« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Scurte considerente cu privire la evoluția drepturilor copilului și a noțiunii de viață de familie în jurisprudența CEDO. Modificările aduse procedurii adopției interne (Legea nr. 273/2004) prin Legea nr. 268/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției
15.01.2021 | Mihaela POPOACĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Mihaela Popoacă

Mihaela Popoacă

I. INTRODUCERE

Problematica drepturilor copilului și ale tânărului s-a aflat în permanență în atenția organismelor internaționale, încă de la adoptarea la 10 decembrie 1948 a Declarației Universale a Drepturilor Omului, iar în prezent a căpătat proporțiile unui adevărat fenomen politic și juridic internațional, cu consecința adoptării unui număr mare de reglementări internaționale și a numeroase mecanisme pentru punerea lor în practică.

Diferite calitativ de cele ale adulților, drepturile copilului fac obiectul a numeroase documente, cu sau fără forță juridică, cu caracter universal sau regional ce enunță principiile, standardele și normele ce trebuie respectate de către state în raporturile lor cu cei mai tineri cetățeni sau resortisanți ai săi.

Reperul fundamental al tuturor acestor instrumente și reglementări interne dintr-un stat de drept îl reprezintă interesul superior al copilului, care presupune satisfacerea nevoilor impuse de o dezvoltare normală. Drepturile reprezintă nevoile lui pentru o dezvoltare optimă, recunoscute și ridicate la rang de lege, care creează obligații egale pentru toți care se implică în viața copilului.[1]

Domeniul sistemului național de protecție a copilului aflat în dificultate a suportat modificări de substanță ca urmare a evoluției societății românești după decembrie 1989.

Reforma sistemului de protecție a copilului în România și-a propus atingerea standardelor europene, atât la nivel instituțional, cât și legislativ, pilonul de boltă al întregii legislații, în materie constituindu-l interesul superior al copilului, dezvoltat și nuanțat în jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului este concepută de Curte ca „un instrument viu” ce trebuie interpretat în lumina concepțiilor ce prevalează în zilele noastre în societățile democratice.[2]

Îndatorirea primordială a Curții este aceea de a realiza, la nivelul cel mai ridicat, o conciliere sau mai curând „un echilibru just între apărarea interesului general al Comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atribuind o valoare specială acestora din urmă.”

În acord cu dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român a urmărit protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrale ale autorităților publice, cât și realizarea obligațiilor lor pozitive inerente „respectării” efective a vieții de familie.

Și într-un caz și în celălalt trebuie respectat, așa cum a reținut constant Curtea, „justul echilibru între interesele individului și cele ale societății, în asamblul său, în ambele ipostaze statul bucurându-se de o anumită marjă de apreciere” (hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A, nr. 290, pag. 19, alin. 49).

Fiind vorba despre obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna – atunci când a constatat existența relațiilor de familie întemeiate pe filiația naturală sau pe legături afective deja existente – că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune de aceste măsuri (hotărârile din cauzele Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A, nr. 156, pag. 26-27, alin, 71; Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A, nr. 250, pag. 35-36, alin. 90; și Hokkanen împotriva Finlandei din 23.09.1994, seria A, nr. 299 A, pag. 20, alin. 55).

Această obligație a statului nu este însă absolută, măsurile dispuse de autoritățile naționale trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și de libertățile acestor persoane, și în special de interesele superioare ale copilului.

În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, „autoritățile naționale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporționalitate între ele (hotărârea Hokkanen, pag. 22, alin. 58, Scozzari și Giunta împotriva Italiei nr. 39221/98 și 41963/98 alin. 221, CEDO 2000-VIII), iar interesul superior al copilului, în funcție de natura și de importanța sa, poate să prevaleze față de cel al părintelui” (hotărârea în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/1996, lin. 62).

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că importanța de a privilegia interesele copilului față de cele ale părinților este sporită în cazul unei relații care are la bază adopția, întrucât adopția înseamnă „găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie” (hotărârea în cauza Frette împotriva Franței nr. 36515/97, alin. 42, CEDO 2002 – I; hotărârea în cauza Pini și Bertani, Manera și Artipaldi împotriva României, din 22 iunie 2004, în cererile nr. 78028/01 și 78030/01, alin. 156).

Răspunzând exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 8) și jurisprudenței CEDO, legiuitorului român a prevăzut prin Legea nr. 273/2004, privind regimului juridic al adopției, ca această măsură de protecție a copilului să se fundamenteze pe principiul determinării compatibilității adoptatorului cu minorul, luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de acesta în legătură cu mediul în care dorește să fie crescut.

Prin tradiție (comună, în bună măsură, tuturor societăților), creșterea copiilor a fost concepută ca o obligație naturală a părinților și a familiei. După regula generală, care consacră de fapt una dintre cele mai vechi tradiții, familia este cea care datorează ocrotirea și grija față de copil, fiind răspunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor de creștere și întreținere. Într-o astfel de tradiție apare aproape firesc ca relațiile copilului cu societatea să fie mediate de familie.

Studiile de sociologie a copilăriei evidențiază că la adăpostul vălului vieții private și a obligației naturale, al drepturilor absolute ale familiei (tatălui) asupra copiilor, din timpul romanilor și până în Evul Mediu târziu copiii au fost abandonați în număr mare, în întreaga Europă, de către părinți din toate categoriile sociale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea copiii încă mai puteau fi vânduți de părinții lor, iar un copil de 7 ani putea fi executat pentru furt. În opoziție cu imaginea pe care o avem astăzi despre copilărie, de grijă si ocrotire, „istoria copilăriei este un coșmar din care abia am început să ne trezim. Cu cât ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelu grijii acordate copilului, cu atât mai mare va fi posibilitatea ca aceștia să fie uciși, abandonați, maltratați și abuzați sexual”.[3]

Practic până la începutul secolului XX, copiii au fost tratați și considerați ca o extensie a părinților, fără a deține drepturi per se. Mentalitatea care a dominat și domină încă este aceea a identității de interese dintre părinți și copii. „Ideea că minorii ar putea avea drepturi și, că aceste drepturi ar putea fi substanțial diferite de cele ale adulților este o achiziție recentă a gândirii și practicii socio-juridice”[4]. Abia în a doua jumătate a secolului XX în legislațiile constituționale europene și nordamericane au început să apară reglementări explicite cu privire la copil și la drepturile sale.

Evoluția a fost lentă. Un prim pas în destrămarea imperiului puterii părintești absolute asupra copiilor a fost făcut la începutul secolului XX, prin întelegerea faptului că statul are o obligație pozitivă față de copii. Intervenția sa este legată în special de acele situații în care părinții sunt în imposibilitatea permanentă sau temporară de a-și îndeplini obligațiile legate de creșterea și ocrotirea copiilor. Acțiunea pozitivă a statului în domeniul ocrotirii copilului s-a extins și prin preluarea unor responsabilități sociale cum ar fi educația și sănătatea. În timp, statul a intervenit și în acele situații în care viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică ale copilului sunt periclitate în mediul familial.

La mijlocul secolului XX majoritatea legislațiilor europene cuprindeau reglementări referitoare la drepturile și obligațiile părintești față de copiii lor minori, la obligația pozitivă a statului de a interveni sub diferite forme, în anumite circumstanțe. Pe această cale, drepturile „absolute” odinioară, ale părinților (ale taților, de regulă) asupra copiilor se relativizează, sunt echilibrate de obligații a căror îndeplinire poate fi sprijinită sau preluată în anumite circumstanțe, de către stat sau organisme mandatate de acesta. Reglementarea egalității drepturilor și obligațiilor ambilor părinți în îngrijirea copiilor a avut, de asemenea, un impact pozitiv asupra ocrotirii copilului. Există mari variații în legislațiie europene în ce privește recunoașterea egalității în drepturi a femeii și bărbatului în exercitarea ocrotirii părintești. De exemplu în Anglia abia în 1973 a fost recunoscută egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești.

Aceste mutații au avut o influență esențială asupra tratamentului copilului în familie. El nu mai poate fi vândut, omorât, abuzat, etc., de cei care se presupune că ar trebui să-l îngrijească, decât suportând rigorile încălcării legii. Cu toate acestea, stereotipul – copilul este o prelungire, anexă a părinților – persistă încă. Forma cea mai frecventă de manifestare este credința că doar părinții, sau comunitatea sunt cei care știu ce este mai bine pentru copil, ce este în interesul superior al acestuia.

Individualizarea copilului în raporturile cu familia, recunoașterea vulnerabilității și nevoilor speciale de protecție și ocrotire ale copilăriei, au fost consacrate prin reglementarea drepturilor copilului. Odată cu sancționarea lor în legislația internațională a drepturilor omului, la sfârșitul deceniului 9 al secolului XX, copilul dobândește (în drept) statutul de persoană, de ființă umană care prin simplu fapt al nașterii beneficiază de drepturi care trebuie garantate și respectate. Ar putea fi considerată una dintre cele mai „recente descoperi” [5] ale civilizației mileniului doi. Recunoașterea statutului juridic distinct al copilului față de părinți a condus la ultimul act al demistificării tratamentului la care este supus, uneori, copilul în familie: la descoperirea abuzului fizic, a neglijenței, etc., cu tot cortegiul de implicații asupra dezvoltării sale ulterioare

II. DREPTUL LA RESPECTAREA VIEȚII DE FAMILIE – DREPT FUNDAMENTAL OCROTIT DE ART. 8 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

1.1. Noțiunea de viață de familie în accepțiunea art. 8 din CEDO

Familia este mediul primar în care copilul primește sau trebuie să primească, pe lângă hrană, îngrijire, protecție și un set de valori și principii care să poate ridica personalitatea și intelectul viitorului tânăr.

Articolul 23 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice dispune că „familia este elementul natural și fundamental al societății, care trebuie să se bucure de ocrotire din partea societății și a statului, iar potrivit art. 24 din același pact ONU, „orice copil, fără nicio  discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor.”

Spre deosebire de pactul ONU mai sus invocat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși înscrie distinct viața de familie printre drepturile fundamentale ale persoanei care se bucură de protecția acordată de art. 8, nu o definește și nici nu proclamă importanța familiei în societate.

A revenit jurisprudenței organelor sale meritul de a-i fi stabilit componența complexă, domeniul de aplicare a drepturilor și libertăților garantate de aceste dispoziții, cât și cea de a determina conținutul condițiilor în care exercițiul lor poate cunoaște limitări.

În analiza noțiunii de familie se impun a fi avute în vedere, alături de dispozițiile art. 8 din Convenție și cele ale art. 12 care consacrând dreptul la căsătorie, prevăd că după împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform normelor juridice cuprinse în legislația națională, a statelor membre care reglementează exercițiul acestui drept.

În actualul context social european, noțiunea de familie este mult mai complexă, legăturile de familie luând naștere nu numai după căsătorie, ci dintr-o multitudine de relații umane.

Curtea Europeană a statuat constant în jurisprudența sa că art. 8 presupune prin ipoteză existența unei familii, dar nu face nici o distincție între familia „legitimă”, cea care are la bază o căsătorie valabil încheiată și familia „naturală”, care este o relație de fapt.

Curtea a reținut că dacă deosebirea dintre familia „naturală” și familia „legitimă” trecea drept normală în multe din țările europene, în perioada când a fost redactată Convenția, aceasta din urmă trebuie intepretată din perspectiva condițiilor de astăzi, ținându-se seama de „evoluția dreptului internațional a marii majorități a statelor membre ale Consiliului Europei, către egalitatea dintre copiii „naturali” și copiii „legitimi”.[6]

Deși este în sine legitim, chiar meritoriu să fie susținută și încurajată familia tradițională, se impune ca, prin luarea unor astfel de măsuri, să nu fie lezată familia „naturală”, membrii acesteia din urmă se bucură de garanțiile prev. de art. 8 din Convenție în egală măsură cu cei ai unei familii „tradiționale”.[7]

În cazul în care este vorba de o familie „de facto” pentru a determina dacă o relație între două persoane poate fi privită ca „o viață de familie” în sensul art. 8 din Convenție, Curtea a arătat ca este util a se ține seama de un anumit număr de elemente, cum ar fi împrejurarea de a se ști dacă membrii cuplului traiesc împreună și de cât timp, dacă au copii împreună, prin naștere sau prin adopție, ca dovadă a angajamentului lor unul față de celălalt[8].

Cu privire la raporturile dintre părinți și copii, instanța de contencios european a decis că noțiunea de familie avută în vedere de art. 8 are drept consecință ca un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei[9].

În cauzele Barrehab contra Olandei, hotărârea din 21.06.1988 (Seria A, nr. 138, fila 21) și Grul contra Elveției (hotărârea din 29.02.1996, Reculi 1996 – I, fila 32) s-a reținut că din momentul și datorită înseși împrejurării nașterii sale, există între copil și părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanțe excepționale.

Curtea a decis că această noțiune nu se bazează numai pe raporturile de căsătorie, ci poate îngloba și alte legături „de facto” atunci când părțile coabitează în afara unor legături de căsătorie, iar copilul născut dintr-o asemenea relație este cuprins de plin drept în această „celulă familială” prin simplul fapt al nașterii și datorită acesteia.

În cazul Johnston și alții contra Irlandei – Interdicție constituțională a divorțului în Irlanda și consecințele juridice care decurg de aici pentru un bărbat și o femeie necăsătoriți împreună, precum și pentru copilul lor – Curtea a decis că „Absența unui regim potrivit, care să reflecte legăturile familiale naturale ale Nessei constituie o lipsă de respect pentru viața familială celei interesate și a părinților săi și o încălcare a art. 8 din Convenție.”

Mergând pe aceeași linie de gândire, instanța de contencios european a decis că există între copil și părinții săi o legătură constitutivă a vieții de familie, chiar dacă la momentul nașterii părinții nu trăiau împreună și chiar dacă relația dintre ei a luat sfârșit[10].

Asigurarea respectării „vieții familiale” impune statelor luarea unor măsuri legislative adecvate în asa fel încât realitatea biologică și socială a unor legături între un bărbat și copilul care pretinde că este al lui să prevaleze asupra unor prezumții legale ale căror efecte sunt contrare atât faptelor stabilite cu certitudine, cât și voinței tuturor persoanelor implicate, fără ca realitatea juridică să profite cuiva. Curtea a reținut în cauza Kroon contra Olandei[11] că o soluție legislativă care nu autorizează tatăl să creeze o legătură legală cu copilul născut din relația sa cu femeia cu care el coabiteză, decât dacă se căsătorește cu aceasta, nu corespunde exigențelor art. 8 din Convenție.

Prin decizia nr. 349/19 decembrie 2001[12] Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a art. 54 alin. (2) din Codul familiei, ridicată de reclamanta Letiția Julețcan în dosarul nr. 3042/2001 al Judecătoriei Alba Iulia.

În motivarea deciziei s-a reținut ca prin consacrarea monopolului tatalui prezumtiv în promovarea acțiunii în tăgăduirea paternității prezumate, art. 54 alin. (2) din Codul familiei nu dă expresie exigențelor alin. (1) al textului constituțional (art. 44), de a ocroti viața intimă familială și privată, ci dimpotrivă, relevă o imixtiune în aceasta în măsura în care restrânge drastic posibilitatea de a conferi semnificație juridică unei relații biologice, făcând-o dependentă exclusiv de bunul plac al unei singure persoane cu ignorarea intereselor legitime ale altor persoane.

Intervenția Curții Constituționale în sensul de a înlătura caracterul strict personal și exlusiv al acțiunii în tăgada paternității este în deplină consonanță cu exigențele art. 8 din CEDO.

Instanța europeană a admis că pentru securitatea raporturilor juridice și de familie, un stat este îndreptățit să legitimeze „prezumția generală”, potrivit cu care un bărbat căsătorit este recunoscut a fi tatăl copiilor născuți de soția sa (prezumția de paternitate). De aceea, în ipoteza în care un alt bărbat ar pretinde că este tatăl unui copil născut din căsătorie, apare ca justificată soluția instanțelor interne de a da preponderență intereselor copilului și ale familiei în care acesta trăiește, decât celor ale bărbatului care ar dori să se stabilească legătura sa biologică cu acel copil, mai ales atunci când potrivit legislației interne, la o anumită vârstă copilul va putea decide dacă este cazul să intenteze sau nu o acțiune în cercetarea paternității sale[13].

Jurisdicția europeană consideră că legăturile personale între părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt, iar măsurile interne care ar impiedica o asemenea relație constituie o ingerință în dreptul la viața familială protejat de art. 8[14].

Confruntată cu problema de a se ști dacă posibilitatea menținerii secretului nașterii unei persoane prevăzută de legea națională reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată protejat de art. 8 din Convenți, Curtea a decis că refuzul mamei care a născut în condiții de anonimat, de a permite, la cererea expresă a copilului astfel născut,  minor sau major, divulgarea secretului nașterii sale și pe cale de consecință stabilirea atât a adevăratei lui identități, cât și a unor legături de rudenie cu familia biologică nu constituie o incălcare a obligațiilor pozitive ce revin statelor pe temeiul art. 8 din Convenție[15].

S-a reținut că nașterea în condiții de anonimat nu este străină de existența unui interes general, de ordin social, deoarece ea are ca scop protejarea sănătății fizice și psihice a mamei și evitarea întreruperilor de sarcină, iar pe de altă parte, în rezolvarea acestui aparent conflict între interesul copilului de a-și cunoaște originile personale și interesul mamei de a-și păstra anonimatul nu trebuie pierdută din vedere chestiunea protejării terților, în principal părinții adoptivi și tatăl sau celelalte rude din familia biologică, Curtea a statuat că „față de diversitatea sistemelor și tradițiilor juridice, dar și al practicilor de abandon sub cele mai diferite forme, statele trebuie să se bucure de o anumită marjă de apreciere pentru a decide asupra măsurilor celor mai adecvate în a asigura recunoașterea drepturilor garantate prin Convenție oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor”.

Aceeași instanță a decis însă ca o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care să indice existența unor raporturi personale strânse între un părinte și copilul său, nu are a fi considerată suficientă pentru a intra sub protecția instituită de art. 8 din Convenție.

În situația în care un reclamant nu și-a manifestat voința de a-și recunoaște fiica sau de a locui împreună cu mama și copilul, ce pretinde că este al său, nu a format niciodată „o unitate familială cu acestea”[16].

Relația stabilită pe temeiul unei adopții reale, nu fictive, între adoptanți și copilul adoptat „ar putea fi privită ca suficientă pentru a intra sub protecția art. 8 care își gasește astfel aplicare”, întrucât relațiile între adoptant și adoptat, sunt, în principiu, de aceeași natură cu relațiile de familie protejate de art. 8 din Convenție[17].

Într-o cauză în care reclamanții, cetățeni italieni, deveniți părinți adoptivi ai unor copii români aflați într-o instituție privată de ocrotire socială, s-au aflat în imposibilitatea de a executa hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției copiilor și de a-I putea lua cu ei în Italia, Curtea a decis că au fost violate disp. art. 8 din Convenție, fiind încălcat dreptul reclamanților la viața familială.

S-a reținut că împrejurarea potrivit căreia între adoptanți și copiii români adoptați nu s-a putut dezvolta o viață de familie bine conturată din cauza lipsei de coabitare sau a unor legături de facto suficient de puternice, nu este imputabilă reclamanților care după efectuarea tuturor procedurilor reglementate de statul român s-au considerat părinți ai minorilor și s-au comportat ca atare, pe singura cale ce le era deschisă, adresându-le scrisori minorilor, scrise în limba română.

Un alt aspect al dimensiunii europene a controlului judiciar, în special pus în lumină de către Curte, este reprezentat de doctrina așa-ziselor „obligații pozitive”, doctrină care a cunoscut și cunoaște o importanță crescândă în determinarea întinderii obligațiilor ce incumbă statelor. După o jurisprudență constantă, de fapt, executarea unui angajament asumat în virtutea Convenției reclamă uneori măsuri pozitive din partea statelor. Articolul 8 din Convenție urmărește protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acest articol determină în plus obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie.

Fiind vorba despre obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna – atunci când a constatat existența relațiilor de familie întemeiate pe filiația naturală sau pe legături afective deja existente – că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri[18].

Această obligație a statului nu este însă absolută, măsurile dispuse de autoritățile naționale trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acestor persoane, și, în special, de interesele superioare ale copilului.

În ipoteza în care contactele cu părinții riscă sa amenințe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autoritățile naționale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporționalitate între ele[19], iar uneori interesul superior al copilului în funcție de natura și de importanța sa, poate să prevaleze față de cel al părintelui[20].

S-a apreciat că importanța de a privilegia interesele copilului, față de cele ale părinților este sporită în cazul unei relații care are la bază adopția, întrucât adopția înseamnă „găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie”[21].

Curtea a reținut că, atunci când analizează dacă autoritățile naționale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinții săi, o importanță deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului.

În cauza Pini și Bertani, Manera și Atripaldi versus România, Curtea a reținut că în lipsa oricărei legături concrete preexistente între adoptatori și copiii adoptați, nu se poate justifica impunerea unei obligații absolute autorităților române de a asigura plecarea minorelor în Italia împotriva voinței lor, iar refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinții lor adoptivi, exprimat în mod constant de minore, după împlinirea vârstei de 10 ani, reprezintă o importanță deosebită.

În cauza Keegan contra Regatului Unit[22], Curtea a decis că, din moment ce un copil încredințat altor persoane decât părinții săi spre creștere și educare poate să stabilească cu acestea de-a lungul timpului, noi legături afective și sociale, este posibil ca să nu fie în interesul său perturbarea sau ruperea acestora prin revenirea asupra deciziei de încredințare.

Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze reuniunea părinților cu copilul lor care a trăit un timp semnificatov cu alte persoane, obligația lor de a recurge la măsuri coercitive în cazuri de acest gen apare ca fiind foarte limitată[23]. În ipoteza în care contactele cu părinții săi firești să aducă atingere intereselor minorului, revine autorităților naționale îndatorirea de a veghea la realizarea unui just echilibru între interesele și drepturile tuturor.

III. MODIFICĂRI ADUSE PROCEDURII ADOPȚIEI INTERNE PRIN  LEGEA NR. 268/2020 PENTRU MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA LEGII NR. 273/2004 PRIVIND PROCEDURA ADOPȚIEI

Actele normative  adoptate în România în anul 2004,în domeniul protecţiei copilului şi în special, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, promovează o seamă de aspecte pozitive, dar cuprind şi o serie de imperfecţiuni legislative care au generat dificultăţi în practica administrativă, cu consecinţa prelungirii perioadei în care copiii lipsiţi de ocrotirea părinţilor fireşti au rămas instituţionalizaţi.

Procedura adopţiei interne a scos la iveală o serie de disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte aplicarea practică a unor dispoziţii din lege, cum ar fi aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. 2 şi ale art. 22 alin. 1. Conform acestor dispoziţii legale, în cererea de încuviinţare a deschiderii procedurii  adopţiei interne, direcţia generală era ţinută să facă dovada demersurilor întreprinse pentru identificarea rudelor copilului până la gradul IV inclusiv, cât şi a faptului că plasamentul minorului în familia extinsă nu poate fi realizat datorită refuzului acestor rude. În practică s-a dovedit că demersurile făcute pentru identificarea şi contactarea rudelor minorului lipsit de protecţia părinţilor fireşti au fost foarte dificile, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană, în contextul liberei circulaţii a persoanelor şi a lucrătorilor.

Prin aceste dispoziţii legale a fost afectat principiul celerităţii în îndeplinirea ooricăror acte referitoare la procedura adopţiei şi s-a adus atingere chiar principiului interesului superior al copilului. Datele statistice publicate de instituţiile de ocrotire a minorului au dovedit faptul că mulţi dintre copiii adoptabili rămân în sistemul de stat o perioadă de 3-5 ani până la momentul definitivării adopţiei, această întârziere datorându-se în mare măsură dificultăţilor întâmpinate de către direcţiile judeţene în identificarea şi contactarea rudelor până la gradul IV inclusiv, ale minorilor ce fac obiectul procedurii, în vederea exprimării acordului de a-şi asuma obligaţia de  creştere a copiilor care timp de 1 an/6luni, după caz, au făcut obiectul unei măsuri de protecţie specială.

Sesizat cu aceste disfuncţionalităţi apărute în practica administrativă şi judiciară ca urmare a aplicării Legii nr. 273/2004, legiuitorul român a intervenit cu o serie de modificări, fiind publicată  în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1140/26.11.2020, Legea nr. 268/2020 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. 7 lit. ş) şi cc) din OUG nr. 11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Acest act normativ modifică în câteva puncte esenţiale Legea nr. 273/2004,care ar putea să schimbe semnificativ situaţia minorilor instituţionalizaţi.

Modificările şi completările aduse prin Articolul I procedurii adopţiei interne şi pe care le vom evidenţia în continuare, urmează să intre în vigoare la 120 de zile de la data publicării Legii nr. 268/2020 în Monitorul Oficial al României.

1. O primă modificare adusă de noul act normativ vizează transformarea Autorităţii Naţionale Pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie – A.N.P.D.C.A. în Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii – A.N.D.P.D.C.A. – organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. – art. 2 lit. m).

2. Modificări aduse procedurii adopţiei interne

2.1. Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

Articolul 18 din Legea nr. 273/2004 se completează cu un nou alineat – al 4^1 – care prevede că evaluarea și pregătirea reglementate la alin. (1)-(3) se pot face, la cerere, în limba minorităților naționale căreia îi aparțin solicitanții (adoptatorul sau familia adoptatoare).

Persoana sau familia adoptatoare trebuie  să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a personalității copilului, dovedite prin atestarea solicitanților.

În procedura evaluării sunt analizate personalitatea,viața de familie „starea de sănătate, aptitudinea de a educa un copil, caracteristicile psihologice, sociale și medicale ale  adoptatorului/familiei adoptatoare, cât si ale celorlalți membri ai familiei sau ale altor persoane care locuiesc cu solicitantul, precum și opinia acestora cu privire la adopție.

În acest context, exprimarea în limba maternă a solicitantului și a celorlalți membri ai familiei  extinse, devine esențială în procedura evaluării, evaluatorii putând astfel să surprindă cu mai multă  perspicacitate și acuratețe caracteristicile psihologice şi sociale ale celor vizaţi.

2.2. Valabilitatea  atestatului prevăzut de art 18 alin (5) din Legea nr. 273/2004 se prelungește de la 2 la 5 ani, cu posibilitatea prelungirii de drept a valabilității acestuia până  la  încuviințarea  adopției în cazurile expres menționate în lege (art. 18 alin. 7)

Această modificare răspunde unei necesități reale a adoptatorilor, care se vedeau nevoiți-urmare a desfășurării procedurii administrative a adopției pe o perioadă mai mare de 2 ani – să refacă întreaga documentație și să parcurgă procedura atestării, în vederea finalizării adopției.

Articolul II din Legea nr. 268/2020 conține norme cu caracter tranzitoriu, referitoare la situația atestatelor eliberate anterior adoptării noului act normativ.Astfel se prevede că atestatele eliberate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare, valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, își prelungesc valabilitatea până la împlinirea termenului de 5 ani de la data eliberării acestora.

2.3. Obligația direcției de la domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare de a verifica anual îndeplinirea condițiilor care au stat la baza eliberării atestatului, pe bază de documente doveditoare și întâlnirii cu adoptatorul/familia adoptatoare este reglementată într-un text legal nou, devenit alin. (9^1) al art. 18 din Legea nr. 273/2004, modificată).

Norma legală este justificată și absolut necesară în contextul în care valabilitatea atestatului adoptatorului/familiei adoptatoare s-a prelungit la 5 ani, iar în această perioadă pot interveni multiple schimbări în viața persoanelor atestate,cum ar fi modificări privind starea de sănătate, situația economică a familiei și condițiile de locuit,aspecte esențiale ce au fost analizate la momentul atestării solicitanților.

2.4. În situația în care adoptatorul/familia adoptatoare nu colaborează cu direcția judeţeană pentru efectuarea acestor verificări, prin refuzul întâlnirilor sau prin nedepunerea documentelor doveditoare solicitate, atestatul se poate retrage(art. 18 alin. 1 lit. a ^1-text legal introdus prin Legea nr. 268/2020).

2.5. Stabilirea unor termene determinate:

– 5 zile lucrătoare pentru emiterea dispoziției privind eliberarea atestatului, in raport de data raportului final de evaluare (art. 20 alin. 2)

– 5 zile lucrătoare pentru emiterea dispoziției privind nulitatea atestatului, termen ce începe să curgă de la data expirării termenului în care  poate fi formulată contestația. (art. 20 alin. 4).

Legea nr. 273/2004, anterior modificarii prin legea nr. 268/2020, nu reglementa niciun termen procedural în care direcția era obligată să îndeplinească aceste acte procedurale, fiind lăsată la aprecierea funcționarului public durata de timp în care se eliberau aceste inscrisuri.

3. Deschiderea procedurii adopției

3.1. Articolului 28 alin. (1) al Legii nr. 273/2004 i se aduc modificări esențiale prin noul act normativ, cu consecințe pozitive asupra reducerii perioadei de menținere a copiilor în sistemul instituționalizat.

Elaborarea planului individualizat de protecție care are ca finalitate adopția internă nu mai este condiționată de găsirea și consultarea rudelor până la gradul IV ale minorului adoptabil.

Este valorificată în acest moment al procedurii pentru deschiderea adopției numai conduita părinților firești ai copilului,care nu au făcut demersuri într-un interval de 6 luni, pentru a reintegra în familie minorul față de care fusese dispusă o măsură de protecție specială.

3.2. O măsură inovatoare și de bun augur este reglementată de alin. (4) al art. 28, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 268/2020, legiuitorul dispunând: „Adopția ca finalitate a planului individualizat de protecție poate fi stabilită anterior împlinirii termenelor prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) în situația în care managerul de caz apreciază că acest demers este impus de respectarea interesului superior al copilului.

3.3. Modul în care managerul de caz respectă dispozițiile art. 28 alin. (1) din lege se va verifica trimestrial de către directorul executiv/general al direcției(art. 28^1) – norma legală a fost instituită pentru a răspunde principiului celerității procedurii adopției.

3.4. Efectele hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii adopției se mențin până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani, spre deosebire de norma legală anterioară care limita efectele hotărârii judecătorești de deschidere a adopției până la împlinirea vârstei de 14 ani a copilului adoptabil.

4. Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare

4.1. Alineatele (2) și (3) ale art. 39 din Legea nr. 273/2004 au suferit modificări de substanță prin Legea nr. 268/2020.

Alin. (2) al art. 39 realizează o ierarhizare a persoanelor care participă la procedura de potrivire, acordându-se prioritate rudelor copilului din cadrul familiei extinse, care dețin atestat valabil de adoptator și altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viață de familie pentru o perioadă de minimum 6 luni și care dețin atestatul valabil de adoptator, precum și familiilor/persoanelor care au adoptat frați ai copilului sau care se află în procedura de adopție cu un frate/frați al/ai acestuia, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Alineatul (3) al art. 39 definește persoanele alături de care copilul s-a bucurat de viață de familie, în acord cu jurisprudența C.E.D.O. în referire la art. 8 din Convenție și anume tutorele, asistentul maternal profesionist, persoana/familia de plasament sau, după caz, alte persoane care s-au implicat direct și nemijlocit în îngrijirea și educarea lui și față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.

5. Încredințarea în vederea adopției

5.1. Legea nr. 268/2020, fără a aduce modificări de substanţă drepturilor adoptatorului de a beneficia de un concediu de acomodare cu durata maximă de un an, care include şi perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, precum şi de o indemnizaţie lunară, vine cu o serie de precizări cu privire la metodologia de acordare a acestor drepturi (art. 50 alin. 2, modificat prin noul act normativ), căt și  cu privire la cuantumul indemnizației lunare prevăzute la alin. (1) al art. 50.

Prin dispozițiile noii legi – art. 50 alin. (1)^1 și (1^2) s-a statuat că indemnizația lunară acordată adoptatorului sau unui membru al familiei adoptatoare, după caz, reprezintă 85% din media veniturilor nete realizate în ultimii doi ani anteriori datei emiterii hotărârii judecătoreşti de încredințare în vederea adopției. Cuantumul maxim al indemnizației nu poate depăși valoarea de 8500 lei. Legiuitorul a fost preocupat și de stabilirea  unui plafon minimal al acestei indemnizații, noul act normativ  statuând:

„Cuantumul indemnizației lunare nu poate fi mai mic decât suma rezultată din aplicarea unui coeficient de multiplicare de 3,4 la valoarea indicatorului social de referință.”

6. Încuviințarea adopției

6.1. Reținând faptul că adopția constituie o măsură de protecție alternativă a minorului lipsit de ocrotire părintească și că aceasta se poate realiza numai în situația în care reintegrarea în familia biologică a minorului aflat în dificultate  nu este posibilă, legiuitorul a statuat, prin modificările  aduse articolului 58 alin. (1), (3) și (4) că în etapa judiciară instanța poate solicita din nou consințământul la adopție al părinților firești dacă, după data la care consimțământul a devenit irevocabil, aceștia fac dovada, prin orice mijloace de probă, că au intervenit elemente noi ce ar putea determina modificarea finalității planului individual de protecție, în sensul reintegrării copilului în familie (art. 58 alin. 1 din legea nr. 273/2004 modificată prin legea nr. 268/2020).

6.2. Prezența părinților firești în instanța de judecată  și exprimarea refuzului explicit al acestora de a mai consimți la adopție determină suspendarea judecății cererii de incuviințare a  adopției și ulterior deschide direcției, în a cărei rază teritorială domiciliază copilul,calea revizuirii hotărârii de deschidere a procedurii adopției. Dispozițiile art.33 și 34 din Legea nr.273/2004, care reglementează procedura revizuirii hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii adopției ,se aplică prin similitudine și în cazul revizuirii hotărârii definitive de încuviințare a adopției (art.58 alin 4 din Lg. Nr. 273/2004,modificată)

7. Dispoziții privind susținerea și stimularea adopției interne

Capitolul VIII^1-art 100^1-100^6 din Lg. 273/2004 modificată prin Lg. 268/2020

La finalul anului 2019, în România erau atestate pentru adopție 2429 familii. Au fost adoptați 1286 de copii, din totalul de 50400 aflați în îngrijirea statului, ceea ce reprezintă mai puțin de 3% din totalul copiilor instituționalizați.

Alături de măsuri procedurale prin care s-a urmărit accelerarea procedurii adopției interne, Legea nr. 268/2020 aduce și o serie de reglementări menite să susțină și să stimuleze adopția internă.

7.1. Pentru prima oară este legiferat dreptul adoptatorului/familiei adoptatoare de a beneficia lunar, cu titlu de sprijin financiar, de o indemnizație de sprijin, raportată la indicatorul social de referință, în cuantum de 1,20 ISR pentru fiecare copil care la data rămânerii definitive a hotărării de încuviințare a adopției se află în una dintre următoarele situații:

– are vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani;

– este încadrat în grad de handicap ușor sau mediu;

– face parte dintr-un grup de 2 frați adoptabili împreună(art. 100^1 din Lg. nr. 273/2004 modificată și completată)

Pentru stimularea adopției copiilor cu vârste mai mari de 7 ani, pentru cei încadrați într-un grad de handicap accentuat sau grav, infectați cu HIV sau bolnavi SIDA, sau în cazul adopțiilor a trei frați împreună, legiuitorul a prevăzut o majorare cu 50% a indemnizației de sprijin (art. 100^1 alin. 2), respectiv cu 75% în ipoteza în care copilul adoptat întrunește două dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) – art. 100^1 alin. (3) din Lg. nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Lg. nr. 268/2020.

Indemnizația de sprijin se majorează cu 100% în ipoteza în care copilul adoptat întunește toate condițiile prevăzute la alin. (1) sau pe cele prevăzute la alin. (2). Scopul legiuitorului este acela de a impulsiona adopția copiilor aflați în situații deosebite fie datorită vârstei ridicate, timp în care copiii au fost instituționalizați, fie datorită stării de sanătate, statisticile demonstrând că adoptatorii români optează pentru adopția unor copii mai mici de 3 ani și cu o stare bună de sănătate.

7.2. Un alt sprijin financiar legiferat prin Legea nr. 268/2020 în beneficiul adoptatorului/familiei adoptatoare îl constituie suma anuală fixă, de 1500 lei pentru fiecare copil adoptat, destinată asigurării unor servicii de recuperare/reabilitare medicale, psihologice sau de altă natură și a căror necesitate a fost stabilită ca urmare a recomandărilor unui medic, psiholog sau asistent social (art. 100^2).

Această sumă se acordă pe perioada etapei de monitorizare postadopție, perioada de acordare putând fi prelungită o singură dată până la 6 luni în situația în care, în baza recomandărilor specialiștilor mai sus menționați, se impune continuitatea asigurării acestor servicii de recuperare/reabilitare medicale(art. 100^2 alin. 3).

7.3. Cheltuielile de transport şi cazare a adoptatorilor (art. 100^4)

Legea nr. 268/2020 reglementează și dreptul adoptatorului/familiei adoptatoare de a beneficia de o sumă de 200 de lei pe zi /persoană, pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare realizate de beneficiari în vederea participării la procedura potrivirii cu un copil ce are domiciliul în alt județ decât cel al adoptatorului /familiei adoptatoare. Sumele astfel stabilite se plătesc pe baza programului de vizite întocmit de către direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului cu care s-a realizat potrivirea.

Perioada pentru care se acordă suma de 200lei/zi/persoană este de maximum 10 zile din durata totală a procedurii de potrivire practică.

Fondurile necesare plății drepturilor bănești prevăzute la art. 100^1 și 100^2 se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, iar plata efectivă se realizează de către Agenția Națională de Plăți și Inspecție Socială, respectiv a municipiului București (art. 100^5).

Plata drepturilor reprezentând cheltuielile de transport și de cazare a adoptatorului/familiei adoptatoare se asigură prin transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale și se realizează de către direcția în a cărei rază teritorială are domiciliul adoptatorul,conform metodologiei stabilite prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București.

Aceste ajutoare financiare sunt acordate exclusiv în cazul adopțiilor interne, și nu se aplică persoanelor care adoptă copilul soțului (art. 100^6).

Se impune a se reaminti faptul că potrivit art III din Legea nr. 268/2020, prevederile art. I din acest act normativ (prin urmare si cele referitoare la stimulentele financiare reglementate în beneficiul adoptatorului/familiei adoptatoare) intră în vigoare la 120 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1140/26.11.2020.


[1] Copilul maltratat, Evaluare, Prevenire, Intervenție, Lucrare colectivă, coordonator Șerban Ionescu, Fundația Internațională pentru copii și familie, București, 2001, pag. 126;
[2] M. Voicu, Ultima speranță pentru o justiție deplină – CEDO, Editura Juridică, 2001, pag. 19;
[3] M. Freeman, Children’s Rights. A comperative Perspective, Dartmouth Publ., Aldershot, 1996, p. 3
[4] Ibidem
[5] B. Gross, R. Gross, The children Rights Movement – Overcoming the Opression of Zoung People, Garden City, Anchor Press NY,1977.
[6] Cazul Marckx contra Belgiei – Statului mamelor celibatare și al copiilor născuți în afara căsătoriei, în Drepturile Copilului și ale Tânărului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1998, pag. 213;
[7] Ibidem;
[8] CEDH, 22 aprilie 1997, X, Y et Z contra Angliei, Hot. 1997 – II, în prof. univ. C. Bârsan, Protejarea dreptului la viță privată și familială, la corespondență și la domiciliu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pandectele Române, Supliment nr. 1/2003, pag. 31;
[9] Prof. dr. Corneliu Bârsan, op. cit. pag. 31;
[10] Cauza Keegan contra Regatului Unit, hotărârea din 26 mai 1994, Seria A, nr. 293 – B – fila 44; Cauza C. contra Belgiei, hotărârea din 7 august 1996, hot. 1996 – III, fila 25;
[11] Cauza Kroon contra Olandei, hotărârea din 27 octombie 1994, Seria A, nr. 297 – C, fila 40;
[12] Publicată în Monitorul Oficial nr. 240/10 aprilie 2002;
[13] CEDH, decizia din 29.06.1999, Nylund versus Finlanda, Retcueli 1999 – VI, pag. 395-396;
[14] CEDH, 13 iulie 2000, Elsholz contra Germaniei, Hotărârea 2000 – VIII, fila 43; 7 iulie 1996 Johansen versus Norvegia;
[15] CEDH, 13 februarie 2003, Odievre versus Franța, în Pandectele Române nr. 4/2003, pag. 156-161;
[16] Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura All Beck, București, 2005, pag. 629;
[17] CEDH, 22 iunie 2004, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, publicată în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Birou de Informare al Consiliului Europei, București, 2004, pag. 339;
[18] Hotărârea în cauzele Eriksson împotriva Sudediei din 22 iunie 1989, seria A, nr. 156, pag. 26-27, alin. 71; Olsson  împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A, nr. 250, pag. 35-36, alin. 90; și Hokkenen împotriva Finlandei din 23.09.1994, seria A, nr. 299, pag. 20, alin. 55;
[19] Hotărârea Hokkanen, contra Finlandei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Serie A, nr. 299, alin. 55, pag.. 22, alin. 58, Scozzari și Giunta împotriva Italiei, nr. 39221/1998 și nr. 41963/1998, alin. 221, CEDO 2000 – VIII;
[20] Hotărârea în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/1996, alin. 62;
[21] Hotărârea în cauza Frette împotriva Franței, nr. 36515/1997, alin. 42, CEDO 2002 – I, hotărârea în cauza Pini și Bertani, Manera și Atripaldi împotriva României, din 22 iunie 2004, în cererile nr. 78028/2001 și nr. 18030/2001, alin. 156;
[22] Cauza Keegan contra Regatul Unit, hotărârea din 26 mai 1994, hot. cit.;
[23] C. Bârsan, op. cit., pag. 639;


Mihaela Popoacă

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni: Articole, CEDO, Drept civil, Dreptul familiei, JURISPRUDENȚĂ, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD