nu se regăsește în perimetrul contractelor de adeziune[16] B2C, însă este intrinsec antagonic premisei de inferioritate (informațională, economică, procesuală) care caracterizează poziția contractuală a consumatorului în raporturile cu profesioniștii[17].

În expresia utilizată de unul dintre autorii[18] care s-a preocupat de tematica raportului întreținut de normele supletive cu normele imperative din dreptul pozitiv, există numeroase cazuri, în perimetrul normelor speciale aparținând dreptului consumului și, în general, în perimetrul ramurilor dreptului privat, în care normele imperative însele nu reprezintă altceva decât imaginea „în oglindă” sau „o copie palidă” (în expresa autorului citat) a soluțiilor cristalizate în cuprinsul normelor supletive, a căror eficacitate practică a fost verificată repetitiv, într-atât încât, la un anumit moment, legiuitorul preia o parte din normele supletive și, din rațiuni ținând de (conceptul hibrid de) ordinea publică de protecție, le consacră în varianta unor norme imperative sau le aduce la nivelul superior de obligativitate (ori de opozabilitate) caracteristic normelor imperative. Chiar și în siajul instalat între opozabilitatea normelor imperative și a celor supletive, neputând evita incidența normelor legale supletive (decisă indirect doar de către profesionist, prin absența în textul contractual elaborat unilateral de către creditorul bancar, a unor norme în sens contrar, derogatorii de la dispozițiile legale supletive), consumatorul nu poate decât să adere inclusiv la setul de norme supletive; însă, atunci când aceste norme supletive provin dinspre dreptul comun (dreptul civil), care funcționează într-o paradigmă voluntaristă radical diferită de cea pe care a fost construit și a evoluat dreptul consumului, considerăm că lipsește însăși premisa incidenței normelor legale supletive și anume posibilitatea părților de a deroga de la aceste norme, prin încheierea, într-o manieră liberă și în cunoștință de cauză, a unui acord care să conțină o soluție contrară (în integralitatea sa ori doar în parte) celei consacrate de norma legală supletivă. Dacă, în cazul normelor supletive concepute în dreptul consumului, ca norme speciale elaborate în logica re-echilibrării raportului de forțe dintre profesionist și consumator, acceptarea tacită a acestora de către consumator și incorporarea normelor supletive speciale (din dreptul consumului) în contractul B2C încheiat nu ridică probleme de legitimitate și, cu atât mai puțin, interogații de echitate și de echilibru contractual, dimpotrivă, incidența automată, în absența posibilității de negociere a contractului B2C, a unor norme legale supletive provenind dinspre dreptul civil comun credem că este contestabilă, nu numai din unghiul perspectivei axiologice diferite de la care pornesc cele două tipuri de soluții (varianta voluntaristă a Codului civil – parțial menținută și în actuala versiune a Codului, intrată în vigoare în 1 octombrie 2011, respectiv versiunea protecționistă, de contracarare a dezechilibrului de forțe dintre părțile contractului, caracteristică dreptului consumului), ci și din perspectiva „nucleului intim” al normei supletive, menite să intervină doar în absența acordului diferit al părților și, deci, doar în măsura în care părțile au dispus de libertatea de a antama negocierile conform propriilor necesități economice, preferând în cunoștință de cauză să nu se propune asupra aspectelor pe care norma supletivă le tratează, în completarea conținutului negociat al contractului. Nu credem că un conținut contractual non-negociat, elaborat într-o manieră unilaterală de către profesionist și la care a aderat consumatorul, ar putea fi completat în mod legitim cu norme supletive împrumutate dinspre dreptul civil comun, norme elaborate la origini într-o altă logică decât cea a ramurii protecției juridice a consumatorului, și anume în logica egalitaristă, a egalității quasi-naturale și quasi-imuabile dintre partenerii contractului civil[19].


[1] Versurile din titlu aparțin lui George Pruteanu („Romanță mică”).
[2] ECLI:EU:C:2020:532. Textul integral al deciziei CJUE poate fi consultat pe portalul curia.europa.eu, disponibil aici. Ulterior, în practica internă, prin Decizia nr. 804/20.07.2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins apelul promovat de consumatori într-un caz similar, menținând în integralitate Sentința Judecătoriei Cluj-Napoca; Tribunalului Specializat Cluj a pronunțat, astfel, prima soluție de respingere a solicitării de înghețare a cursului CHF-LEU la valoarea de la data încheierii convenției de credit, după pronunțarea Deciziei CJUE în Cauza C-81/19. Detalii privind decizia CJUE în cauza C-81/19, „CJUE. C-81/19 SC Banca Transilvania SA. O clauză contractuală care nu a fost negociată, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părți în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră sub incidența dreptului Uniunii referitor la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prof. univ. dr. Camelia Toader, membru în completul de judecată”, pot fi consultate aici. Concluziile Avocatului General al Curții (extrem de minuțios redactate) au fost radical diferite de soluția finală a CJUE; detaliile privind aceste concluzii, „CJUE. C-81/19 Banca Transilvania. Credit acordat în monedă străină. Clauza referitoare la cursul de schimb. Concluziile avocatului general Kokott”, pot fi accesate aici.
[3] Iulian Dobrinescu, „Catch 22: elemente de logică antijuridică. Analiză relaxată pe marginea unei hotărâri a CJUE (cauza C‑81/19)”, opinie postată în 02.11.2020, disponibilă aici. După cum corect observă autorul citat, „În alte cuvinte, Curtea prezumă ca dovedit tocmai ceea ce trebuia dovedit, anume că părțile au putut negocia contractul, pe picior de egalitate, în condițiile în care în realitate n-ar fi putut-o face.”
[4] J. Goicovici, „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cazuistica recentă a CJUE și impactul acesteia asupra jurisprudenței naționale: schimbări palpabile sau implicare secvențială?”, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Tomul LXVI, Științe juridice, Nr. II/2020, p. 47-63.
[5] EU:C:2014:2189; textul integral al deciziei CJUE este disponibil aici.
[6] EU:C:2013:180; textul integral al deciziei CJUE este disponibil aici.
[7] Sintagma „normă obligatorie” este dificil de decriptat din perspectiva sistemelor de drept național ale statelor-membre, termenul de „mandatory” putând conduce la identificarea normelor legale imperative, în principiu, însă normele legale dispozitive sau supletive devin, la rândul lor, obligatorii pentru părți în absența unui acord în sens contrar al acestora.
[8] Decizia CJUE în cauza C-81/19, loc. cit. supra. În jurisprudența anterioară, și anume în cauza C-186/16 Andriciuc, s-a conchis că instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza contractuală) în discuție preia doar o dispoziție de drept național (par. 29), iar dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și face parte din obiectul principal al contractului (par. 41), instanța națională trebuie să verifice dacă este exprimată într-un mod clar și inteligibil (par. 49), în ce măsură respectă cerința bunei-credințe și, în fine, dacă respectiva clauză instituie un dezechilibru semnificativ între părți; Textul integral al deciziei CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc este disponibil aici. În practica instanțelor naționale, amintitele direcții de analiză trasate de decizia CJUE pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească S.A. au fost recepționate și aplicate diferit, principala interogație fiind cea cu privire la incidența principiului nominalismului monetar, ca normă internă supletivă, în contextul verificării caracterului echilibrat și transparent al normelor contractuale, verificări impuse de dispozițiile paragrafului nr. 29 din cauza C-186/16 Andriciuc. Potrivit acestui paragraf, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă această clauză reflectă prevederi imperative din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, însă̆ doar în absența unui acord în sens contrar între părți în această privință̆.
În practică, instanțele naționale au subliniat faptul că CJUE nu introduce o distincție sau o delimitare netă între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți. S-a mai relevat că această interpretare rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1, alin. 2 din Directiva 93/13, dar și din statuările CJUE din cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG (par. 25-28). Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE citate instanțele naționale au reținut (anterior pronunțării deciziei CJUE din 9 iulie 2020 în cauza C-81/19), într-o pondere majoritară, faptul că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 CEE, atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în absența acordului distinct derogatoriu al părților de la norma supletivă.
Menționăm faptul că, în cauza Andriciuc, miza centrală nu a fost legată de determinarea posibilității instanței naționale de a aprecia caracterul licit sau abuziv al unei clauze care incorporează o normă legală supletivă, ci miza principală a fost reprezentată de exprimarea într-un limbaj clar și inteligibil, într-o manieră transparentă a prevederilor contractuale (a), executarea de către creditorul bancar, în faza pre-contractuală, a obligației de informare pentru a facilita pentru consumator formarea unui consimțământ avizat (b) și aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului, cum ar fi incidența riscului deprecierii valutare (c). Judecătorii CJUE au reținut că „Articolul 4, alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noțiunea „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, include o clauză contractuală, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale și potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract. În consecință, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil. (2) Articolul 4, alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În această privință, această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință. (3) Articolul 3, alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate”.
[9]Une règle supplétive est une règle qui s’applique si les parties n’ont rien prévu dans leur convention, ou si aucune loi particulière ne prévoit de règle spécifique. Une règle supplétive n’est pas obligatoire: on peut y déroger et prévoir autre chose dans un contrat.”, definiție disponibilă aici.
[10] Jean van Zuylen, „Les rapports entre la loi (impérative, supplétive) et l’autonomie de la volonté”, în 1Les sources du droit revisitées”, vol. 2, ”Normes internes infraconstitutionnelles”, Anthemis, 2012, p. 847-888, disponibil aici; la pag. 847, autorul citat subliniază că „Les stipulations qui jaillissent directement de la base – des sujets de droit – sont néanmoins inéluctablement vouées à rencontrer les dispositions qui émanent d’en haut, c’est-à-dire du législateur”.
[11] A se vedea J. van Zuylen, op. cit., p. 854, care arată că „La disposition supplétive présente de surcroît l’utilité d’être «l’expression axiologique des vues idéales de l’ordre juridique et notamment de la normalité contractuelle » L’ordre juridique est attaché aux solutions équilibrées, raisonnables et idéales véhiculées par le droit supplétif. Toute stipulation contractuelle contrariant une disposition supplétive n’est-elle pas d’ailleurs accueillie avec une certaine circonspection ? L’opposabilité des clauses dérogatoires est ainsi soumise à deux exigences: l’autre partie doit avoir eu la possibilité réelle de prendre connaissance des conditions générales et l’acceptation de celles-ci doit être certaine”.
[12] Ibidem.
[13] Expresia aparține autorului citat supra, nota de subsol 11.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] J. Goicovici, Dicționar de dreptul consumului, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 255; dreptul consumului este definit, în principiu, ca drept de reacție (drept reactiv), caracteristică prin care se indică faptul că normele juridice speciale din dreptul consumului sunt elaborate ca răspuns la excesele societății de consum, ca reacție la apariția și instalarea unor situații juridice complexe, necunoscute în urmă cu două secole (la momentul redactării Codului civil francez în 1804 și a vechiului Cod civil român, în 1865). Normele speciale aparținând acestei ramuri de drept pot fi invocate de către consumator, în accepțiunea de persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații de profil, care cumpără, dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activității sale profesionale. Prin caracterul de supra-drept al dreptului consumului se înțelege prioritatea consumatorului în alegerea terenului juridic pe care va fi judecat litigiul, acesta, iar nu profesionistul pârât fiind, de regulă, în măsură să aprecieze dacă își plasează plângerea pe terenul unei dispoziții legale speciale ori dacă optează pentru a se judeca în termenii unei acțiuni civile clasice. Menționăm însă că nu se admite, în cadrul acțiunii introduse de consumator, melanjul ori hibridarea normelor civile, comerciale și a normelor speciale din dreptul consumului (principiu cunoscut sub numele de „puritate a regimului acțiunii în justiție”), respectiv prioritatea în aplicare a normelor speciale ale dreptului consumului, (odată produsă opțiunea consumatorului), în raport cu normele dreptului comun –  civil, comercial, penal, contravențional, administrativ eventual incidente în speță. Dreptu consumului dublează, de regulă, pentru consumator, remediile oferite de dreptul pozitiv civil (ori penal, administrativ, contravențional ş. a.), în scopul oferirii unei protecții juridice calibrate pe măsura trebuințelor consumatorului concret. De exemplu, autonomizarea figurii juridice a obligației de informare și de consiliere nu s-a soldat cu abrogarea normelor de drept civil relative la viciile de consimțământ, consumatorul putând opta pentru oricare dintre aceste remedii, cu avantajul oferit de plasarea plângerii pe terenul dreptului consumului, avantaj constând în incidența prezumției de culpă aplicate profesionistului, în opoziție cu prezumția de bună-credință cunoscută în dreptul civil; profesionistului îi revine sarcina probei bunei-sale credințe, consumatorul fiind în principiu dispensat de proba relei-credințe a profesionistului. A se vedea și M. Loos, „Double Dutch – On the role of the transparency requirement with regard to the language in which standard contract terms for B2C-contracts must be drafted”, Journal of European Consumer and Market Law, Vol. 6, Nr. 2/2017, p. 54-59.
[17] N. Picod, Y. Picod, Droit de la consommation, Sirey, Paris, 2020, p. 139-156; S. Piedelièvre, Droit de la consommation, Economica, Paris, 2020, p. 342-368.
[18] J. van Zuylen, „Les rapports entre la loi (impérative, supplétive) et l’autonomie de la volonté”, în 1Les sources du droit revisitées”, cit. supra, p. 856.
[19] Desigur că, în materiile unde a fost sesizabilă frecvența unor elemente de vulnerabilitate caracteristice posturii contractuale a uneia din părți (în materia contractului de întreținere, de pildă, reglementat în art. 2254 și urm. C. civ.), legiuitorul a intervenit prin norme speciale protective, care tind să restabilească egalitatea dintre părți.


Lect. univ. dr. Juanita Goicovici, Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.