HG nr. 834/1991. Certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – Titlu de proprietate – Natura juridică
31 octombrie 2023 | Răzvan Nicolae POPESCU
Răzvan Nicolae Popescu
1. Preambul
In Romania societatile comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990, rezultate din foste unitati economice de stat comuniste, detin o serie de terenuri in proprietate, primite gratis de la Statul Roman.
Dreptul de proprietate este dovedit prin prezentarea unui inscris denumit “Certificat de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor“, document emis de catre unul din ministerele de resort din Romania.
In practica exista o reala disputa cu privire la natura juridica a acestui certificat de atestare, uneori considerandu-se ca este un titlu de proprietate cu efect declarativ (care atesta o situatie juridica de proprietate inca de la momentul infiintarii societatii), iar alteori considerandu-se ca este un titlu de proprietate cu efect constitutiv (in lipsa acestuia neputandu-se vorbi de un drept de proprietate).
Prezentul material prezinta: (i) legislatia aplicabila certificatului, (ii) deciziile Curtii Constitutionale pe marginea Legii nr. 15/1990 cu adnotari, (iii) pozitia Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu privire la patrimoniul societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1990, (iv) hotarari judecatoresti prin care se acrediteaza teoria actului declarativ de drepturi a certificatului, (v) hotarari judecatoresti prin care se sustine teoria actului constitutiv de drepturi a certificatului, (vi) argumentele noastre care sustin faptul ca orice certificat este doar un act constitutiv de drepturi, iar nu declarativ, in lipsa acestuia neputandu-se vorbi de un drept de proprietate.
2. Legislatia aplicabila
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor are un regim juridic conturat prin mai multe acte normative.
In primul rand, certificatul este legat direct de aplicarea Legii nr. 15/1990.[1]
Prin intermediul Legii nr. 15/1990 a fost creat un cadru legal prin care fostele unitati economice de stat (din perioada comunista) puteau fi transformate in subiecte de drept cu personalitate juridice aferente noii legislatii post comuniste din Romania.
In aceste sens, in baza Legii nr. 15/1990 fostele unitati economice de stat comuniste puteau fi transformate fie in regii autonome, fie in societati comerciale, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 15/1990:
“Unitatile economice de stat, indiferent de organul in subordinea caruia isi desfasoara activitatea, se organizeaza si functioneaza, in conformitate cu dispozitiile prezentei legi, sub forma de regii autonome sau societati comerciale.”.
Regiile autonome se infiintau numai in anumite ramuri strategice ale economiei nationale, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 15/1990:
“Regiile autonome se organizeaza si functioneaza in ramurile strategice ale economiei nationale – industria de armament, energetica, exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturi feroviare -, precum si unele domenii apartinind altor ramuri stabilite de guvern.”.
Societatile comerciale se infiintau in toate celelalte cazuri in care nu se infiintau regii autonome, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 15/1990:
“Unitatile economice de stat, cu exceptia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societati pe actiuni sau societati cu raspundere limitata, in conditiile prevazute de lege.”.
In cazul societatilor comerciale nou infiintate acestea prelua patrimoniul fostelor unitati economice de stat.
Aceasta teorie rezulta din interpretarea prevederilor art. 18 lit. c din Legea nr. 15/1990:
“Prin actul de infiintare se aproba statutul societatii comerciale si se vor stabili : c) modalitatea de prelucrare a activului si pasivului unitatii economice de stat care se constituie in societate comerciala.”.
Dispozitiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 prevedeau:
“Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sint proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobindite cu alt titlu.”.
Totodata, dispozitiile art. 19 din Legea nr. 15/1990 stabileau:
“Inventarierea patrimoniului unitatilor economice de stat supuse transformarii in societati comerciale, precum si evaluarea si stabilirea capitalului societatilor comerciale infiintate pe aceasta cale se fac in conditiile stabilite prin hotarire a guvernului.”.
Aceste doua norme juridice au generat in practica instantelor judecatoresti din ultimii 30 de ani interpretari total diferite.
In al doilea rand, certificatul este reglementat prin dispozitiile H.G. nr. 834/1991.[2]
Dupa cum am mentionat, dispozitiile art. 19 din Legea nr. 15/1990 stabileau ca, (i) inventarierea patrimoniului fostelor unitati economice de stat, precum si (ii) stabilirea si evaluarea capitalului social al noilor societati comerciale, urmau sa fie realizate in baza unei metodologii stabilita printr-o hotarare de guvern.
In acest sens a fost adoptata H.G. nr. 834/1991.
Dispozitiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 stabileau:
“Terenurile aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat la data infiintarii acestora, necesare desfasurarii activitatii conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societatile comerciale infiintate prin hotarire a Guvernului, de catre organele care, potrivit legii, indeplinesc atributiile ministerului de resort, iar pentru societatile comerciale infiintate prin decizia organului administratiei locale de stat, de catre autoritatea publica judeteana.”.
Din analiza acestei norme juridice rezulta primele doua conditii pentru emiterea certificatului: (i) sa existe un teren in patrimoniul noii societati comerciale, (ii) terenul sa fie necesar desfasurarii activitatii conform obiectului de activitate al societatii.
Criteriile prin care terenurile urmau sa fie identificate si (intr-o prima faza pana la nivelul anului 2008) evaluate urmau sa fie stabilite prin alte acte normative, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 834/1991:
“Criteriile de stabilire si de evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societatilor comerciale se aproba de Ministerul Economiei si Finantelor impreuna cu Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului, cu consultarea ministerelor interesate.”.
Incepand cu anul 2008, dispozitiile art. 6 alin. 1 si 2 din H.G. nr. 834/1991 stabilesc urmatoarele:
“Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, ale căror servicii vor fi achiziţionate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 şi 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Rapoartele de evaluare prevăzute la alin. (1) se anexează la documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză. ”.
Din interpretarea acestei norme juridice rezulta o a treia conditie privind emiterea unui certificat, respectiv evaluarea in prealabil a terenului in conditiile art. 215, 38 si 39 din Legea nr. 31/1990.
In al treilea rand, certificatul este emis si prin raportare la Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/31/1992.[3]
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 834/1991 criteriile de stabilire si de evaluare (cel putin pana la nivelul anului 2008) a terenurilor urmau sa fie adoptate prin noi acte normative.
In acest sens au fost adoptate Criteriile nr. 2665/1992 emise de Ministerul Finantelor si Criteriile nr. 1C/311/1992 emise de Ministerul Lucrarilor Publice si Amenjarii Teritoriului (cele doua acte normative avand practic acelasi continut).
Din interpretarea coroborata a normelor aplicabile certificatelor, incepand cu anul 2008, rezulta ca procedura de emitere ar fi urmatoarea:
1. infiintarea unei comisii la nivelul societatii comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990 (art. 2 din Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/311/1992);
2. identificarea terenurilor aflate in patrimoniul societatii si stabilirea regimului juridic al acestora de catre comisie (art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/311/1992 si art. 1 din H.G. nr. 834/1991);
3. intocmirea documentatiei impuse de lege de catre comisie (planuri etc.) (art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/311/1992);
4. adoptarea unei Hotarari a Adunarii Generale Extraordinare a Actionarilor privind sesizarea Oficiului Registrului competent in vederea desemnarii unui expert autorizat care sa dispuna evaluarea terenurilor la valoarea de circulatie (art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 834/1991 si art. 215 alin. 1 din Legea nr. 31/1990);
5. desemnarea de catre Oficiului Registrului competent a unui expert evaluator autorizat (art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 834/1991 si art. 38 din Legea nr. 31/1990);
6. intocmirea raportului de evaluare a terenului (art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 834/1991 si art. 38 din Legea nr. 31/1990);
7. adoptarea unei Hotarari a Adunarii Generale Extraordinare a Actionarilor privind aprobarea documentatiei aferente terenului si a raportului de evaluare (art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 834/1991, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 31/1991 si art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/311/1992);
8. sesizarea Ministerului de resort si emiterea certificatului (art. 5 din H.G. nr. 834/1991, art. 16 si art. 21 Criteriile nr. 2665/1992 si Criteriile nr. 1C/311/1992).
3. Natura juridica a dreptului de proprietate dobandit de societatile infiintate in baza Legii nr. 15/1990 – Deciziile Curtii Constitutionale a Romaniei
Prin raportare la dispozitiile Legii nr. 15/1990, mai precis prin raportare la dispozitiile care reglementeaza dreptul de proprietate al societatilor infiintate in urma tranformarii fostelor unitati economice de stat comuniste, Curtea Constitutionala a Romaniei a exprimat mai multe opinii nuantate.
Prin decizia nr. 112/1995 Curtea Constitutionala pare ca a acreditat ideea ca dreptul de proprietate al societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1991 s-ar fi nascut anterior adoptarii Constitutiei Romaniei din 1991:
“În cazul la care se referă excepţia de neconstituţionalitate a art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale născute prin transformarea fostelor unităţi economice de stat a luat fiinţă anterior Constituţiei, în temeiul unei legi adoptate sub alt regim constituţional. În consecinţă, chiar dacă dreptul de proprietate al societăţilor comerciale respective ar fi luat naştere în condiţii potrivnice actualei Constituţii, ceea ce nu este însă cazul, acest drept nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii. Este însă o regulă ce nu se poate aplica bunurilor trecute în proprietatea societăţilor comerciale născute prin transformarea unităţilor de stat, deoarece, în cazul unor asemenea bunuri, dreptul subiectiv de proprietate al societăţii comerciale s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.”.
Citind considerentele acestei decizii C.C.R. pare ca dreptul de proprietate al societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1990 s-ar fi nascut ope legis in baza Legii nr. 15/1990 si intotdeauna inainte de anul 1991.
Pozitia C.C.R. este destul de interesanta mai ales pentru faptul ca societatile infiintate in baza Legii nr. 15/1990 au fost infiintate atat inainte de anul 1991, cat mai ales ulterior.
Or in masura in care ar fi in discutie o societate infiintata ulterior anului 1991, s-ar naste legitima intrebare cum aceasta societate ar fi putut sa dobandeasca vreun drept de proprietate anterior infiintarii (mai precis anterior anului 1991)?
Este adevarat ca fiecare si toate societatile infiiintate in baza Legii nr. 15/1990 nu erau societati care se infiintau in conditiile dreptului comun, ci prin transformarea altor persoane juridice preexistente (unitatile economice de stat), ceea ce ar putea conduce la ideea ca instanta de contencios constitutional vorbea, in realitate, de dobandirea dreptului de proprietate de catre aceste din urma persoane juridice, insa textul folosit sugereaza trimiterea la societati (noile entitati infiintate), iar nu la fostele unitati ecconomice de stat.
Prin aceeasi decizie C.C.R. pare sa acrediteze si ideea potrivit careia instantele de drept comun sunt cele care urmeaza sa stabileasca, in fiecare caz concret, care bunuri au intrat cu titlu de proprietate in patrimoniul societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1990 si care au intrat cu alt titlu prin raportare la legalitatea titlului statului comunist:
“Cât priveşte cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale este de competenţa instanţei judecătoreşti Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii n-a avut loc niciodată ”.
Aceasta a doua parte a aceleiasi decizii C.C.R. pare sa vina usor in contradictie cu prima, deoarece intr-o prima faza C.C.R. vorbeste de nastere unui drept de proprietate anterior anului 1991, iar intr-o a doua faza C.C.R. lasa in seama instantelor nationale verificarea nasterii efective a aceluiasi drept de proprietate in functie de legala dobandire a bunului de catre statul roman.
Or, daca un drept de proprietate se naste (cert) direct in temeiul Legii nr. 15/1990 se pune legitima intrebare cum este posibil ca o instanta judecatoreasca sa mai fie in masura sa aprecieze daca acest drept s-a nascut sau nu in mod legal?
Un posibil raspuns ar putea fi dat de o abordare in doua etape: (i) prima etapa constand in verificarea legalitatii modului de dobandire a dreptului asupra bunului, (ii) a doua etapa, in masura in care se dovedea dobandirea bunului in conditiile legii, aprecierea ca acesta devenea proprietatea noii societati ope legis.
Prin decizia nr. 37/1996 Curtea Constitutionala a Romaniei pare ca a acreditat ideea potrivit careia bunurile nationalizate de statul comunist, in mod cert ar fi devenit bunuri aflate in proprietatea societatilor comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990:
“Este adevărat că aceste prevederi legale reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă interpretarea acestei ultime părţi a textului ar putea conduce la concluzii neconforme cu Constituţia, aceasta este o problemă ce nu intră în câmpul de acţiune al contenciosului constituţional. Potrivit Constituţiei şi legii sale de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională rezolvă litigii relative la neconstituţionalitatea legilor, nicidecum la posibilele lor interpretări de către instanţele judecătoreşti. Dacă imobilul în litigiu a intrat, prin naţionalizare, în proprietatea petentei, problema nu se mai pune, pentru că el face parte din patrimoniul acesteia, în această situaţie juridică (proprietate), şi atunci nu mai operează în cauză partea finală a textului criticat ca pretins neconstituţional.”.
Si aceasta decizie este interesanta deoarece pare ca C.C.R., la nivelul anului 1996, stabilea ca “nationalizarea“ unui bun era un mod legal de dobandire a dreptului de proprietate, or acest aspect ar fi trebuit sa formeze (si a si format timp de peste 30 de ani) obiectul de analiza numai al instantelor judecatoresti, iar nu a C.C.R. – ului.
Decizia C.C.R. – ului trebuie analizata in contextul juridic corespunzator anului 1996, cand in materia revendicarii bunurilor nationalizate practica instantei supreme era in sensul respingerii unor astfel de actiuni (confirmandu-se astfel teza instantei de contencios constitutional privind nationalizarea ca fiind un mod legal de dobandire a proprietatii).
Prin decizia nr. 9/1997 Curtea Constitutionala a Romaniei a sustinut, in continuare, faptul ca un bun nationalizat intra in patrimoniul societatii infiintate in baza Legii nr. 15/1990 cu titlu de proprietate:
“Prevederile ce fac obiectul criticii reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă bunul a intrat prin naţionalizare în proprietatea societăţii comerciale în litigiu, problema nu se mai pune, pentru că el face parte din patrimoniul acesteia, în această situaţie juridică.”.
Mentinem aceleasi observatii ca si la decizia C.C.R. din 1996.
Prin decizia nr. 250/2001 Curtea Constitutionala a Romaniei a exprimat punctul de vedere potrivit caruia art. 18 si 19 din Legea nr. 15/1990 ar avea numai un caracter tehnic:
“Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 18 şi 19 din Legea nr. 15/1990 au doar un caracter tehnic, prevăzând modul de înfiinţare a societăţilor comerciale, elementele obligatorii ale statutului acestora, obligativitatea înscrierii societăţii în registrul camerelor de comerţ şi industrie, precum şi inventarierea patrimoniului şi evaluarea capitalului social, operaţiuni care trebuie să respecte condiţiile stabilite prin hotărârea Guvernului. Or, aceste dispoziţii nu încalcă în nici un mod obligaţia statului de a ocroti proprietatea, îndatorire prevăzută la art. 135 alin. (1) din Constituţie, şi nici inviolabilitatea, în condiţiile legii, a proprietăţii private, prevăzută la alin. (6) al aceluiaşi articol constituţional. Dimpotrivă, anticipând aceste prevederi constituţionale, legiuitorul preconstituţional a creat cadrul legislativ pentru transformarea proprietăţii de stat în proprietatea privată a societăţilor comerciale, societăţi ulterior privatizabile, creând astfel premisele unei economii de piaţă.”.
Ce se intelege prin notiunea de “caracter tehnic“, cum se aplica aceasta notiune, care sunt efectele juridice ale acestei notiuni – raman intrebari fara raspuns din partea C.C.R..
Prin decizia nr. 151/17.03.2005 Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit ca nu se poate vorbi de o expropriere a fostilor proprietari deposedati de regimul comunist atata timp cat dreptul lor de proprietate nu a fost stabilit prin intermediul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile:
“În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia trecerea terenurilor în proprietatea societăţilor comerciale „echivalează cu o expropriere fără justă şi prealabilă despăgubire”, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa constantă în materie, că despre încălcarea dreptului de proprietate şi despre exproprierea sa nu se poate vorbi decât în urma reintegrării acestui drept în patrimoniul celui care pretinde o astfel de încălcare, în cazul de faţă, ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”.
Si aceasta decizie este interesanta pentru ca atat timp cat Legea nr. 15/1990 vorbea (prin art. 20) de dobandirea de catre o societate a dreptului de proprietate asupra unui bun, iar in cele mai multe situatii bunul fusese preluat de la fostul proprietar in mod abuziv de statul comunist, s-ar naste intrebarea legitima cum ar fi fost in masura fostul proprietar sa redobandeasca bunul in contra Legii nr. 15/1990?
Prin decizia nr. 227/19.02.2009 Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit ca teza finala a art. 20 din Legea nr. 15/1990 (bunuri dobandite cu alt titlu) tine de resortul instantelor judecatoresti, iar nu al contenciosului constitutional:
“Cu privire la susţinerea că noţiunea de patrimoniu este confuză, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, că „aceste prevederi legale reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă interpretarea acestei ultime părţi a textului ar putea conduce la concluzii neconforme cu Constituţia, aceasta este o problemă ce nu intră în câmpul de acţiune al contenciosului constituţional”, ci al instanţelor de judecată.”.
Prin decizia nr. 467/02.04.2009 Curtea Constitutionala a Romaniei a revenit la practica din anul 1995 in sensul ca modul de dobandire de catre o societate infiintata in baza Legii nr. 15/1990 urma sa fie analizata de instantele judecatoresti prin raportare la valabilitatea titlului statului comunist:
„Astfel, prin Decizia nr.112 din 9 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.9 din 17 ianuarie 1996, a arătat că, în ceea ce priveşte cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, „chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale este de competenţa instanţei judecătoreşti. Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii n-a avut loc niciodată„.
Si aceasta decizie este demna de analiza, mai ales prin raportare la anul in care a fost pronuntata (2009), an in care deja era in vigoare Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilelor nationalizate.
Decizia ni se pare interesanta si prin raportare la contextul legislativ si faptic al Romaniei din perioada 1945 – 2009 si chiar prezent.
Este de notorietate faptul ca in perioada 1945 – 1989 statul comunist a preluat in mod abuziv foarte multe imobile (terenuri si constructii) ce apartineau unor diversi proprietari (persoane fizice sau juridice).
Dupa preluarea abuziva a imobilelor acestea era transferate si / sau atribuite, fara plata, catre diverse intreprinderi comuniste, intreprinderi care ulterior anului 1990 s-au transformat in societati comerciale pe actiuni in baza Legii nr. 15/1990.
Rare sunt cazurile in care, in perioada 1945 – 1989, statul comunist roman a preluat (a dobandit) cu un titlu valabil dreptul de proprietate asupra unor imobile (terenuri cu sau fara constructii, constructii).
Or, daca s-ar fi aplicat tale quale decizia C.C.R. expusa anterior ar fi rezultat ca, in fapt, niciunul din bunurile atribuite intreprinderilor transformate in societati nu a fost in masura sa devina proprietatea acestora, deoarece intotdeauna atribuirea de catre autoritatile comuniste avea la baza o preluare a bunului de la proprietarul deposedat.
Este de remarcat acest reviriment al C.C.R. – ului, mai ales in conditiile in care in anii 1996 si 1997, aceeasi institutie stabilea ca nationalizarea unui bun semnifica dobandirea corecta a proprietatii, independent de modul de realizare a nationalizarii.
Or nationalizarea intotdeauna a presupus o preluare fara titlu a unui bun de la adevaratul proprietar de catre statul roman comunist.
Prin decizia nr. 825/09.12.2021 Curtea Constitutionala a Romaniei a revenit la practica din anul 1995, evocand ideea ca dreptul de proprietate al societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1991 s-ar fi nascut anterior adoptarii Constitutiei Romaniei din 1991:
„Este însă o regulă ce nu se poate aplica bunurilor trecute în proprietatea societăților comerciale născute prin transformarea unităților de stat, deoarece, în cazul unor asemenea bunuri, dreptul subiectiv de proprietate al societății comerciale s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituției.”.
Prin aceasta decizie C.C.R. – ul pune regimul dreptului de proprietate al societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1990 intr-un registru de timp ante anul 1991, in conditiile in care fostele unitati economice socialiste au fost infiintate atat anterior anului 1991, dar mai ales ulterior.
Mai mult, nu este clar cum se impaca aceasta teorie (a nasterii neconditionate a dreptului de proprietate direct in baza legii) cu teoria potrivit careia numai bunurile preluate cu titlu ar fi putut trece in proprietate.
4. Natura dreptului fostelor unitati economice de stat socialiste asupra bunurilor detinute – pozitia Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Recurs in interesul legii
Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr. 18/17.10.2011 pronuntata in solutionarea unui recurs in interesul legii a retinut urmatoarele:
“Nu pot fi reținute valorile stabilite prin soluțiile care au statuat în sensul plății unor despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, pentru următoarele considerente: așa cum s-a arătat deja, capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință în perioada anterioară anului 1990).”.
Din analiza acestei decizii ar parea ca I.C.C.J. a acreditat urmatoarea ideee: fostele intreprinderi economice de stat aveau in patrimoniu numai dreptul de administrare sau de folosinta asupra unor bunuri, iar la momentul desfiintarii acestor entitati, aceleasi drepturi (administrare / folosinta) au trecut in patrimoniul societatilor infiintate in baza Legii nr. 15/1990.
Apreciem ca pozitia I.C.C.J. – ului concorda pe deplin cu realitatea faptica si juridica.
Dupa cum am mentionat in cadrul capitolului precedent, dupa preluarea bunurilor in mod abuziv de catre statul roman, acestea ramaneau in proprietatea statului, fiind atribuite doar in folosinta sau in administrare fostelor intreprinderi de stat comuniste.
In perioada 1945 – 1989 nu exista un cadru legal prin care proprietatea unui bun sa fie trecuta, cu titlu gratuit, din proprietatea statului roman comunist in proprietatea unei intreprinderi de stat.
In schimb, existau o serie de acte normative care prevedeau faptul ca bunurile puteau fi atribuite, cu titlu gratuit, in folosinta sau in administrarea unitatilor economice de stat (intreprinderile etc.) prin diverse acte (decizii ale sfaturilor populare, decrete ale Consiliului de Ministri etc.).
5. Natura juridica a certificatului (titlu declarativ de proprietate, proprietate dobandita ope legis)
Unele instante judecatoresti apreciaza ca dreptul de proprietate, asupra unui teren, al unei societati infiintata in baza Legii nr. 15/1990, se dobandeste ope legis, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor este un titlu declarativ al proprietatii dobandite in baza legii.
In acest sens citam cu titlu exemplificativ:
“Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 a avut loc intervertirea dreptului de administrare – drept real imperfect, într-un veritabil drept de proprietate al societăţilor comerciale constituite în baza acestei legi. În aplicarea art. 19 şi art. 20 alin 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile inventariate şi evaluate după procedura prevăzută de HG nr. 945/1990 sunt proprietatea societăţii comerciale constituite prin reorganizare. Prin urmare, odată parcursă procedura legală a inventarierii şi reevaluării patrimoniului, statul a transmis dreptul său de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul fostelor unităţi economice de stat societăţilor comerciale şi regiilor autonome constituite prin reorganizare, dobândind în schimbul acestei transmiteri dreptul de proprietate asupra acţiunilor societăţilor comerciale.;[4]
Aşadar, dreptul societăţii ____________________ asupra terenului situat în Bucureşti, ____________________-40, Sector 6 s-a născut ex lege, fiind voinţa legiuitorului, să schimbe, în anul 1990, regimul proprietăţii socialiste, cu regimul proprietăţii particulare a persoanelor juridice care nu sunt instituţii publice, drept atribuit odată cu / prin mecanismul juridic al constituirii patrimoniului societăţilor comerciale ce aveau să se înfiinţeze pornind de la fostele unităţi proprietate de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990.;[5]
Prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 dreptul de administrare operativă asupra bunurilor unităţii economice de stat a fost convertit în drept de proprietate care a fost transmis către societatea comercială rezultată prin efectul reorganizării prevăzute în actul normativ indicat. Legiuitorul a stabilit procedura de urmat în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor dobândite în proprietate prin efectul Legii, prin promulgarea H.G. nr. 834/1991. Astfel, la data de 13.06.1995, pe baza documentaţiilor tehnice întocmite în acest scop, societăţii reclamante i-a fost eliberat, de către C_________ C_______, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului M11 nr. 0048, document ce reprezintă titlul de proprietate asupra unui număr de 20 de imobile, teren aferent construcţiilor şi/sau spaţiilor comerciale aflate în patrimoniul B_____ B_____ SA şi dobândite de către societate în baza art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990. În baza certificatului de atestare _________ nr. 0048/13.06.1995 şi anexele la acestea, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor de sub construcţii exclusiv în considerarea dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990 asupra spaţiilor comerciale cu destinaţia de librărie, printre care se regăseşte şi spaţiul comercial situat în Iaşi, ____________________, Complex comercial ,,Ciurchi,;[6]
… terenurilor revendicate şi a construcţiilor industriale edificate pe ele a intrat prin actul de naţionalizare în proprietatea statului şi apoi transmis prin Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 către paratele: ____________.. _______________.A Bucureşti si ___________________.A. Bucureşti*;[7]
Faţă de aspectele reţinute, se constată că întradevăr, ca efect al legii – art. 20 alin.2 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 alin. 1-3 din HG nr. 371/ 1998 – apelanta reclamantă a dobândit în proprietate bunurile aflate în patrimoniului RA Posta R_____, care la rândul său preluase, în baza HG nr. 448/1991, activul şi pasivul Direcţiei de Poştă V_____, iar imobilul construcţie în care a funcţionat Oficiul Postal Ocnele M___, a fost în patrimoniul Direcţiei de Poştă V_____.;[8]
Prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 dreptul de administrare operativă asupra bunurilor unităţii economice de stat a fost convertit în drept de proprietate care a fost transmis către societatea comercială rezultată prin efectul reorganizării prevăzute în actul normativ indicat. Legiuitorul a stabilit procedura de urmat în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor dobândite în proprietate prin efectul Legii, prin promulgarea H.G. nr. 834/1991.;[9]
Aşadar, dreptul societăţii ____________________ asupra terenului situat în Bucureşti, ____________________-40, Sector 6 s-a născut ex lege, fiind voinţa legiuitorului, să schimbe, în anul 1990, regimul proprietăţii socialiste, cu regimul proprietăţii particulare a persoanelor juridice care nu sunt instituţii publice, drept atribuit odată cu / prin mecanismul juridic al constituirii patrimoniului societăţilor comerciale ce aveau să se înfiinţeze pornind de la fostele unităţi proprietate de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990;[10]
Instanţa reţine că proprietatea reclamantei asupra bunului imobil în litigiu a luat fiinţă ope legis, prin efectul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome si societăţi comerciale;[11]
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezinta modalitatea prin care, in aplicarea prevederilor normative de favoare adoptate in beneficiul fostelor unitati economice detinute de stat anterior anului 1990, care se reorganizeaza ca societati comerciale cu capital de stat sau regii autonome, acestor societati li se atesta dreptul de proprietate constituit prin lege asupra unor active, care pot fi si terenuri. In acest sens, certificatul de atestare reprezinta expresia formala concreta, prin care aceste persoane vor putea face dovada titlului de proprietate asupra unor active, dobandit in temeiul legii, fara ca prin emiterea acestuia, orice pretentie asupra imobilului respectiv sa fie definitiv paralizata.;[12]
Prin emiterea certificatului de atestare seria M 03 nr. 10944 la 11 august 2008, în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, pentru suprafaţa de 20.076,00 m2, în favoarea UTT de fostul Minister al Economiei şi Finanţelor, a fost atestată şi recunoscută, după o procedură stabilită de lege, situaţia patrimonială existentă a societăţii recurente. Certificatul emis nu are efect al constitutiv dreptului de proprietate.;[13]
În ceea ce priveşte critica referitoare la calitatea de detentor precar a pârâtei SC I.M. Prahova, aceasta nu este întemeiată. Aceasta a deţinut bunul exercitând un drept de administrare, iar la data apariţiei Legii nr. 15/1990 acest drept a devenit drept de proprietate, în temeiul acestei legi.;[14] ”.
Aceasta orientare a instantelor judecatoresti o regasim aplicata de catre multe oficii de cadastru si publicitate imobiliara, in foarte multe cazuri in sectiunea I a cartilor funciare aferente unor imobile gasindu-se precizari privind dobandirea proprietatii “In baza legii nr. 15/1990“.
6. Natura juridica a certificatului (titlu constitutiv al dreptului de proprietate)
Alte instante judecatoresti apreciaza ca o societate infiintata in baza Legii nr. 15/1990 dobandeste dreptul de proprietate numai la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, caz in care acesta reprezinta un titlu constitutiv al proprietatii:
In acest sens citam cu titlu exemplificativ:
“Este adevărat că în cazul terenurilor aflate în administrarea operativă a fostelor unităţi economice de stat, acestea puteau _________________________________ comerciale rezultate în urma reorganizării, însă numai sub rezerva îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 1 din HG nr. 834/1991, îndeosebi aceea de a fi necesare desfăşurării activităţii conform obiectului şi a nu face parte din domeniul public. Conform aceleiaşi hotărâri, dreptul de proprietate asupra terenurilor se poate stabili exclusiv prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care trebuie înscris în mod obligatoriu în evidenţele de publicitate imobiliară. … Lipsa acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate lipseşte de fundament orice susţinere a societăţii reclamante privitoare la dobândirea proprietăţii terenului în litigiu.;[15]
În cauză, societatea – reclamantă nu a făcut dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în loc. Târgu N____, ______________________, jud. N____, procedură ce urma să fie finalizată prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în condiţiile H.G. nr. 834/1991 – privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, însă în cauză nu s‑a făcut dovada finalizării unei astfel de proceduri. Susţinerea reclamantei că prima instanţă a apreciat greşit asupra titlurilor de proprietate invocate de părţi, nu poate fi reţinută. Reclamanta nu este în posesia unui titlu de proprietate, însă susţine că terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare se afla în proprietatea sa fiind dobândit în temeiul legii şi ca urmare a reorganizărilor succesive ce au avut loc. Din adresa nr. 3498/09.01.1987 a Consiliului Popular al Oraşului Târgu-N____ reiese că s‑a transmis în administrare I.R.E. Piatra N____, la solicitarea acesteia, suprafaţă de 3389 mp teren, în vederea edificării unei clădiri, cu destinaţia de sediu pentru formaţia de reparaţii şi întreţinere Tg. N____. Aşadar, IRE Piatra N____, a avut numai un drept de administrare asupra terenului şi nu putea transmite dreptul de proprietate către Renel, aşa cum susţine şi prin cererea de apel.;[16]
De asemenea, nu se poate contrazice interpretarea dată prin această hotărâre prevederilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, în sensul că acestea nu recunosc un drept de proprietate dobândit în temeiul legii, dat fiind că impun condiţia dovedirii intrării bunurilor în patrimoniul societăţii cu acest titlu. În consecinţă, Curtea reţine că în mod legal a reţinut instanţa de apel că Decretul nr. 112/1972 şi Decizia nr. 138/1972 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş nu reprezintă acte de proprietate în înţelesul Legii nr. 15/1990, astfel că lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate echivalează cu lipsa titlului de proprietate, concluzionând în mod corect că, în speţă, intimatul-reclamant este cel care deţine un act de proprietate valabil cu privire la terenul revendicat de reclamantă.;[17]
Chiar dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act constitutiv de drepturi, nu putem înlătura din lanţul probator faptul că reclamanta s-a adresat autorităţilor încă din anul 2007 pentru recunoaşterea dreptului său şi instanţei de judecată încă din anul 2009.;[18]
Instanţa apreciază că, din coroborarea dispoziţiilor citate mai sus, rezultă că în anul 2000, când a avut loc licitaţia în urma căreia s-a încheiat convenţia de vânzare cumpărare, entitatea care organiza licitaţia era societate comercială şi nu putea dovedi dreptul de proprietate decât prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, neexistând o altă dovadă din care să rezulte că în patrimoniul ei s-ar fi aflat (prin retransmitere, după cum reiese din cele invocate în întâmpinarea din dosarul de revendicare) dreptul de proprietate asupra terenului. Instanţa constată că nu s-a făcut dovada că s-ar fi eliberat un asemenea certificat.[19]
Decretul nr. 112/1972 si Decizia nr. 138/1972 emisa de Comitetul Executiv al Consiliului popular al judeţului Argeş nu reprezintă acte de proprietate in înţelesul legii respectiv art 1 din HG nr. 834/1991 data tocmai in aplicarea prevederilor art 19 si art 20 din legea nr. 15/1990, astfel ca lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate echivalează cu lipsa titlului de proprietate;[20]
În urma acestei analize s-a reţinut, pe bună dreptate, că singura parte ce justifică un titlu de proprietate asupra terenului revendicat – respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată seria x nr. x/1995, emis de Ministerul Turismului în beneficiul SC C. SA pentru terenul în suprafaţă de 5228 mp, în care se regăseşte şi terenul revendicat de 1437 mp, potrivit concluziilor celor două expertize administrate în faţa primei instanţe – este pârâta.;[21]
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, în speţă, imobilul care face obiectul cauzei fiind transmis în administrare, şi nu în proprietate, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii.;[22]
Astfel, hotărârea HCGMB nu este constitutivă de drepturi, doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate dovedind dobândirea de către parte a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în administrarea sa.;[23]
Întrucât în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea, a fost prevăzută prin H.G. nr. 834/1991 o procedură specială pentru ca aceste noi societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri. Această procedură nu este una administrativă, prealabilă, ci este procedura legală potrivit căreia societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990 pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosinţă, neexistând o altă posibilitate legală de a obţine titlul de proprietate asupra acestor terenuri. Prin urmare, nu se poate reţine în niciun caz că terenurile fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 18, art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale înfiinţate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat având doar aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unităţi poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, şi nu după parcurgerea procedurii prevăzute de această hotărâre de Guvern.;[24]
Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea, însă potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr. 243 din 8 iunie 1990, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis în administrare, şi nu în proprietate. Bunul fiind transmis recurentei numai în administrare, conform părţii a doua a art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, aşa cum susţine recurenta.;[25]
Aceasta, în condiţiile în care reclamanta a pretins că dreptul de proprietate al creditoarei sale SC A.U. Timişoara rezultă din art. 20 din Legea nr. 15/1990. Or, potrivit textului legal invocat, rezultă că sunt proprietatea societăţilor comerciale înfiinţate în baza legii bunurile aflate în patrimoniul acestora, în afara celor care se află cu alt titlu în patrimoniul lor. Având în vedere că la acea vreme terenurile utilizate de unităţile economice de stat erau proprietatea statului, unităţile economice având asupra acestora numai drept de administrare sau de folosinţă, este evident că terenul utilizat de SC A.U. Bucureşti la momentul intrării în vigoare a legii se afla cu alt titlu în patrimoniul acesteia, nu cu titlu de proprietate. Astfel fiind, SC A.U. Timişoara SA nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 36086 mp din litigiu în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990. Dacă terenurile ar fi intrat în proprietatea societăţilor comerciale constituite în temeiul art. 17 din Legea nr. 15/1990, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 care reglementează procedura privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat ar fi lipsite de sens.[26]
Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu pot duce la o altă concluzie. Potrivit acestora, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, în cauză, imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul intimatei SC C. SRL, în lipsa oricărui titlu.;[27] ”.
Mergand pe teoria actului constitutiv de drepturi, o serie de instante au refuzat societatilor aflate in procedura falimentului emiterea certificatului, fata de faptul ca, fiind in faliment, obiectul de activitate nu se mai putea desfasura, caz in care conditia impusa de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 (necesitatea terenului in vedererea realizarii propriului obiect de activitate) nu mai era indeplinita:
“În plus, instanţa constată că procedura prevăzută de HG 834/1991 este destinată obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru imobile necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate (art. 1). În situaţia particulară a reclamantei, această nemaidesfăşurând activitate specifică, cererea sa este lipsită de interes.;[28]
Potrivit art. 1 din HG nr.834/1991 , una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite de către societatea care solicită eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile HGR nr.834/1991, este aceea ca aceste terenuri sa fie necesare societăţii, în vederea desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate. Or, pe rolul Tribunalul Bucureşti-Secţia VII se află dosarul XXXXXXXXXX06 având ca obiect falimentul debitoarei _________________. In consecinţă, atâta vreme cât societatea ACM Lirtarc SA şi-a încetat activitatea, fiind în procedura falimentului, aceasta nu îndeplineşte toate condiţiile pentru eliberarea de către CGMB a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv condiţia ca terenurile pentru care se solicită eliberarea certificatului să fie necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate si nu in vederea vinderii de către lichidatorul judiciar.;[29]
Potrivit art. 20 din Legea 15/1990 bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă art. 1 din HG 834/1991 arată că aceste bunuri trebuie să se afle în patrimoniul societăţii comerciale şi să fie necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate. La momentul la care a formulat cererea s_________ reclamantă se află în faliment şi conform art. 85 alin.7 din Legea 85/2014 poate desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării. Chiar dacă acest bun se afla în patrimoniul societăţii şi sa obţinut aprobarea SNC SA Ploieşti pentru efectuarea demersurilor legale în vederea obţinerii dreptului de proprietate, dreptul de proprietate nu este recunoscut decât dacă bunul aflat în patrimoniu este necesar desfăşurării activităţii. Ori, din moment ce reclamanta se află în faliment , ea nu poate exploata incinta minieră şi prin urmare bunul respectiv nu serveşte la desfăşurarea activităţii sale ci la îndestularea creditorilor în procedura falimentului. Scopul legii nu este acela ca bunul să __________________ lichidare şi să îndestuleze creditorii ci acesta trebuia să fie necesar pentru funcţionarea şi nu pentru lichidarea societăţii.;[30]
Faţă de cele expuse anterior şi în acord cu concluziile instanţei de fond, Înalta Curte constată că este legal refuzul de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate întrucât reclamanta societate dizolvată şi aflată în procedura falimentului nu mai îndeplinea cerinţele prevederilor legale incidente cauzei, respectiv: Legii 31/1990, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 577/2002, O.U.G. nr. 88/1997 şi Legii 137/2002.;[31]
Susţinerile recurentei în sensul că îndeplineşte această cerinţă sunt nefondate cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, „De la data intrării în faliment debitorul va putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării”, fiind necontestat faptul că în prezent recurenta nu mai desfăşoară activitate conform obiectului său de activitate. În consecinţă, terenul în cauză nu este necesar desfăşurării activităţii societăţii solicitante, în cauza de faţă nejustificându-se eliberarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate în raport cu prevederile legale.;[32]”.
7. Natura juridica a certificatului – opinia noastra – veritabil titlu de proprietate cu efect constitutiv
Din punctul nostru de vedere certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este un veritabil titlu de proprietate, titlu ce are exclusiv efect constitutiv, in lipsa emiterii unui astfel de act neputandu-se discuta de existenta vreunui drept de proprietate asupra unui teren in patrimoniul unei societati comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990.
Principalele noastre argumente sunt expuse in continuare.
In primul rand, Legea nr. 15/1990 a stabilit in mod expres ca nu toate bunurile aflate in patrimoniul noilor societati comerciale se afla in proprietatea acesteia, ci numai cele dobandite cu un astfel de titlu.
In acest sens, dispozitiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 prevedeau si prevad si in prezent:
„Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sint proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobindite cu alt titlu.”.
Or, in conditiile in care legiuitorul roman ar fi dorit sa existe o improprietarire ope legis a tuturor societatilor comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990 cu absolut toate bunurile detinute (de ex. cu toate terenurile detinute), apreciem ca ar fi folosit sintagme corespunzatoare acestui sens (de ex. toate bunurile din patrimoniu sunt, de drept, in proprietatea societatii).
Daca toate bunurile detinute de o societate ar fi fost detinute numai in proprietate, ultima parte a normei juridice expuse mai sus ar fi completa lipsita de sens si aplicabilitate practica (nu s-ar mai aplica in nicio situatie).
In al doilea rand, teza improprietaririi ope legis, daca ar fi acceptata, ar genera o contradictie vadita intre doua norme ale Legii nr. 15/1990, ceea ce contravine oricarei reguli de interpretare a actelor normative (mai ales regulii privind interpretarea sistematica a unui text legal in raport cu alte texte din acelasi act).
Sa presupunem ca textul art. 20 din Legea nr. 15/1990 vorbeste de o improprietarire ope legis sens in care, in patrimoniul noii societati, inca de la infiintare, s-ar regasi numai drepturi de proprietate asupra terenurilor.
In acest caz, aceasta teorie ar veni in contradictie directa cu prevederile art. 18 lit. c tot din Legea nr. 15/1990, care mentioneaza in mod expres ca patrimoniul noilor societati comerciale este acelasi cu patrimoniul fostelor intreprinderi de stat (patrimoniu in care nu exista niciun drept de proprietate asupra terenurilor, ci numai un drept de folosinta sau de administrare).
In acest caz ar exista o contradictie vadita care nu ar putea sa raspunda la o intrebare simpla – ce aveau in proprietate noile societati comerciale (i) folosinta / administrarea terenurilor potrivit art. 18 lit. c sau (ii) proprietatea asupra terenurilor potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990, cele doua ipoteze excluzandu-se in mod reciproc.
In al treilea rand, teza improprietaririi ope legis face de prisos un intreg act normativ, respectiv H.G. nr. 834/1991, golindu-l de aplicabilitate practica.
Ce rost are desemnarea unei comisii, ce rost are verificarea regimului juridic al terenurilor, ce rost are identificarea necesitatii anumitor terenuri etc., in masura in care oricum toate erau in proprietatea societatii?
Raspuns: absolut niciunul.
Or, trebuie remarcat ca Legea nr. 15/1990 este foarte clara, in sensul ca bunurile noilor societati (toate) urmau sa fie stabilite pe baza unei metodologii ce urma a forma obiectul unei Hotarari de Guvern.
In acest sens au fost si sunt prevederile art. 19 din Legea nr. 15/1990:
„Inventarierea patrimoniului unitatilor economice de stat supuse transformarii in societati comerciale, precum si evaluarea si stabilirea capitalului societatilor comerciale infiintate pe aceasta cale se fac in conditiile stabilite prin hotarire a guvernului.”.
In al patrulea rand, teza improprietarii de drept vine in contradictie cu o serie de norme juridice din H.G. nr. 834/1991.
Dupa cum rezulta din simpla citire a art. 1 din H.G. nr. 834/1991 nu toate terenurile detinute de noile societati comerciale urmau sa formeze obiectul proprietatii, ci numai cele care erau necesare realizarii obiectului de activitate:
„Terenurile aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat la data infiintarii acestora, necesare desfasurarii activitatii conform obiectului lor de activitate, se determina…”.
Or, nu se poate spune, pe de o parte, ca toate bunurile sunt in proprietate, iar ulterior, cand acestea sunt identificate potrivit unei metodologii clare, ca numai o parte ar fi de fapt in proprietate (ar fi un total non-sens juridic).
Si din punct de vedere al taxelor, H.G. nr. 834/1991 face diferenta clara intre situatia terenurilor inainte de emiterea certificatului si terenurile pentru care s-au emis certificate, fiind stabilite regimuri fiscale de taxare total diferite.
In acest sens, prevederile art. 8 din H.G. nr. 834/1991 stabilesc:
„Pentru terenurile stabilite in conditiile prezentei hotariri, societatile comerciale vor achita, in continuare, taxele legale, pina la eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Dupa aceasta data, obligatiile fiscale vor fi cele stabilite in conditiile legii.”.
Or, daca s-ar acredita teza improprietaririi ope legis ar insemna ca regimul juridic al terenului ar ramane neschimbat (proprietate cand se infiinteaza societatea si proprietate cand se emite certificatul), sens in care nu ar exista nicio ratiune a normei expuse anterior privind aplicarea a doua regimuri de taxare diferite (cum sa taxezi diferit acelasi drept ramas neschimbat?).
In al cincilea rand, teza improprietaririi ope legis vine in contradictie si cu, Criteriile emise in baza art. 2 din H.G. nr. 834/1991, respectiv Criteriile 1C/311/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si Criteriile 2665/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Finantelor.
Daca ar fi existat o dobandire ope legis, ce rost ar mai fi avut ca, Comisiile sa verifice regimul juridic al terenurilor (nu era totul identic – proprietate, proprietate, proprietate etc.)?
Or, din interpretarea art. 4 lit. a din Criterii rezulta expres ca regimul juridic se analiza prioritar de catre Comisii:
„Comisiile constituite conform prevederilor art. 2 au urmatoarele atributii: a) verifica regimul juridic al terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat: – titlul asupra terenurilor – legi, decrete, ordine, decizii, contracte, acorduri, hotarari, etc.; ”.
Mai mult, art. 24 din Criterii vorbeste de indeplinirea formalitatilor de publicitate imobiliara numai dupa obtinerea certificatului si numai in baza acestuia:
„Societatile comerciale cu capital de stat, in termen de 15 zile de la obtinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, au obligatia inregistrarii acestuia in documentele de publicitate imobiliara prevazute de lege.”.
Or, daca am fi fost in situatia dobandirii ope legis a proprietatii, societatile nu aveau nevoie de un certificat, ci se puteau duce oricand sa indeplineasca formalitatile de publicitate (ceea ce in practica nu s-a intamplat nici macar o data).
In al saselea rand, teza dobandirii proprietatii direct in baza legii, vine in contradictie cu operatiuni juridice impuse de alte acte normative (ex. Legea nr. 137/2002).
Dispozitiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 vorbesc de o majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care se emite certificatul, aceasta valoare urmand sa fie considerata aport in natura al statului roman.
Ceea ce este important de retinut este faptul ca operatiunea de majorare nu poate avea loc in lipsa certificatului, fiind conditionata de emiterea acestui inscris.
Or, daca proprietatea s-ar dobandi ope legis, majorarea capitalului ar trebui sa se realizeze de indata (adica chiar la momentul infiintarii societatii), iar nu tocmai la momentul emiterii certificatului (neexistand nicio ratiune pentru o astfel de amanare).
Apreciem ca tocmai pentru ca, certificatul este singurul act doveditor al dreptului de proprietate asupra terenului, majorarea este ulterioara momentului emiterii actului.
In al saptelea rand, daca ar exista o improprietarire de drept remediile de contestare puse la dispozitie de Legea nr. 554/2004 ar fi golite de continut.
Orice certificat de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor este un veritabil act administrativ in sensul Legii nr. 554/2004, aspect sustinut in mod constant de practica instantelor judecatoresti.
Actele administrative cu caracter individual (cum este si cazul certificatului) pot fi contestate fie pe cale de actiune directa, fie pe calea exceptiei de nelegalitate, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art. 8 si 4 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a putea contesta un act administrativ contestatorul trebuie sa justifice un interes.
Or, daca s-ar acredita ideea potrivit careia o societate infiintata in baza Legii nr. 15/1990 a dobandit proprietatea asupra terenurilor detinute direct in baza legii, atunci contestarea oricarui certificat, fie pe cale de actiune, fie pe calea exceptiei de nelegalitate, ar fi lipsita complet de orice interes (pentru ca si in cazul admiterii contestatiei si invalidarii certificatului, dreptul de proprietate s-ar afla tot in patrimoniul societatii in baza dobandirii ope legis), ceea ce nu poate fi permis intr-un stat de drept.
8. Concluzii
Desi practica instantelor judecatoresti este in continuare impartita, iar deciziile pronuntate de C.C.R. genereaza multiple contradictii pentru a putea fi puse in practica, apreciem ca orice certificat de atestare a dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, emis in baza H.G. nr. 834/1991, in favoarea unei societati comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990, reprezinta un veritabil titlu de proprietate cu efect constitutiv de drepturi, argumentele care sustin o astfel de teorie fiind numeroase.
[1] Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciala publicata in Monitorul Oficial nr. 98/08.08.1990
[2] H.G. nr. 834/1991privind stabilirea si evaluarea unor terenuri detinute de societatile comerciale cu capital de stat publicata in Monitorul Oficial nr. 259/20.12.1991
[3] Criteriile 1C/311/1992 si Criteriile 2665/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat publicate in Monitorul Oficial nr. 54/31.03.1992
[4] Sentinta civila nr. 2298/06.12.2021. Judecatoria Bistrita, Sectia Civila
[5] Sentinta civila nr. 7920/15.10.2021 Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti
[6] Sentinta civila nr. 8634/28.07.2021 Judecatoria Iasi, Sectia Civila
[7] Sentinta civila nr. 945/11.06.2021 Tribunalul Bucuresti, Sectia a III – a Civila
[8] Decizia civila nr. 585/A/02.06.2021 Tribunalul Valcea, Sectia I Civila
[9] Decizia civila nr. 882/29.03.2021 Tribunalul Iasi, Sectia I Civila
[10] Sentinta civila nr. 1610/23.02.2021 Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti
[11] Sentinta civila nr. 201/05.02.2021 Judecatoria Tulea, Sectia Civila si Penala
[12] Sentinta civila nr. 1900/06.12.2018 Tribunalul Constanta, Sectia de Contencios si Administrativ
[13] Decizia civila nr. 3282/07.06.2011 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal
[14] Decizia civila nr. 4874/19.10.2005 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Comerciala
[15] Sentinta civila nr. 397/22.09.2021 Judecatoria Chisineu Cris
[16] Decizia civila nr. 927/27.05.2021 Tribunalul Neamt, Sectia I Civila si de Contencios Administrativ
[17] Decizia civila nr. 202/13.05.2021 Curtea de Apel Pitesti, Sectia I Civila
[18] Decizia civila nr. 392/CA/01.04.2021 Curtea de Apel Constanta, Sectia a II – a Civila de Contencios Administrativ si Fiscal
[19] Sentinta civila nr. 3936/14.12.2020 Judecatoria Targoviste
[20] Decizia civila nr. 2723/28.10.2020 Tribunalul Arges, Sectia Civila
[21] Decizia civila nr. 33/15.01.2020 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia I Civila
[22] Decizia civila nr. 5275/23.09.2004 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Civila si de Proprietate Intelectuala
[23] Decizia civila nr. 396/27.01.2011 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Comerciala
[24] Decizia civila nr. 2474/26.11.2015 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia a II – a Civila
[25] Decizia civila nr. 5275/23.09.2004 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Civila si de Proprietate Intelectuala
[26] Decizia civila nr. 744/08.02.2012 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia I Civila
[27] Decizia civila nr. 9219/05.11.2009 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Civila si de Proprietate Intelectuala
[28] Sentinta nr. 238/F/18.06.2018 Tribunalul Alba (www.rolii.ro)
[29] Decizie civila nr. 776/18.03.2014 Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI – a Civila (www.rolii.ro)
[30] Sentinta civila nr. 39/22.02.2018 Curtea de Apel Cluj, Sectia a III – Contencios Administrativ si Fiscal (www.rolii.ro)
[31] Decizie nr. 2453/10.05.2019 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Contencios Administrativ si Fiscal
[32] Decizie nr. 777/16.02.2012 Inalta Curte de Casatie si Justitie
Av. Răzvan Nicolae Popescu, Partener Dumitru, Popescu si Asociatii SPARL
Membru DPA Legal Team
