« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Abordări teoretice privind conceptul de infracțiune gravă
13.01.2021 | Ștefania ZORCĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Ștefania Zorcă

Ștefania Zorcă

Conceptul de infracțiune însumează o serie întreagă de caracteristici ce conduc la încadrarea unei fapte ca fiind sau nu una de factură ilicită. Noțiunea de infracțiune are drept fundament  problematica socială ce stă la baza contractului dintre organele statului și cetățenii acestuia, astfel încât cel dintâi este îndrituit a construi un set de acte normative corespunzătoare capacităților de exercitare a unei forțe de coerciție statală în vederea asigurării și menținerii unui echilibru permanent la nivelul societății.

În sens restrâns putem deduce faptul că substanța infracțiunii nu constă efectiv în modalitatea, timpul sau spațiul în care se realizează fapta, ci în valorile lezate de infracțiunea în cauză și, în special, de consecințele acesteia.

Fiecare infracțiune este reprezentată de o anumită specificitate ce se naște nu doar prin prisma celui ce o înfăptuiește, ci și prin intermediul drepturilor și libertăților cărora fapta este susceptibilă de a le aduce atingere.

De altfel, infracțiunea nu trebuie privită stricto sensu ca fiind acțiunea/inacțiunea ce se încadrează în limitele descrise de normele în vigoare, ci trebuie privită și din unghiul gradului de afectare pe care efectele acesteia le are asupra societății, motiv pentru care în reglementările materiei penale a fost introdus și conceptul de „infracțiune gravă”.

Conform specialiștilor în domeniu, noțiunea de infracțiune poate fi înțeleasă sub forma mai multor accepțiuni, astfel încât, într-o primă accepțiune, această desemnează fapta descrisă de legea penală, alături de elementele sale constitutive care, în ansamblul lor, definesc o anumită infracțiune.

Într-o altă accepțiune, infracțiunea poate fi considerată fapta săvârșită de făptuitor ale cărei trăsături esențiale corespund cu descrierea faptei incriminate.[1]

În sfârșit, conceptul de infracțiune este examinat ca instituție fundamentală a dreptului penal, care, alături de celelalte instituții fundamentale, și anume, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal, formează structura dreptului penal, pilonii acestuia.[2]

Infracțiunea este descrisă și în conținutul normelor juridice ale aparatului de coerciție statal, astfel încât într-o primă concepție infracțiunea este prevăzută ca fiind fapta ce îndeplinește trăsăturile esențiale ale acesteia fiind săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Mai exact, în măsura în care unul dintre aceste elemente nu ar fi îndeplinit, infracțiunea nu ar putea fi constatată.

O a doua concepție promovată și de fostele țări socialiste europene vizează necesitatea abordării unei definiții generale, conform căreia cel ce realizează respectiva infracțiune, încadrându-se în limitele statuate în normele de incriminare, este automat susceptibil de a suporta pedeapsa aplicabilă respectivei fapte antisociale.

Scopul principal al articolului rezidă în dorința de definire a conceptului de infracțiune gravă atât prin prisma unor abordări teoretice, cât și logice, deductibile, noțiunea de infracțiune gravă derivând în mod cert de la definiția generală a acesteia, însă adăugând nuanța gravității instaurate de consecințele pe care acțiunea în cauză urmează a le avea asupra societății lezând anumite drepturi și libertăți.

Aspecte generale privitoare la definirea noțiunii de infracțiune

Din punct de vedere etimologic, termenul „infracțiune” provine din latinescul infractio, -onis, ceea ce relevă conotația de spargere, frângere.

Astfel, pornind de la această explicație, putem deduce că infracțiunea reprezintă o faptă în urma căreia survine un anumit prejudiciu.

Într-o accepțiune largă a termenului, infracțiunea este un act de conduită exterioară interzis de lege sub o sancțiune specifică, pedeapsa.[3]Mai exact, conceptul de infracțiune face trimitere la înfăptuirea unei acțiuni exercitate împotriva societății sau, mai bine zis, împotriva echilibrului acesteia, acțiune în urma căreia individul își asumă posibilitatea suportării unor consecințe de ordin punitiv cunoscute în mod firesc încă de la comiterea faptei.

Majoritatea codurilor penale europene nu conțin o definiție exactă a infracțiunii, întrucât acestea folosesc scopului unei interpretări autentice stabilind în mod autonom conținutul noțiunii, în timp ce definițiile ce nu sunt utile și necesare în materia dreptului, au efecte vătămătoare, ci nu utile.

Sub incidența Codului penal existent în anul 1968, infracțiunea prevăzută în art. 17, alin. 1 presupunea fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

În înțelesul art. 18 din conținutul aceluiași cod, prin pericol social se înțelegea acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii, acțiune capabilă de a aduce atingere uneia dintre valorile sociale prevăzute de lege și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

În măsura în care concepem infracțiunea ca având conținutul pe care îl arată norma incriminatoare, evidențiem numai aspectul formal al infracțiunii, subliniem numai latura exterioară care caracterizează infracțiunea. Într-o concepție formală, infracțiunea există numai în limitele în care o faptă este incriminată[4], pe când într-o viziune materială (substanțială) asupra infracțiunii, aceasta este definită ca fiind comportamentul uman care vine în contradicție cu valorile ocrotite de lege, cu valorile statului și care necesită ca sancțiune o pedeapsă.[5]

Luând în considerare evoluția rapidă a materiei dreptului penal și, de fapt, a tuturor domeniilor ce alcătuiesc corpul jurisdicțional al unui stat, asistăm nu numai la o suită de schimbări permanente ale instituțiilor, ci și la completarea acestora în măsura în care să se asigure interpretarea cât mai corectă și aplicarea cât mai eficientă a pedepselor specifice fiecărei infracțiuni.

Așadar, conform NCP, art. 15, alin. 1 infracțiunea este acum definită ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Conținutul articolului nu doar că lămurește ideea de infracțiune, ci și relevă trăsăturile esențiale ale acesteia. Ceea ce este interesant, este faptul că pentru existența unei infracțiuni, condițiile trebuie îndeplinite cumulativ, nicidecum parțial, fapt ce arată complexitatea încadrării unei fapte antisociale ca fiind infracțiune și, prin urmare, ca fiind susceptibilă de a suporta aplicabilitatea unei pedepse întocmai.

În sensul ei cel mai larg, așa cum am mai specificat în incipitul acestei lucrări, infracțiunea poate fi privită ca un act de conduită exterioară a omului, care din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale și de drept este supusă represiunii penale. Din această accepțiune rezultă că infracțiunea este o realitate complexă cu valențe și exprimări în plan material-obiectiv, social, moral și juridico-penal.

Dreptul penal este structurat în totalitatea sa în jurul a trei instituții fundamentale: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Între aceste trei instituții există o strânsă conexiune și, totodată, o permanentă condiționare, în sensul în care existența infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două. Astfel, așa cum putem deduce și din conținutul art. 15 alin. 2 CP, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, motiv pentru care o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală fără a comite o faptă ce se regăsește în normele de reglementare în vigoare, deci o infracțiune.

În general, infracțiunea este privită în teoria dreptului penal sau în diferitele legislații prin prisma a două considerente: fie ca un fenomen social, fie ca un fenomen juridic.

Din punctul de vedere al fenomenului social, noțiunea de infracțiune evoluează asemenea noțiunii de moralitate. Astfel, în fiecare perioadă, în fiecare entitate statală, statul este cel ce deține o concepție particulară asupra condițiilor fundamentale ale vieții sociale, despre importanța unor valori sociale și, ca urmare, despre luarea în considerare a unui anumit număr de reguli de conduită ca fiind absolut necesare pentru existența societății determinând în cuprinsul legii penale acțiunile sau inacțiunile impuse cetățenilor sub amenințarea unei pedepse.

Ca fenomen juridic, infracțiunea poate fi încadrată drept o acțiune sau omisiune, imputabilă celui ce a săvârșit-o, prevăzută de legea penală și sancționată prin intermediul unei acțiuni punitive. Astfel, infracțiunea este privită fie prin intermediul ideii de incriminare, adică proclamarea unei acțiuni sau inacțiuni neconvenabile fie prin prisma conținutului legii, dar și al unei pedepse potrivite săvârșirii acelei infracțiuni.

Conceptul de infracțiune gravă

Infracțiunea reprezintă un cumul de elemente care odată îndeplinite, în integralitatea lor, fac individul susceptibil de a-și asuma și de a suporta consecințele punitive ale faptelor sale, aspect de unde rezidă și crearea conceptului de infracțiune gravă conceput în baza efectelor pe care aceste infracțiuni încadrate în categoria celor grave lasă amprente asupra societății, motiv pentru care și pedepsele aplicate urmăresc anumite tipicități încadrându-se în limite stabilite anterior de legiuitor.

În afara Codului penal și a Codului de procedură penală în conținutul cărora regăsim principalele norme jurisdicționale și modalitățile de aplicare a sancțiunilor lor, corpul legislativ statal este mult mai amplu oferind posibilitatea celor interesați în materie și, totodată, specialiștilor de a beneficia de lămurirea, explicarea întocmai a conceptelor reliefate în domeniu.

Prin urmare, conceptul de infracțiune gravă este definit în legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate. În conținutul art. 2 al legii menționate, lit. b noțiunea de infracțiune gravă este explicată ca fiind infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin patru ani, precum și următoarele:

1. Supunerea la muncă forțată sau obligatorie;

2. Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice;

3. Ștergerea sau modificare marcajelor de pe arme letale;

4. Infracțiuni privind concurența neloială;

5. Infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

6. Infracțiuni privind traficul de droguri;

7. Infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;

8. Infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri;

9. Infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc[6].

Privitor la scopul instituirii pedepselor putem constata faptul că între latura punitivă și consecințele înfăptuirii unei infracțiuni există o strânsă legătură, astfel încât conceptul de infracțiune gravă face referire în fapt la profunzimea valorilor lezate ocazionate de realizarea faptei penale, motiv pentru care întinderea pedepsei este construită direct proporțional asigurând sau încercând să asigure un regim susceptibil de a preveni comportamente asemănătoare în viitor și, de asemenea, de a contribui la reabilitarea făptuitorului în așa fel încât șansele sale de recidivă în urma executării pedepsei să fie cât mai mici.

În funcție de gradul prejudiciabil și de caracterul pe care îl comportă, infracțiunile se pot clasifica în următoarele: infracțiuni ușoare, infracțiuni mai puțin grave, infracțiuni grave, deosebit de grave și excepțional de grave. Dintre acestea, cele mai grave infracțiuni sunt numite și crime. Ceea ce este de menționat în acest context este faptul că noțiunea de crimă din limbajul comun nu îndeplinește același înțeles cu noțiunea de crimă din domeniul juridic. Prin urmare, în conținutul acestei categorii nu vom include doar omorul, infracțiunile ce vizează în mod direct suprimarea vieții persoanei, ci și alte fapte penale deosebit de periculoase care sunt de natură a pune în pericol mari valori sociale. Spre exemplu, prin prisma aspectului modalității de aplicare a pedepsei susceptibile unei fapte realizate împotriva siguranței statului, aceasta este considerată ca fiind înscrisă în rândul celor grave.

În vechiul Cod penal românesc, infracțiunile erau clasificate conform următoarelor trei categorii: crime, delicte și contravenții. Codul penal francez, în calitate de sursă de inspirație pentru cel românesc a scos din rândul acestei clasificări ultima categorie denumită contravenții care acum nu mai reprezintă o categorie de infracțiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă.

În seria infracțiunilor grave putem observa că se încadrează toate acele infracțiuni ce sunt susceptibile a aduce atingeri unor importante categorii de valori sociale afectând nu doar cetățeanul în individualitatea sa, ci și ordinea socială și echilibrul cetățenilor față de care însuși statul este obligat a le apăra și asigura.

Infracțiunile grave reprezintă, mai degrabă, infracțiuni contra statului, contra siguranței acestuia, astfel încât infracțiunile introduse în această categorie vizează un cumul de fapte capabile de a distorsiona realitatea înconjurătoare în așa fel încât consecințele pe termen lung nu ar urma a fi resimțite doar asupra persoanelor lezate în mod direct, ci și asupra celorlalți participanți ai societății.

Per a contrario, deși noțiunea de infracțiune gravă este regăsită în conținutul legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, art. 367 CP dovedește lipsa necesității definirii conceptului pus în discuție, întrucât orice faptă penală, săvârșită în condițiile statuate de articolul sus menționat, va fi încadrată ca fiind realizată de către o grupare infracțională organizată ceea ce va conduce cauza respectivă direct sub incidența legii 39/2003.

CONCLUZII

Revenind asupra aspectelor ce au stat la baza consolidării acestui material, mai exact la necesitatea stabilirii unor definiții clare, capabile de a explica noțiunea de infracțiune gravă, putem concluziona prin însumarea tuturor celor demonstrate și susținute anterior, atât prin intermediul opiniilor personale, cât și prin intermediul considerentelor existente în materie, faptul că infracțiunea gravă în integralitatea sa conceptuală vizează strânsa legătură între gradul de afectare al înfăptuirii infracțiunilor ce se încadrează în limitele stabilite și modalitatea de aplicare a pedepsei care, în rezoluția sa punitivă, nu privește o dovadă a superiorității organelor de coerciție statală, ci o demonstrație a faptului că pedeapsa trebuie instituită sub măsura prevenirii și asigurării repetivității unor fapte asemenea pe o perioadă lungă de timp.

Mai mult decât atât, înțelegem prin infracțiune gravă orice infracțiune care se pedepsește fie cu detențiunea pe viață, fie al cărei maxim special este de patru ani, durabilitatea sancțiunilor fiind, de asemenea, măsurată în consecințele suportate nu doar de cel ale cărui drepturi și libertăți au fost lezate în mod direct, ci și de către ceilalți participanți ai societății ce ar putea fi susceptibili de suferirea unor efecte similare.

De asemenea, infracțiunea gravă, conform elementelor analizate, reprezintă acea faptă antisocială ce fie aduce atingeri grave integrității fizice și/sau morale umane, fie afectează îm mod vădit buna funcționare a statului sau relaționarea adecvată a acestuia cu cetățenii. Astfel, orice faptă prevăzută de legea penală, de natură a produce astfel de urmări, este încadrată ca fiind gravă, întrucât drepturile și libertățile lezate sunt ireparabile ori reparabile pe o perioadă lungă de timp în decursul căreia organele judiciare trebuie să se asigure nu doar de apărarea acestor valori, ci și de prevenirea ocazionării unor alte evenimente asemenea.

În concluzie, prin infracțiune gravă înțelegem orice infracțiune de factură penală, ce îndeplinește toate elementele constitutive ale unei fapte înscrise în normele în vigoare, capabilă de a aduce atingeri severe încât pedepsirea acestora să fie susceptibilă pedepsei detențiunii pe viață sau al cărei maxim special este de patru ani.


[1] G. Antoniu, „Reflecții asupra conceptului de infracțiune”, în S.C.J. nr.2/1980, p. 143.
[2] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, „Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 119
[3] C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul juridic, București, 2007, p. 145
[4] C. Sima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 82
[5] F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000, p. 168
[6] Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.


Ștefania Zorcă

 
Secţiuni: Content, Drept penal, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD