Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Drept penal, Opinii, Procedură penală, SELECTED

Abuzul în serviciu și consacrarea legislativă a efectelor dezincriminării „parțiale” printr-o decizie a Curții Constituționale

31 octombrie 2023 | Giulia ȘOLOGON
Giulia Sologon

Giulia Șologon

Recent, a fost finalizat demersul legislativ de punere în acord a legislației penale cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale, un proces lent și tardiv, luând în considerare nocivitatea consecințelor generate în practică de activitatea unor norme neconstituționale.

Fluctuațiile practicii judiciare, necorelările instituțiilor supuse modificării cu legislația penală și intervențiile anterioare pur sectoriale au fost temperate de publicarea Legilor nr. 200 și nr. 201/2023 în Monitorul Oficial nr. 618/06.07.2023. Această mobilizare legislativă ar trebui să împiedice, între altele, orice eschivare de la recunoașterea jurisprudențială și doctrinară a efectelor juridice obligatorii generate de Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 privind infracțiunea de abuz în serviciu.

Prin Decizia 405/2016 a Curții Constituționale, s-a statuat că dispozițiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestuia se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Jurisprudența constituțională subliniază că, „în materie penală, principiul legalității incriminării – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege atribuie în competența exclusivă a legiuitorului primar stabilirea conduitei ce se impune a fi respectată de destinatarul legii penale, în caz contrar, fiindu-i atrasă răspunderea penală.” (par. 64 – 66)

Ulterior publicării acestei decizii, în practica judiciară s-a analizat în mod divergent incidența dispozițiilor art. 4 din Codul penal – aplicarea legii penale de dezincriminare – cu privire la situațiile juridice născute în legătură cu incriminarea prevăzută în art. 297 din Codul penal și în legile penale cu domeniu de aplicare conex, atât în cauzele pendinte, cât și în faza executării.

În cea dintâi situație, dinamica procesuală a fazei de judecată a permis clarificarea încadrărilor juridice pentru infracțiunile de abuz în serviciu în raport cu elementele particulare ale faptelor ce făceau obiectul sesizării instanței. Problemele s-au ivit, însă, cu precădere, în cea de-a doua ipoteză, în cadrul procesual configurat de formularea cererilor de înlăturare a pedepsei ca urmare a intervenției unei legi penale de dezincriminare. În acest caz, practica judiciară opina, la vremea respectivă, în mod eronat și în majoritate, în sensul excluderii efectelor Deciziei nr. 405/2016 din domeniul de aplicare al art. 595 din Codul de procedură penală.

Evenimente juridice

JURIDICE by Night

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

O radiografie a practicii judiciare consecvente în această direcție a fost realizată în perioada ulterioară publicării Deciziei nr. 405/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2019, fiind reținute, în esență, două orientări principale ale instanțelor:

„2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că o cerere formulată de o persoană condamnată definitiv pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă prin încălcarea atribuţiilor de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislaţia primară, legi şi ordonanţe ale Guvernului, prin care solicită aplicarea dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatarea dezincriminării infracţiunii şi anularea formelor de executare, este fie inadmisibilă, fie nefondată.

2.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că într-o atare situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cererile fiind admisibile şi fondate, instanța fiind datoare să verifice dacă a avut loc dezincriminarea faptei pentru care a fost condamnată persoana în ipoteza creată de considerentele şi dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 care restrânge sfera de incidenţă a textului art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.

3. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală sunt aplicabile cererilor formulate în etapa executării pedepsei prin care se invocă dezincriminarea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă de o persoană prin încălcarea unor atribuţii de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislaţia primară (legi şi ordonanţe ale Guvernului), condamnată printr-o hotărâre penală definitivă, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, întrucât această decizie interpretativă, în sens larg, reprezintă o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea.” (s.n.)

Întrucât până la soluționarea recursului în interesul legii a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 651/2018, cererea a fost respinsă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reținând că incidența deciziei menționate exclude orice formă de practică neunitară, având în vedere efectele sale generale și obligatorii prevăzute de art. 147 din Constituția României.

Prin Decizia nr. 651/2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, reținând că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca fiind un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională, iar soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este, de asemenea, neconstituțională.

În considerentele Deciziei nr. 651/2018, Curtea Constituțională a reținut:

„48. Atunci însă când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare.

49. Având în vedere efectele acestei tipologii de acte jurisdicționale asupra dreptului substanțial penal, o astfel de decizie a Curții Constituționale trebuie să determine consecințe asupra situației juridice a oricărei persoane care intră sub incidența sa, indiferent de stadiul în care se află procesul penal (s.n.), deci inclusiv în faza executării hotărârii judecătorești definitive de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. Producerea unor atare efecte nu este incompatibilă cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor (ex nunc), întrucât producerea consecințelor pentru trecut nu derivă din aplicarea deciziei Curții, ci din asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicție constituțională cu cele ale unei legi de dezincriminare (s.n.).”

Prin Decizia nr. 651/2018, Curtea Constituțională a arătat că „posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, dar și prin intermediul deciziei Curții Constituționale prin care se admite excepția de neconstituționalitate a unei norme de incriminare, cu consecința constatării neconstituționalității întregului text de incriminare[1] sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conținutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). În acest din urmă caz, se produce o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, sens în care Curtea constată că prin efectele deciziei sale se pot reconfigura anumite infracțiuni.”

Cu toate că efectele deciziilor nr. 405/2016 și 651/2018 ar fi fost suficiente prin ele însele, în mod neechivoc, a stabili necesitatea efectuării unei noi analize în ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în raport cu situația de fapt stabilită în mod definitiv prin hotărârea judecătorească de condamnare, unele instanțe au declinat realizarea unui asemenea control, stabilind că legea de dezincriminare trebuie analizată în mod abstract, în raport cu elementele constitutive esențiale ale infracțiunii, indiferent de modificările intervenite ulterior în conținutul acestora.[2]

În concret, instanțele care au adoptat acest punct de vedere au stabilit că modelul normativ prevăzut în art. 297 alin. (1) din Codul penal – „îndeplinirea în mod defectuos” a unui act de serviciu se menține în sfera ilicitului penal, urmând ca prin această sintagmă să se înțeleagă „îndeplinirea prin încălcarea legii” a respectivului act de serviciu. Urmând raționamentul, au apreciat că această modalitate alternativă a elementului material este menținută în fondul activ al legislației și continuă să plaseze în sfera ilicitului penal activitățile de îndeplinire „defectuoasă” a actelor de serviciu.

Ignorând obligația procesual pozitivă născută în sarcina lor ca urmare a jurisprudenței constituționale obligatorii, instanțele naționale care au agreat această linie de gândire au apreciat că excedează atribuțiilor instanței de executare efectuarea unei noi cercetări a elementelor constitutive corespunzătoare infracțiunii de abuz în serviciu pentru a stabili dacă, în cadrul unei judecăți ideatice asupra fondului, s-ar menține dispoziția de condamnare ori s-ar dispune achitarea, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

Prin adoptarea Legilor nr. 200 și 201/2023, această soluție a fost înlăturată din sfera celor posibil de adoptat, legiuitorul reglementând in terminis obligația instanței de executare, ca, odată învestită cu o cerere de înlăturare a pedepsei și de constatare a încetării consecințelor infracțiunii în contextul dezincriminării parțiale, să analizeze în cadrul procesual prevăzut de art. 595 din Codul de procedură penală „aplicarea legii de dezincriminare”, în condițiile art. 4 din Codul penal, însă nu prin raportare la modelul abstract de infracțiune potențial a fi menținut în noua legislație, ci exclusiv prin raportare la o „faptă determinată” și aptitudinea concretă a acesteia de a mai fi încadrată în noua configurație legislativă.

Prin art. III pct. 1 din Legea nr. 200/2023, a fost introdus alin. (3) în cadrul art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia: Dispozițiile art. 4 din Codul penal sunt aplicabile și atunci când, în urma unei decizii a Curții Constituționale, o faptă determinată nu mai întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni sau forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii.”

Reglementarea inițială a art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal trata expres doar ipoteza în care dezincriminarea opera în contextul unui act normativ de legislație primară. Anterior introducerii alin. (3) al art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, practica instanțelor naționale se ralia opiniei potrivit căreia dezincriminarea nu operează în ipoteza în care legea nouă modifică doar o parte din condițiile de incriminare ori de sancționare în raport cu legea veche. Raționamentul se fundamenta pe premisa că nu ar fi incidentă abolirea unei incriminări, ci o continuitate a incriminării faptei, fiind aplicabilă legea penală mai favorabilă în acest caz.

Jurisprudența instanței supreme a reținut de la bun început că textul de lege este incident și în ipoteza în care, în concret, fapta ce formează obiectul acuzației penale sau pentru care s-a pronunțat deja o soluție de condamnare nu mai întrunește unul sau mai multe elemente ale noului conținut constitutiv[3], însă aceasta nu a fost neapărat și practica majoritară a celorlalte instanțe.

Or, prin introducerea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, se consacră expres caracterul incontestabil al dezincriminării parțiale, iar nu doar totale, în urma controlului de constituționalitate efectuat de Curtea Constituțională prin care se declară ca neconstituțională o normă de incriminare.

Actualmente, aplicarea legii de dezincriminare în condițiile art. 4 din Codul penal este incidentă și în cazul actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale ca urmare a soluționării de Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor de judecată, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori.

Prin Decizia nr. 6/HP/2017, instanța supremă a reținut că o decizie prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituţionalităţii unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existenţa unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.”

O primă modalitate de dezincriminare rezultă din prevederile art. 4 alin. (1) teza I din Codul penal – fie legea care a incriminat fapta a fost scoasă din vigoare, fie numai norma incriminatoare din cuprinsul legii respective a fost scoasă din vigoare.

Cea de-a doua modalitate rezultă din dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. Spre deosebire de prima modalitate, în care dezincriminarea unei fapte se apreciază prin abrogarea normei incriminatoare, fără a exista pe mai departe o continuitate a acelei incriminări, în cazul celei de-a doua modalități, norma incriminatoare este modificată printr-o lege nouă. În această modalitate, deși din punct de vedere abstract există o continuitate a incriminării, este posibil ca „o faptă determinată” să nu mai întrunească toate condițiile prevăzute de noua lege pentru existența infracțiunii. În atare situație, pentru cel care a săvârșit fapta concretă, legea nouă nu o mai prevede, drept pentru care aceasta nu mai are caracter infracțional. Soluția este similară și în cazul în care legea veche iese din vigoare, dar începând cu aceeași dată, incriminarea faptei este preluată de legea nouă cu unele modificări privind condițiile de incriminare, iar în concret, fapta săvârșită sub imperiul legii vechi nu mai îndeplinește condițiile de incriminare prevăzute de legea nouă.

Prin introducerea alin. (3) în conținutul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, aplicarea legii de dezincriminare în condițiile art. 4 din Codul penal este instituită legislativ și în cazul actelor normative ori prevederilor cuprinse în acestea, declarate ca fiind neconstituționale urmare a soluționării de Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor de judecată, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori.

În egală măsură, prin introducerea alin. (3) în art. art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a fost asumată legislativ regula în baza căreia, pentru a decide dacă legea nouă dezincriminează fapta, total sau parțial, aceasta trebuie examinată în concret în raport cu „o faptă determinată”, iar nu în funcție de suprimarea sau modificarea în abstract a normei incriminatoare.

Evaluarea incidenței legii de dezincriminare, indiferent de formula în care operează (ca act de legislație primară sau ca decizie prin care se declară neconstituționalitatea unei norme de incriminare) se realizează in concreto, prin raportare la fapta efectiv comisă. Astfel, este posibil ca, in abstracto, norma de incriminare să fie în continuare prevăzută de legea nouă, însă prin raportare la elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă, fapta concret comisă în realitatea obiectivă să nu mai fie incriminată.

Totodată, prin Legea nr. 201/2023, a fost introdus alin. (11) în cadrul art. 595 din Codul de procedură penală, potrivit căruia: „(11) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul admiterii unei excepții de neconstituționalitate, dacă, în urma acestei decizii a Curții Constituționale, o faptă determinată nu mai întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni sau forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii ori dacă respectiva decizie determină reducerea limitei maxime a pedepsei sau a măsurii prevăzute de lege, iar pedeapsa sau măsura care se execută ori urmează a se executa depășește acest maxim.

Plecând de la esența și conținutul normelor precitate, rezultă neechivoc necesitatea ca analiza incidenței art. 4 din Codul penal, privind aplicarea legii de dezincriminare, să aibă în epicentrul analizei fapta ce a constituit obiect al judecății, în circumstanțierea pe care o poartă în cadrul hotărârii definitive pusă în executare, urmând ca fiecare element constitutiv al infracțiunii analizate să fie stabilit prin corespondență cu baza factuală reținută în hotărârea de condamnare.

Dacă am admite că art. 4 din Codul penal este susceptibil de înțelesuri distincte în raport cu faza procesuală în care se invocă, s-ar crea un nonsens juridic: deși „fapta determinată” a fost dezincriminată, iar aplicarea art. 4 în faza judecății ar atrage în mod natural pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, aplicarea aceluiași temei juridic, dar în faza de executare, ar avea ca rezultat o dezlegare de compromis, în dauna condamnatului, fundamentată pe o falsă imposibilitate de valorificare a dezincriminării parțiale: menținerea soluției de condamnare, cu motivarea de nezdruncinat că fapta dezincriminată in concreto continuă să fie prevăzută in abstracto în legea penală.

O demarcație clară între persoanele condamnate pentru o infracțiune dezincriminată ulterior prin lege și cele condamnate în temeiul unei norme declarată neconstituțională este esențială pentru a înțelege paroxismul în care s-ar situa opinia contrară a instanțelor în rezolvarea incidentului intervenției unei legi penale de dezincriminare în procedura prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală.

În primul caz, legea de dezincriminare reprezintă un act de politică penală, în baza căruia statul apreciază, într-un context socio – politic specific, că reprimarea unei forme particulare de ilicit penal nu mai corespunde nevoilor societății sau nu mai atinge suficiența gradului de pericol social. În această ipoteză, se prezumă că pe întreaga durată de aplicare a normei penale, aceasta și-a dovedit și fructificat eficiența, incriminând o potențială relație de conflict de drept penal care, odată declanșat, va include în sfera ilicitului penal actele de conduită reglementate, cu consecința aplicării legale și proporționale a unei sancțiuni.

Spre deosebire de legea de dezincriminare ca act de legislație primară, decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare asumă că începând cu prima zi de activitate a legii penale, aceasta a restrâns un drept particular în condiții contrare exigențelor constituționale. Pe cale de consecință, legea penală neconformă nu trebuia să existe ab initio în acea formă ori nu era aptă a produce efectele prevăzute în decizia de admitere a excepției, efectul fiind excluderea automată a normei din fondul activ al legislației, înlăturarea imediată și necondiționată a consecințelor pe care legea neconstituțională le-a produs pe întreaga durată de activitate a acesteia, precum și punerea în acord a legislației naționale de drept substanțial și procesual.

Dispozițiile art. 595 alin. (11) din Codul de procedură penală și Decizia nr. 651/2018 stabilesc doar haina procedurală pe care remediul ce are drept scop înlăturarea efectelor neconstituționalității trebuie să o îmbrace. Spre deosebire de legea de dezincriminare, decizia Curții Constituționale nu constituie un act de politică penală și nu tranșează aptitudinea concretă a normei de drept penal în a rezolva situația socială în considerarea căreia a fost reglementată.

Prin sedimentarea unei practici neconforme cu deciziile instanței de contencios constituțional, s-a produs o perpetuare a efectelor normelor de drept penal neconstituționale și a conflictului constituțional pe care deciziile Curții au urmărit a-l înlătura.

Pare că odată cu intervenția legiuitorului prin introducerea alin. (3) în art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal va dispărea această practică, oferindu-se părților interesate calea înlăturării consecințelor condamnărilor în baza unor incriminări în conflict cu legea fundamentală.


[1] A se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015
[2] Curtea de Apel București – Secția I Penală, decizia nr. 284/22.08.2019, www.rejust.ro
[3] ICCJ, Secția penală – Decizia nr. 217/A/2014, www.scj.ro


Avocat Giulia Șologon, ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories