Posibilitatea de intrare în legalitate a construcțiilor realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea autorizației de construire, în conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 50/1991
30 octombrie 2023 | Ruxandra DATEȘ
Ruxandra Dateș
Rezumat: Respectarea legii de lucrări de construcții este o instituție de administrare legală stabilită prin reglementări speciale adoptate în domeniul autorizării și executării lucrărilor de construcții, dar și în domeniul gospodăririi terenurilor și a urbanismului. Totuși, pe lângă faptul că este o instituție care a rezistat de-a lungul timpului, s-au produs o serie de modificări legislative, care deși puse în practică, nu tind să-și explice pe deplin sensul. Instanțele de judecată, văzute ca autorități finale îndreptățite de lege pentru a decide asupra legalității executării silite din această formă juridică, fac, la rândul lor, ca evaluările să fie neunitare și diferite.
În legislația noastră, regula generală este aceea că fiecare proprietar este obligat să-și autorizeze lucrările construite, conform art. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții.
Sintagma „Legalitate”, reprezintă principiul fundamental de drept potrivit căruia autoritățile publice, cele avizatoare și cetățenii sunt obligați să respecte legea.
Intrarea în legalitate reprezintă o premisă majoră la nivel legislativ, dar și la cel jurisprudențial al unei categorii juridice, a cărei semnificație diferă, după cum este abordată în dreptul administrativ.
Problematica autorizării lucrărilor de construire, respectiv de intrare în legalitate, a prezentat și va prezenta mereu o importanță semnificativă nu doar din perspectiva evoluției doctrinare asociate, ci și din perspectiva exercitării complete a dreptului de proprietate aferent de către titularul acestuia.
Introducere
Prezentul articol pune în vedere mai multe aspecte legate de limpezirea unor norme din domeniul urbanismului și a exercitării lucrărilor de construcții, cu scopul de a conduce la o punere în aplicare a acestor dispoziții la nivelul întregului teritoriu administrativ al țării de către autoritățile administrative competente în domeniu, dar și la cel al instanțelor judecătorești ținute să interpreteze și să soluționeze cauze care decurg din nerespectarea prevederilor legale.
Legea la care fac referire normele metodologice, Legea nr. 50/1991, folosește sintagma intrare în legalitate abia în forma sa modificată din 2004. Actul normativ care a introdus această terminologie este Legea nr. 453/2001[1], care, prin pct. 25 al art. I, modifică art. 25 din Legea nr. 50/1991, introducând alin. (3), cu următorul conținut: ,,Măsura desființării construcțiilor se aplică și în situația în care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției, contravenientul nu a obținut autorizația necesară’’.
La această data, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, menționează intrarea în legalitate exact în aceeași construcție lexicală, în cuprinsul art. 28, în același context al expirării termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției având ca obiect fie executarea sau desființarea totală ori parțială fără autorizație, fie executarea sau desființarea, cu respectarea prevederilor autorizației și a proiectului tehnic, sau continuarea executării lucrărilor autorizate fără solicitarea unei noi autorizații de construire.
Prin urmare, intrarea în legalitate, conform legii prevăzute în cele două acte normative deja enumerate, intervine în două situații și anume:
– există autorizație de construire/desființare, dar lucrările nu se încadrează în prevederile autorizației;
– lucrările sunt executate fără obținerea în prealabil a unei autorizații în acest sens.
Dacă vorbim despre primul caz, procedura de intrare în legalitate este aceea de plată a unei amenzi, în conformitate cu legea, oprirea continuării executării lucrărilor și luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizației și cu respectarea reglementărilor urbanistice.
Dacă vorbim despre cel de al doilea caz, putem preciza că sunt posibile două forme de intrare în legalitate, în amândouă cazurile fiind necesară plata amenzii conform legii.
Desființare. Încadrare. Menținere. Distincții terminologice
În România, în prezent, procedura-remediu de intrare în legalitate și de menținere a lucrărilor de construcție realizate fără autorizație de construire, este Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, care prin art. 28[2], reglementează o procedură de intrare în legalitate a lucrărilor care au fost executate fără să fi existat anterior o autorizație de construire. În acest sens, persoanele care execută sau desființează, în tot sau în parte, astfel de lucrări, vor răspunde contravențional prin plata unei amenzi. Pe lângă această sancțiune, se poate dispune suplimentar, conform termenului prevăzut în procesul-verbal de constatare a contravenției, luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile legale.
Respectiv, putem spune că prin procedura de intrare în legalitate se oferă, celor care au ridicat sau au desființat construcții în mod ilegal, șansa să rămână cu situația de fapt dorită fără să mai aibă loc repunerea în situația anterioară, dacă, în temeiul mai sus menționat, s-ar fi obținut autorizația de construire sau ar fi avut loc modificări ale lucrării pentru a se încadra în textul reglementărilor în vigoare.
Redactarea deficitară a art. 28 din Legea nr. 50/1991, mai precis lipsa de proprietate a termenelor lipsa de corelare a alin. (1), (2) și (3), ridică probleme de interpretare și de aplicare a celor trei modalități posibile de intrare în legalitate: desființarea lucrărilor, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației și menținerea lucrărilor prin autorizarea lor post factum.
Există, în litigiile de drept civil român, o dilemă care a determinat soluții judiciare neunitare a privit consecința produsă de nerezolvarea în acest termen a neregulilor, și anume în cazul în care demersurile de încadrare în prevederile legale nu s-ar fi realizat la timp, exista riscul ca desființarea construcției să intervină în mod automat la expirarea termenului stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Prin Decizia nr. 10/2021[3], dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la următoarea problemă de drept: ,,Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv dacă în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obținut o hotărâre de demolare a construcției, prevederile art. 28 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 50/1991 trebuie interpretate în sensul că termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției este unul imperativ sau de recomandare?”, problema a fost soluționată, deoarece a oferit o interpretare a legii devenită obligatorie la data intrării în vigoare a deciziei, 29 octombrie 2021, respectiv s-a hotărât că termenul menționat în procesul-verbal de constatare a contravenției este unul de recomandare, iar nu un termen imperativ, astfel încât măsurile de încadrare în prevederile legale pot fi luate chiar și ulterior acestui termen.
Astfel, partea interesată poate solicita autorităților publice sau instanței de judecată, în cazul refuzului acestora, să complinească aceste reguli, astfel încât lucrarea dorită de cel interesat să nu fie desființată.
Modalitatea și condițiile legale pentru intrare în legalitate
În cazul în care nu se respectă normele privind autorizația de construire, după ce acestea au fost modificate la începutul anului 2020, procedura de intrarea în legalitate se poate realiza în funcție de situația în care se regăsește investitorul sau constructorul la momentul constatării faptului ca acesta din urmă nu a respectat normele privind autorizația de construire, și anume, în timpul perioadei de aplicare a sancțiunii contravenționale, respectiv după prescripția acesteia.
Se pot discuta două posibilități, respectiv, o primă posibilitate ar fi cum se poate obține autorizația de intrare în legalitate, în etapa de aplicare a sancțiunii contravenționale, și anume pe durata celor 3 ani de prescripție a răspunderii contravenționale, și cea de a doua ipoteză, cum se poate intra în legalitate prin întabularea în cartea funciară a construcției realizate fără autorizație de construire, după aplicarea termenului de aplicare a sancțiunii contravenționale.
Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, Inspectoratul de Stat în Construcții, constată săvârșirea unei contravenții, cum ar fi efectuarea lucrării fără autorizație de construcție, iar procesul-verbal stabilește menținerea construcțiilor realizate fără autorizație și acordă un termen pentru obținerea unei autorizații de intrare în legalitate. În acest caz, persoana care a săvârșit contravenție va depune documentația necesară la autoritatea competentă în vederea emiterii autorizației de intrare în legalitate.
În situația în care construcția realizată fără autorizație de construire îndeplinește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administrației publice locale competente poate emite autorizația de construire în vederea intrării în legalitate, numai în baza unei expertize tehnice pentru cerința esențială de calitate privind starea structurii de rezistență în stadiul fizic în care se află construcția, precum și pentru cerința esențială de calitate securitate la incendiu, numai după emiterea Acordului de Mediu.
În altă ordine de idei, instanțele de judecată au reținut că măsura complementară prevăzută la art. 28 din Legea nr. 50/1991, constă în intrarea în legalitate, care poate fi efectuată astfel: dacă lucrările au fost efectuate fără autorizație de construire, prin obținerea unei autorizații de construire în situația în care construcția realizată fără autorizației de construire îndeplinește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent sau desființare a construcției, dacă nu se poate obține autorizația de construire. Ulterior, obținerea unei autorizații de construire presupune parcurgerea mai multor etape, începând cu obținerea certificatului de urbanism de intrare în legalitate, întocmirea unor documentații tehnice, obținerea de avize sau acorduri, se poate vedea Decizia civilă nr. 1459/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj-Napoca[4].
Spre exemplu, autoritatea competentă va putea refuza emiterea autorizației de intrare în legalitate, dacă nu sunt îndeplinite condițiile din documentațiile urbanistice existente, cum ar fi nerespectarea normelor privind înălțimea maximă stabilită prin P.U.Z.. Dacă respectiva construcție nu respectă indicatorii urbanistici, autoritatea competentă poate dispune chiar la desființarea construcției.
Contravenientul, în această situație, poate lua măsuri prin formularea unei plângeri contravenționale pe temeiul OUG nr. 2/2001[5].
O altă limitare pentru obținerea autorizației de intrare în legalitate, reiese și din art. 56^1 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului – ,,Nu pot fi inițiate și aprobate documentații de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcții edificate fără autorizație de construire sau care nu respectă prevederile autorizației de construire”, – care stabilește că nu pot fi inițiate documentații de urbanism pentru intrarea în legalitate. Astfel, intrarea în legalitate nu se poate realiza prin obținerea unui P.U.Z. sau a unui P.U.D. nou, care să deroge de la indicatorii urbanistici existenți pentru zona de amplasament respectivă.
Dacă ne referim la cea de a doua ipoteză, de a intra în legalitate prin întabularea în cartea funciară a construcției realizate fără autorizație de construire, după aplicarea termenului de aplicare a sancțiunii contravenționale, proprietarul construcției mai poate beneficia și de prevederile art. 37 alin (6) din Legea nr . 50/1991, care presupune îndeplinirea a două condiții, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii contravenționale care curge de la data terminării în fapt a construcției potrivit Deciziei RIL nr. 16/20.07.2020[6] și obținerea unei documentații tehnice, cum ar fi expertiza tehnică cu privire la respectarea cerințelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcții, inclusiv cu încadrarea în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situația actuală a construcțiilor.
Art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, pare să vizeze doar întabularea construcțiilor realizate fără autorizație de construire, nu și a celor executate cu nerespectarea autorizației de construire, și care nu pot beneficia de recepția finală, deși o astfel de interpretare ridică semnificative rezerve față de spiritul reglementării.
Așadar, având în vedere cele două ipoteze dezvoltate mai sus, ne punem întrebarea dacă un proprietar al unei construcții poate să obțină intrarea în legalitate, dacă a expirat termenul de aplicare a sancțiunii contravenționale și construcția este înscrisă în cartea funciară? Răspunsul este că, potrivit art. 28 alin (3) din Legea nr. 50/1991, permite emiterea unei autorizații de intrare în legalitate, doar în ipoteza constatării contravenției în termenul de prescripție de 3 ani.
În concluzie, intrarea în legalitate s-a dorit a fi un act indulgent din partea legiuitorului privind rezolvarea problemei construcțiilor ce au fost efectuate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia, având ca scop securitatea circuitului civil. Cu toate acestea, pentru ca acest proces de intrare în legalitate să fie unul complet, ar fi utilă simplificarea procedurilor și clarificarea textelor legale aplicabile.
Raportul dintre soluția menținerii lucrărilor și sancțiunea amenzii contravenționale
Executarea lucrărilor de construcții fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia este calificată de lege ca fiind o contravenție, iar în anumite cazuri, chiar drept infracțiune, sancționându-se după caz cu amendă contravențională, conform art. 26 alin (2) din Legea nr. 50/1991[7], sau cu închisoare sau amendă penală[8].
Legea nr. 50/1991, pe lângă aceste forme principale de sancționare, mai prevede și aplicarea unor măsuri complementare, respectiv, se pot lua măsuri de desființare a lucrărilor executate fără autorizație de construire sau se pot lua măsuri de încadrare a lucrărilor executate în prevederile autorizației de construire.
Instanța penală va fi cea care va dispune aceste măsuri pentru fapta ce constituie infracțiune, potrivit art. 24.1 din Legea nr. 50/1991, care prevede că ori instanța poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau desființarea construcțiilor realizate nelegal sau cu nerespectarea autorizației de construire, ori aceste măsuri pot fi luate de către inspectorii din cadrul departamentelor de control ale autorității locale, atunci când fapta constituie o contravenție, prin același proces-verbal prin care s-a dispus și sancțiunea amenzii contravenționale, așa cum este prevăzut la art. 28 alin (1) din Legea nr. 50/1991. În cazul răspunderii contravenționale, sancțiunea principală aplicabilă este amenda, care variază între 1.000 și 100.000 lei, iar pe lângă aceasta se poate dispune și luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizației sau de desființare a acestora.
Cu toate că Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții nu le reglementează în mod special ca fiind sancțiuni, se consideră că această calificare reiese în primul rând din natura lor, aplicabilitatea lor fiind condiționată, potrivit art. 28 alin (1) din Legea nr. 50/1991, sancționarea în prealabil cu amendă, dar și din dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, care deși se referă doar la scenariul în care se construiesc clădiri întregi fără autorizație de construire, califică expres măsura desființării lucrărilor și aducerii terenului la starea inițială drept sancțiune contravențională complementară.
Având în vedere cele mai sus menționate, concluzia ar fi că atât măsura desființării lucrărilor neautorizate, cât și cea a încadrării în prevederile autorizației sunt sancțiuni contravenționale complementare.
Temeiul juridic al termenului privind obținerea autorizației de intrare în legalitate atunci când această măsură se dispune cu amenda contravențională
Așa cum prevede alin.3 al art. 28 din Legea nr. 50/1991, se poate spune ca redactarea este una deficitară, deoarece creează probleme de interpretare din perspectiva modului de apreciere a culpei contravenientului, pentru că acesta din urmă, conform termenului stabilit prin procesul-verbal de contravenție, este obligat să obțină autorizația de intrare în legalitate, însă aceasta nu se poate obține în termen din mai multe motive, fie pentru că autoritățile întârzie cu termenul privind eliberarea certificatului de urbanism sau a avizelor solicitate prin acesta, fie că termenul stabilit este prea scurt.
Tribunalul Cluj, prin Decizia nr. 2417/05.09.2018[9], menționează faptul că termenul ar fi unul de recomandare și argumentează în felul următor: „Cele 150 de zile pentru intrarea în legalitate au expirat deja. În speță, doar procedura de obținere a avizului Ministerului Culturii a durat 3 luni și jumătate. Apoi, reclamanții au depus documentația completă în vederea obținerii autorizației de construire, dar dosarul a fost respins de 3 ori, solicitându-se completarea dosarului cu documente care deja existau la dosar, dar nu au fost observate, sau cu documente noi, ce nu se cereau prin certificatul de urbanism. Prin urmare, depunerea cererii și a documentației de autorizare cu depășirea termenului de 150 zile nu poate atrage respingerea cererii in vederea obținerii autorizației, pe motivul depășirii termenului. În același sens, s-au pronunțat și alte instanțe, natura de recomandare a termenului de intrare în legalitate fiind consacrată pe calea practicii judiciare.”
Potrivit unei alte opinii în acest sens, termenul ar fi unul de grație, însă acest aspect este discutabil, deoarece este preferabilă calificarea termenului ca unul de recomandare.
Într-altă ordine de idei, instanțele de judecată par a fi de acord că, din moment ce contravenientul și-a făcut toate demersurile necesare și utile privind obținerea autorizației în termenul acordat, acestuia neputându-i fi imputată nicio culpă, măsura desființării construcției nu poate fi aplicată, chiar dacă autorizația nu a fost obținută în termen și nici eliberarea autorizației pentru intrarea în legalitate nu trebuie refuzată, chiar dacă documentația necesară a fost depusă peste termen. Pe lângă aceasta, termenul trebuie sa fie unul convenabil sarcinii contravenientului, așa cum Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 1271/16.05.2012[10] a pronunțat: „Curtea constată însă că termenul stabilit de autoritate pentru intrarea în legalitate, nefiind arătat expres de lege (în ce privește întinderea lui), este unul administrativ și el trebuie să fie adecvat sarcinii impuse intimatei (trebuie să fie suficient pentru îndeplinirea obligației). Curtea constată că intimata a fost sancționată la data de 06.11.2007 și i s-a acordat un termen foarte scurt de intrare în legalitate, respectiv 30.12.2007, insuficient pentru îndeplinirea obligației de întocmire completă a documentației. În aceste condiții, Curtea apreciază că intimata, depunând documentația la data de 02.07.2008, și-a îndeplinit în timp rezonabil obligația de intrare în legalitate.”
Este o obligație sau o facultate, menținerea lucrărilor executate nelegal?
Autorizația pentru intrare în legalitate este doar mijlocul prin care se realizează măsura de clemență privind menținerea lucrărilor executate cu nerespectarea autorizației de construire, aceasta putând fi emisă doar dacă au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, însă apare întrebarea dacă aceasta este o obligație sau o facultate a autorităților avizatoare. În primul rând, ar trebui stabilit dacă autoritatea constatatoare este obligată sau nu să ia această măsură, înainte de a recurge la una din sancțiunile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 50/1991, sau acest lucru este doar o facultate.
În aceeași ordine de idei, din momentul în care, prin procesul- verbal de constatare și sancționare a contravenției, autoritatea a dispus luarea măsurii complementare, este totodată obligată să elibereze autorizația de intrare în legalitate.
În ceea ce privește menținerea lucrărilor executate, dispunerea măsurii prin procesul-verbal privind sancționarea contravenției este o atribuție și nu o obligație a autorității, indiferent dacă lucrările executate respectă reglementările urbanistice.
Decizia este de oportunitate, oricare dintre sancțiunile prevăzute de alin. (1) al art. 28 din Legea nr. 50/1991, pot fi aplicate de către autoritatea de control cu condiția de se respecta principiul proporționalității, iar refuzul acordării măsurii de clemență privind menținerea lucrărilor este justificat din considerente obiective pe lângă cele urbanistice.
Un exemplu ar fi unele încălcări ale cerințelor de calitate în construcții, ce pot duce la consecințe grave, cum ar fi prăbușirea construcției; un alt exemplu ar fi conduita contravenientului, respectiv, în cazul nerespectării mai multor autorizații de construire, când acesta din urmă, a încălcat prevederile autorizațiilor, executând lucrări ilegale cum ar fi: voalarea înălțimii reale a subsolului printr-un tavan fals astfel încât suprafața acestuia să nu fie luată în calcul la suprafața coeficientului de utilizare a terenului, ascunderea construirii unui etaj tehnic care să nu fie luat în calcul la suprafața coeficientului de utilizare a terenului, mascarea construirii unui etaj tehnic care să nu fie luat în calcul la suprafața coeficientului de utilizare a terenului, deși acesta în realitate este utilizat în alte scopuri etc. Nerespectarea autorizației de construire îmbracă forme diverse. O parte dintre încălcări sunt datorate folclorului pseudo-juridic prezent în domeniul construcțiilor și care contaminează inclusiv activitatea autorităților publice locale din unele UAT-uri, respectiv credința că sunt posibile modificări ale proiectului autorizat prin mecanismul ”Dispoziției de șantier”. Ori acest mecanism, prevăzut de legiuitor la Art 67 Alin 2 din OM 829/2009 privind aprobarea Normelor de Aplicare ale Legii 50/1991, reprezintă o excepție doar pentru soluțiile tehnice a căror necesitate nu putea fi prevăzută în etapa de proiectare.
În categoria lucrărilor menționate anterior putem exemplifica: modificarea cotei 0.00 cu ridicarea construcției, modificări ale fațadei, golurilor, balcoanelor, tipului de tâmplărie, a soluțiilor de încălzire / ventilare, adăugarea de firme luminoase, totemuri, etc.
O altă categorie de nerespectări ale autorizației de construire implică un grad mai mare de sofisticare și complicitatea arhitectului care întocmește documentația, a inspectorului care întocmește autorizația de construire, a dirigintelui de șantier etc. Aceste modificări față de proiectul autorizat se execută, de obicei, ulterior recepției și vizează eludarea unor reglementări urbanistice, cum ar fi manevrele dolosive pentru încadrarea în CUT, respectiv realizarea de tavane false fără un motiv temeinic pentru a coborî cota liberă la mai puțin de 1,80 m, declararea unor încăperi ca spații tehnice ele având în mod evident altă destinație, declararea demisolurilor ca subsoluri, neincluderea podurilor amenajabile în calculul CUT etc.
Toate aceste exemple sunt aspecte ce pot să justifica refuzul autorităților de a acorda contravenientului, șansa de menținere a lucrărilor, cu toate că acestea se încadrează în reglementările urbanistice.
În momentul când refuzul este ilegal, potrivit art. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 544/2004[11] a contenciosului administrativ, acesta este considerat un act emis cu exces de putere, fiind încălcate drepturile și libertățile cetățenilor. Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 544/2004[12] a contenciosului administrativ, prevede că excesul de putere reprezintă: exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”, care poate fi exclus de către instanță, la cererea contravenientului, formulate conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991.
În cazul în care, cel care a comis ilegalitatea, prin procesul-verbal de sancționare a contravenției, primește șansa din partea autorității de control, de a menține lucrările, demersul privind eliberarea autorizației de intrare în legalitate nu poate fi un demers automat, iar autoritatea avizatoare are în continuare o marjă de apreciere legată de îndeplinirea cerințelor legale privind autorizarea.
Autoritatea avizatoare poate stabili doar la momentul depunerii documentației în vederea obținerii autorizației dacă lucrările s-au respectat conform planurilor de urbanism și a cerințelor de calitate și siguranță în construcții.
Autorizația pentru intrare în legalitate este emisă de către primar sau de către președintele consiliului județean. Decizia luată de către aceștia de a emite autorizația nu poate fi ținută de o decizie luată de inspectorii din cadrul compartimentelor de control ale consiliilor județene sau ale primăriilor, competenți să constate săvârșirea ilegalităților și să aplice sancțiunile conform legii
Cele menționate mai sus, rezultă și din interpretarea gramaticală a alin. (3) al art. 59 din Norme, respectiv „în situația în care construcția realizată fără autorizație de construire întrunește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administrației publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizații de construire în vederea intrării în legalitate”.
Hotărârea dată prin procesul-verbal de contravenție a intrării în legalitate, este doar o măsură provizorie, care îl protejează temporar pe contravenient de măsura desființării lucrărilor executate sau de cea a încadrării lucrărilor în prevederile autorizației și care se vor definitiva doar la momentul emiterii autorizației de intrare în legalitate. Aplicarea acestei măsuri este condiționată și de încadrarea lucrărilor în reglementările urbanistice, așa cum prevede art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. Instanța sau autoritatea de control are în acest sens un criteriu obiectiv pe baza căruia poate amâna într-o măsură oarecare fondul problemei până la consolidarea tuturor informațiilor necesare în vederea luării unei decizii privind emiterea autorizației de intrare în legalitate.
Atunci când autoritatea de control sau de instanță a dispus această măsură provizorie, respectiv ca autorizația de construire să fie eliberată de autoritatea locală competentă, va aprecia, în baza documentației depuse, dacă au fost îndeplinite toate cerințele prevăzute de Legea nr. 50/1991 pentru eliberarea autorizației de construire clasice, în conformitate cu art. 7 alin. (9) din Legea nr. 50/1991 și a cerințelor prevăzute de Normele metodologice pentru eliberarea autorizației pentru intrarea în legalitate.
Pentru emiterea autorizației pentru intrarea în legalitate, nu este suficientă doar simpla îndeplinire a cerințelor stabilite de alin. (3) al art. 59 din Normele metodologice, fiind irațional să se considere că procedura de autorizare post factum ar fi una mai favorabilă decât cea clasică și că cel care nu a respectat legea poate beneficia de un tratament favorabil.
În concluzie, se poate aprecia că cerințele stabilite în Normele metodologice sunt suplimentare cerințelor aplicabile în cazul autorizațiilor clasice, autorizația de intrare în legalitate nefiind altceva decât o categorie a autorizației de construire clasice, iar în caz pozitiv, va proceda la emiterea autorizației. Dacă, totuși, autoritatea locală competentă, în ciuda îndeplinirii acestor cerințe, refuză emiterea autorizației de intrare în legalitate, din nou este vorba de excesul de putere care poate fi cenzurat de către instanța de contencios administrativ.
Construcții neautorizate. Posibilitatea întabulării în Cartea Funciară a construcțiilor fără autorizație de construire
Prin Legea nr. 7/2020[13] pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, s-au făcut modificări importante în privința procedurilor legale de înscriere în cartea funciară și implicit a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate fără autorizație de construire sau fără respectarea acesteia, prevederi ce au intrat în vigoare în data de 11.01.2020.
Această modificare legislativă, oarecum recentă, ridică unele semne de întrebare, și anume dacă va încuraja o practică nelegală, respectiv construirea fără autorizație, fără proiecte urbanistice și de specialitate, cu impact asupra fondului construit și a siguranței publice, atâta vreme cât construcțiile nu ar respecta cerințele de calitate impuse de legea la vigoare.
Condițiile impuse de art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, în forma modificată, privind înscrierea în cartea funciară a construcțiilor edificate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia sunt destul de restrictive, rezultând o aplicabilitate destul de restrânsă a acestui text legal. Analizând aceste condiții, putem aprecia că îngrijorarea nu este justificată, dat fiind textul de lege suficient de restrictiv, poate totuși să fie un remediu pentru cei care au construit ilegal și pot intra în legalitate.
Una dintre modificările aduse Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții reprezintă cea adusă textului art. 37 alin. (6) legată de posibilitatea întabulării construcțiilor edificate fără autorizație de construire, atunci când este îndeplinit termenul de prescripție a răspunderii contravenționale, iar sancțiunile prevăzute nu mai pot fi aplicate.
Textul art. 37 alin (6) anterior modificării avea următoarea formă:
„Dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, sau, după caz, a unui certificat de atestare a edificării construcției, eliberate de autoritatea administrației publice locale competente, care să confirme situația juridică actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei documentații cadastrale”.
În prezent, ca urmare a modificării care a intrat în vigoare la data de 11 ianuarie 2020, are următorul conținut:
„Dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, sau, după caz, a unei adeverințe/unui certificat de atestare a edificării construcției.
În cazul construcțiilor pentru care execuția lucrărilor s-a realizat fără autorizație de construire, iar împlinirea termenului de prescripție prevăzut la art. 31 nu mai permite aplicarea sancțiunilor, certificatul de atestare/adeverința privind edificarea construcției va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerințelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcții, inclusiv cu încadrarea în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situația actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei documentații cadastrale.
În situația în care în expertiza tehnică se constată neîndeplinirea tuturor cerințelor fundamentale și a celor relative la încadrarea în reglementările de urbanism, nu se eliberează certificatul de atestare/adeverința privind edificarea construcției”. Până astăzi, construcțiile edificate fără autorizație de construire erau catalogate ca fiind nefinalizate, consecința fiind imposibilitatea întabulării în cartea funciară.
Nici măcar instanța nu putea invoca mecanismul accesiunii imobiliare artificiale, conform Deciziei nr. 13/08.04.2019[14], emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție care a reținut că: „lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materialele proprii”.
Începând cu data 6 ianuarie 2020, în vederea corelării acestei modificări aduse art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 cu Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței nr. 839/2009[15], a fost abrogat și singurul text care reglementa expres instituția autorizației de construire pentru intrarea în legalitate, respectiv alin.
(3) al art. 59 din Normă, și anume „În situația în care construcția realizată fără autorizație de construire întrunește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administrației publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizații de construire în vederea intrării în legalitate, în coroborare cu luarea măsurilor legale care se impun, numai în baza concluziilor unui referat de expertiză tehnică pentru cerința esențială de calitate, rezistență mecanică și stabilitate, privind starea structurii de rezistență în stadiul fizic în care se află construcția, precum și pentru cerința esențială de calitate, securitatea la incendiu, numai după emiterea Acordului de mediu, în condițiile legii”.
Condițiile avute în vedere de către legiuitor pentru a permite înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestor construcții ridicate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia, sunt următoarele:
– împlinirea termenului de prescripție prevăzut la 31 nu mai permite aplicarea sancțiunilor;
– emiterea unui certificat de atestare sau o adeverință privind edificarea construcției ce va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerințelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcții și totodată încadrarea în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situația actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei documentații cadastrale, în cazul în care termenul de prescripție a răspunderii contravenționale este împlinit.
Având în vedere cele două condiții menționate, iau naștere următoarele observații:
Referitor la împlinirea termenului de prescripție art. 31 din Legea nr. 50/1991 precizează că: „Dreptul de a constata contravențiile și de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei”.
Momentan, nu există o jurisprudență constantă privind data de la care curge acest termen de prescripție, iar în practica instanțelor nu există un acord dacă această dată este constituită de ultimul act de executare a lucrărilor ilegale sau de data încheierii procesului- verbal de recepție la terminarea lucrărilor.
Conform dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 care menționează că, în lipsa recepției valabil efectuate, lucrările nu se consideră finalizate, și în coroborare cu dispozițiile art. 13 alin.
(2) teza a II-a din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp, în unele instanțe[16], printre care și Tribunalul Cluj prin Decizia nr. 879/29.05.2019 care menține Sentința civilă nr. 5216/17.07.2018 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a hotărât că, în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, termenul de prescripție a răspunderii contravenționale nu începe să curgă.
În aceeași ordine de idei, prin Decizia nr. 806/16.05.2019[17], Tribunalul Cluj a hotărât că „termenul special de prescripție nu curge de la data săvârșirii faptei, ci de la data terminării construcției, situație ce nu se reduce la faptul material al încetării actelor de construire, ci presupune și recepția lucrărilor de construire. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege, respectivul imobil trebuie considerat ca fiind încă în curs de executare având în vedere că, în speță, nu a fost efectuată recepția, motiv pentru care data săvârșirii contravenției este data constatării acesteia de către agentul constatator”.
În cazul construcțiilor edificate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia, unele instanțe apreciază că termenul de prescripție pentru aplicarea amenzilor contravenționale începe să curgă de la data finalizării lucrărilor și în niciun caz de la data întocmirii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.
Prin Încheierea civilă nr. 1328/24.09.2019[18], Tribunalul Cluj reține că „fapta contravențională în materie de construcții are o anumită specificitate fiind comparată cu alte fapte contravenționale, respectiv că nu se consumă instantaneu, ci are o desfășurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârșind fapta de la momentul începerii construcției și până la finalizarea acesteia, sau, în raport cu această modalitate specifică de săvârșire a faptei, care îi imprimă un caracter continuu, astfel cum prevede art. 13 alin (2) din OG nr. 2/2001, contravenția trebuie considerată că se comite pe întregul parcurs al edificării construcției, astfel că ea poate fi sancționată din momentul începerii lucrărilor și până la finalizarea lor, iar în cazul construcțiilor deja finalizate, până la împlinirea termenului de prescripție înscris în art. 31 din Legea 50/1991.”
Având în vedere cele mai sus menționate și conform Deciziei nr. 7/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[19], instanța reține că în cazul construcțiilor ce sunt în curs de executare, data săvârșirii faptei este data constatării contravenției, iar în cazul construcțiilor deja finalizate, fapta se consideră săvârșită la data la care construcția este terminată.
Prevederile art. 37 alin (5) din Legea nr. 50/1991, republicată, ne impunea să avem în vedere și o interpretare logică și sistematică, și anume că sancțiunile pot fi aplicate în cazul construcțiilor care nu se consideră finalizate și de asemenea nu pot fi întabulate în cartea funciară, doar pe durata termenului de prescripție, conform prevederilor art. 31 din același act normativ.
În legătură cu sintagma “terminare a construcției”, prin Decizia civilă nr. 2032/05.12.2018[20], Tribunalul Cluj a reținut că „data la care o construcție este terminată nu este aceea la care faptic dobândește utilitatea pentru care a fost edificată, ci doar atunci când a fost ridicată cu respectarea condițiilor de legalitate, constatate prin recepția finală. În sprijinul acestei concluzii este și reglementarea din art. 37 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, conform căreia lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor . Efectuarea recepției la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, inclusiv în situația realizării construcțiilor provizorii . Recepția la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administrației publice, desemnat de emitentul autorizației de construire. Prin urmare, termenul special de prescripție de 3 ani nu curge de la data săvârșirii faptei, ci de la data terminării construcției, situație însă ce nu se reduce la faptul material al încetării actelor de construire, ci presupune și recepția lucrărilor de construire.”
O astfel de interpretare, și anume prin faptul că instanța de judecată a considerat că momentul finalizării construcției nu poate fi legat de cel al recepției lucrărilor de către reprezentanții administrației publice locale, nu ar respecta prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991 care precizează că ,,Dreptul de a constata contravențiile și de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei”, deoarece recepția lucrărilor nu poate avea loc fără autorizația de construire, ceea ce înseamnă că săvârșirea faptei contravenționale va putea fi constatată oricând, devenind astfel o contravenție care nu se prescrie niciodată, lipsind de efecte juridice dispozițiile privind prescrierea din Legea nr. 50/1991 și din O.G. nr. 2/2001.
Se poate distinge că practica judiciară este împărțită între instanțele naționale, dar între completele de judecată ale aceleiași instanțe.
Luând în considerare cea de a doua abordare, și anume că data săvârșirii faptei trebuie să fie analizată prin raportare la data executării lucrărilor, respectiv a încetării executării lucrărilor de construire și nu la data încheierii procesului-verbal de recepție, și dat fiind faptul că procesul-verbal de recepție a lucrărilor se poate încheia doar cu participarea unui reprezentant din partea autorității publice locale și este posibilă numai în prezența unei autorizații de construire valabile, în situația construcțiilor edificate fără autorizație de construire acesta nu ar putea fi niciodată încheiat, ceea ce ar duce la imprescriptibilitatea contravenției.
Având în vedere aceste condiții, prevederile art. 37 alin. (6) recent introduse în Legea nr. 50/1991 potrivit cărora „În cazul construcțiilor pentru care execuția lucrărilor s-a realizat fără autorizație de construire, iar împlinirea termenului de prescripție prevăzut la art. 31 nu mai permite aplicarea sancțiunilor” ar fi total neaplicabile.
Prin stabilirea unui termen de prescripție a contravențiilor conform art. 31 din Legea nr. 50/1991, se urmărește totuși și o sancționare a lipsei de interes din partea autorităților de control, care acceptă edificarea unor construcții fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia și totodată nu ia măsuri privind sancționarea contravenienților.
Dacă facem referire la prima abordare, ar rezulta că și infracțiunile la art. 24 din Legea nr. 50/1991 vor putea fi constatate în orice moment în lipsa procesului-verbal de recepție, imposibil de obținut în lipsa autorizației de construire.
Și ne putem pune întrebarea dacă pericolul social al faptei mai subzistă după trecerea unui număr de ani de la data finalizării executării lucrărilor.
În ceea ce privește emiterea unui certificat de atestare sau o adeverință privind edificarea construcției ce va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerințelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcții și încadrarea în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situația actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei documentații cadastrale, în cazul în care termenul de prescripție a răspunderii contravenționale este împlinit, rezultă faptul că pentru obținerea acestora în vederea edificării construcției, trebuie elaborată o expertiză tehnică prin care să se menționeze că au fost respectate cerințele fundamentale privind calitatea în construcții și reglementările de urbanism, iar pe lângă aceasta mai este necesară întocmirea unei documentații cadastrale.
În caz contrar, dacă reiese din expertiza tehnică faptul că nu au fost respectate toate cerințele esențiale, mai mult decât și cele din reglementarea de urbanism, certificatul de atestare sau adeverința privind edificarea construcției nu vor putea fi eliberate.
Totodată, în cazul în care construcția respecta toate reglementările de urbanism, proprietarul acesteia ar fi făcut demersuri pentru a intra în legalitate și pentru a-și înscrie imobilul în cartea funciară.
În cele mai multe cazuri, proprietarii sunt cei care încalcă legea și execută lucrări fără autorizație de construire, deoarece în anumite zone este imposibil de obținut autorizația de construire.
Cu siguranță, dispozițiile legale își vor găsi aplicare în situația unor modificări ale regulilor de urbanism privind documentații de urbanism, cum ar fi urmare a actualizării planurilor urbanistice generale ale localităților.
Expertiza tehnică trebuie întocmită de un expert tehnic autorizat, însă nu este clar și nu este menționat nicăieri, dacă expertiza tehnică trebuie realizată doar de către un singur expert sau este necesar să se facă mai multe expertize pe diferite specialități (de arhitectură, de rezistență etc.).
Mai apare aici și întrebarea, ce experți sau personae pot face această expertiză, orice urbanist înscris în Registrul Urbaniștilor din România sau orice arhitect înscris în Ordinul Arhitecților din România sau doar experții judiciari în aceste specialități, având în vedere că pentru respectarea cerințelor de calitate în construcții se are în vedere lista experților atestați de către Ministerul Lucrărilor Publice și Administrației, în privința respectării normelor de urbanism.
În acest moment la nivel național există 70 de experți judiciari în specialitatea arhitectură, iar în specialitatea de urbanism, încă și la această dată ne întrebăm dacă respectarea normelor ar putea fi analizată de către un expert judiciar în specialitatea de arhitectură sau numai în specialitatea de urbanism, dat fiind faptul că nu mai există în acest moment niciun expert judiciar în specialitatea urbanism.
În consecință, se consideră că aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții va fi destul de complexă, deoarece în funcție de analizarea sintagmei „data săvârșirii faptei” și a modalității de calcul al termenului de prescripție, pe lângă faptul că va fi extrem de restrânsă, datorită neobținerii certificatului de atestare sau a adeverinței privind edificarea construcției pentru nerespectarea tuturor reglementărilor urbanistice.
Concluzii
Construirea fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia atrage consecințe nefaste pentru timpul și bugetul proprietarilor, iar pe lângă acestea, există și riscul desființării construcției.
Pornind de la ideea că procedura intrării în legalitate primează față de desființarea construcției, constatăm totuși că modalitatea de intrare în legalitate prezintă numeroase dificultăți în ceea ce privește punerea în practică; drept urmare autoritatea competentă de cele mai multe ori refuză emiterea unor documentații în vederea obținerii autorizației pentru intrare în legalitate, uneori pe considerente legale, iar în alte situații refuzul fiind emis cu exces de putere.
În contextul jurisprudenței instanțelor noastre, se poate constata că logica aplicată în evaluarea autorității necesită o abordare de excludere. Cu alte cuvinte, autoritatea responsabilă de acordarea autorizației de construire ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza eliberarea acestei autorizații în situația în care construcția propusă nu poate fi, în niciun caz, realizată în conformitate cu prevederile planului urbanistic existent. În plus, este esențial ca autoritatea să identifice în mod clar și specific aspectele sau criteriile în baza cărora lucrările de construcție nu se conformează planului urbanistic, astfel încât să se asigure că solicitantul are posibilitatea de a-și exercita în mod adecvat dreptul la apărare în fața acestei decizii.
Mecanismul intrării în legalitate s-a dorit a fi un act de clemență din partea legiuitorului pentru rezolvarea problemei acelor construcții neconforme, având ca scop securitatea circuitului civil. Intrarea în legalitate se poate face numai cu respectarea cerințelor legale și a termenelor instituite de lege.
[1] Legea nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 5/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001.
[2] A se vedea art.28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
[3] Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
[4] A se vedea Decizia civilă Nr. 1459/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj-Napoca.
[5] Ordonanța nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, emisă de Guvernul României și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 140 din 25 iulie 2001.
[6] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (Complet RIL) nr. 16/2020, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 31, coroborate cu cele ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul de prescripție a răspunderii contravenționale pentru contravențiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, constând în executarea, fără autorizație de construire, a unei construcții ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenției, curge de la data terminării în fapt a construcției.
[7] A se vedea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 50/1991.
[8] A se vedea art. 24 din Legea nr. 50/1991.
[9] A se vedea în acest sens și Decizia civilă nr. 2417/05.09.2018 a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal.
[10] A se consulta Decizia civilă nr. 1271/16.05.2012 a Curții de Apel Timișoara.
[11] Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, emisă de Parlamentul României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[12] Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, emisă de Parlamentul României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[13] Legea nr. 7/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, în vigoare de la 11 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. Din 08 ianuarie 2020.
[14] Decizia nr. 13/08.04.2019, emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii promovat de colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.
[15] Ordinul nr. 839/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr/ 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
[16] A se vedea în acest sens și Decizia civilă nr. 772/14.05.2019 a Tribunalului Cluj, Decizia civilă nr. 2224/03.12.2019 a Tribunalului Dolj.
[17] A se vedea în acest sens și Decizia nr. 806/16.05.2019, a Tribunalului Cluj.
[18] A se vedea în acest sens și Încheierea civilă nr. 1328/24.09.2019 a Tribunalului Cluj.
[19] A se vedea în acest sens și Decizia nr. 7/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[20] A se vedea în acest sens și Decizia civilă nr. 2032/05.12.2018 a Tribunalului Cluj.
Consilier juridic Ruxandra Dateș, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Drept
Coordonator: Conf. univ. dr. Daiana Vesmaș
