CCR. Cuprinsul cererii de apel în procesul civil. Constituționalitate
30 octombrie 2023 | Anda-Laura DUȚESCU
Anda-Laura Duțescu
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 741 din data de 11 august 2023 a fost publicată Decizia nr. 223/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Knox Vianne (fostă Ivanova Doina Vivianne) într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În ceea ce privește obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:
„(1) Cererea de apel va cuprinde: […]
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;”.
Se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, ale art. 24, ale art. 53 şi ale art. 129.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă fac parte din titlul II – Căile de atac, capitolul II – Apelul, care este o cale ordinară de atac, şi constituie norme de procedură prin care se stabilesc elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel, printre acestea regăsindu-se şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, respectiv cerinţe ce sunt prevăzute, după caz, sub sancţiunea nulităţii sau, cum este cazul celor antereferite, sub sancţiunea decăderii.
Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că prevederile criticate sunt norme de procedură, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, normă constituţională ce cuprinde două teze:
a) prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate;
b) cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
În alţi termeni, prima teză exprimă dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, fiind o teză ce conţine o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care însă nu pot aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză, iar în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, din aceste prevederi constituţionale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac şi procedura de urmat în asemenea situaţie.
În ceea ce priveşte apelul, printr-o decizie anterioară, Curtea a arătat că, în optica noului Cod de procedură civilă, calea de atac de drept comun a redevenit apelul, recursul putând fi declarat în mod excepţional şi pentru motive stricte de procedură.
Totodată, Curtea a reţinut că în noua reglementare procesual civilă apelul constituie o cale ordinară de atac cu caracter devolutiv, prin intermediul căreia instanţa de apel statuează atât în fapt, cât şi în drept, în timp ce recursul a fost conceput drept cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, art. 4711 alin. (2) şi următoarele din acelaşi Cod de procedură civilă, reglementează situația în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de această împrejurare, raportat la critica privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare prin normele criticate, Curtea învederează că acest drept, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în susţinerea cauzei apărările pe care le consideră necesare.
Dreptul la apărare presupune, prin prisma accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, spre exemplu, participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea aplicabilă în materia supusă analizei instanţei judecătoreşti, precum şi exercitarea oricăror altor drepturi prevăzute de lege cu respectarea procedurilor şi condiţiilor stabilite de legiuitor.
Prin urmare, aplicând aceste considerente de principiu la normele supuse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă reprezintă o transpunere la nivel infraconstituţional a normelor constituţionale referitoare la procedura de judecată şi la căile de atac, cu referire specială la cuprinsul cererii de apel, ca şi cale ordinară de atac, circumscriindu-se marjei de apreciere a legiuitorului dată prin dispoziţiile constituţionale antereferite, şi nu sunt de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, privit şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac, având în vedere contextul procesual în care se poate formula apelul şi natura sa juridică stabilită prin actualul Cod de procedură civilă.
Referitor la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu sunt afectate prin normele criticate, întrucât nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalităţii decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, în concordanţă cu ceea ce instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant, respectiv faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situaţii juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situaţii similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică, Curtea constată că prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal, tuturor celor care cad sub incidenţa lor. Astfel, în ipoteza în discuţie, persoanelor care se află în situaţia normelor criticate li se aplică acelaşi tratament juridic, respectiv trebuie să cuprindă în cererea de apel, printre altele, şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul.
Curtea reţine că pretinsul tratament diferenţiat este invocat de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din perspectiva unei comparaţii pe care o face între dispoziţiile legale care reglementează aspecte ce ţin de procedura de urmat în cazul căilor ordinare de atac, respectiv cuprinsul cererii de apel, cu referire la art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, raportat la cele care reglementează aspecte ce ţin de procedura de urmat în cazul căilor extraordinare de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea), respectiv cuprinsul cererii de recurs, cu referire la art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, care dispune că cererea de recurs va cuprinde „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, cele două căi de atac – apelul şi recursul – sunt total diferite, una fiind o cale ordinară de atac, iar cealaltă fiind o cale extraordinară de atac. Cu privire la aceste aspecte, Curtea constată că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei.
În acest context, Curtea observă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin motivarea formulată, tinde şi la modificarea şi completarea textului criticat în sensul că cererea de apel ar trebui să aibă acelaşi conţinut cu cel al cererii de recurs. Or, critica cu un atare obiect excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale dezvoltate în dinamica controlului de constituţionalitate, acestea nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituţionale invocate.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă.
