« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Contractul – principalul izvor de obligații
15.01.2021 | Theodora-Georgiana NICOLĂESCU

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Theodora-Georgiana Nicolăescu

Theodora-Georgiana Nicolăescu

Pentru a putea înțelege mai bine contractul ca izvor de obligații, în doctrină s-a exprimat ideea că, regulile generale ale instituției sunt instituite de teoria generală contractului, ce reprezintă un cadru, sau mai bine spus un domeniu conceptual, ce are un rol fundamental în exprimarea conceptelor fundamentale.

Obligațiile și contractele sunt legate între ele.

Fiecare parte la un contract este obligată legal să îndeplinească anumite atribuții. Aceste îndatoriri se numesc obligații contractuale.

Termenul „obligație” este utilizat pe scară largă. În funcție de context, utilizarea cuvântului duce la un sens univoc sau la sensuri ambigue.

În primul rând, o ambiguitate apare atunci când termenul „obligație” este utilizat pentru a face referire la relația contractuală dintre părți. Ar fi de preferat să ne referim la relația contractuală globală prin termenul „contract” sau, pentru a evita orice ambiguitate, cu formulare precum „relația dintre părți”.

Pe de altă parte, s-a mai exprimat ideea că, contractul, se revede, sau mai bine spus se regăsește numai în configurațiile sale particulare, al contractelor speciale, ca de exemplu „împrumutul”, „vânzarea”, „locațiunea”, „mandatul”, etc.

Materia contractelor speciale, reprezintă o parte integrantă în dreptul civil, ce are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se efectuează, de obicei, circulația bunurilor, de exemplu: vânzarea-cumpărarea.

Încă din epoca clasică a dreptului roman, contractul se arăta ca fiind un acord de voință ce genera efecte juridice.

O altă cristalizare ar fi aceea în care contractele au luat ființă ca urmare a înțelegerii.[1]

Contractul reprezintă în virtutea leguitorului român cel mai important instrument juridic special al izvorului de obligații.

Contractul se bucură de o abordare bogată, Codul civil prezent conferindu-i o abordare amănunțită, în același timp și o reglementare generală ce include principii și reguli fundamentale ce sunt aplicabile fiecărui contract în parte, pe de altă parte, îi sunt conferite și dispoziții caracteristice pentru anumite categorii de contracte speciale.

Contractul privit ca sursă de obligații, care astăzi, își găsește reglementarea în dispozițiile prevăzute art. 1.1661 – 1.323 Cod civ. Acesta reprezintă „un acord de voințe dintre două sau mai multe părți cu intenția de constitui, modifica sau stinge un raport juridic”, definiție ce este conferită de art. 1.166 Cod civil.

Potrivit unei opinii, noul concept de definiție legală a contractului dat de art. 1166 C.civ. conservă reperele avute în vedere de art. 942 C.civ. de la 1864, o altă particulartitate, care trebuie remarcată este aceea, de „intenție a părților de a constitui sau stinge un raport juridic,” de adăugat și sintagma “modifica”raportul.[2]

Ca în orice manifestare, abordarea clasică trebuie să se sprijine pe un sprijin teoretic bine ancorat în conștiința juristului. Este adevărat că mai mulți actori ai legii vor interveni pentru a oferi jurisprudenței bazele pe care se va construi sistemul de drept civil.

Contractul de vânzare, înglobează o ierarhie esențială în dreptul civil român, deoarece prin el poate fi înstrăinat sau dobândit dreptul de proprietate precum și, alte drepturi ale bunurilor aflate în circuitul civil.


[1] Călina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.18.
[2] Sache Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil – Analiză critică și comparativă a noilor texte normative, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 26.


Theodora-Georgiana Nicolăescu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.