« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Hotărârea CEDO (Marea Cameră) din 1 decembrie 2020 în cauza Guðmundur c. Islandei. Efecte în dreptul intern. Contestația în anulare pentru lipsa jurământului judecătorului, încălcarea principiului repartizării aleatorii sau lipsa imparțialității
15.01.2021 | Manuela GORNOVICEANU

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Manuela Gornoviceanu

Manuela Gornoviceanu

187. Însă, Guvernul a mai arătat că, deși este teoretic posibil ca o instanță din Islanda să evalueze legalitatea unei numiri într-o funcție judiciară și să înlăture o hotărâre luată de un complet din care făcea parte un judecător numit ilegal, în practică viciile de procedură de natura celor constatate în cauza de față ar avea ca rezultat acordarea de despăgubiri candidaților care nu fuseseră numiți ca urmare a respectivelor vicii. Nu a existat niciun dosar în ultima jumătate de secol care ar sugera că viciile avute în vedere ar conduce sau ar putea conduce la invalidarea unei numiri într-o funcție judiciară.

Încep astfel călătoria în subiectul sensibil al standardului ”instanță instituită de lege” impus de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (”Convenția”) pentru că și în România, ca și în Islanda, există credința că anumite motive de anulare a unei hotărâri judecătorești sunt doar formal prevăzute de lege, fără a exista posibilitatea concretă și efectivă de desființare a unei decizii pentru constituirea nelegală a unei instanțe (în sensul de tribunal sau de complet de judecată).

Dosarul Ferma Băneasa, adus în atenția publicului larg și, în special, în atenția juriștilor, ca efect al condamnării unui avocat pentru acte ce țin de exercitarea profesiei și  încălcării autorității de lucru judecat, toate acestea prin mecanisme ilegale cum ar fi audierea unor judecători și avocați în legătură cu calitatea lucrărilor profesionale ale acestora, a ajuns în faza căilor extraordinare de atac ”previzibile”, așa cum antama unul dintre magistrații care s-a pronunțat în sensul condamnării acuzaților.

În același context, a fost dată publicității informația că unul dintre membrii completului investit cu soluționarea apelului nu a îndeplinit toate condițiile impuse de lege pentru numire și exercitarea funcției de judecată (în sensul lipsei jurământului ca judecător – formulă solemnă ce garantează fidelitatea față de valorile pe care judecătorul trebuie să le servească în această calitate), după cum au apărut indicii că dosarul nu a fost repartizat cu respectarea principiului distribuirii aleatorii a cauzelor (cel puțin în sensul că s-a urmărit transmiterea dosarului la instanța competentă într-un anumit moment, când doar anumite completuri ar fi putut prelua, de facto, cauza, în ciuda unei aparente disponibilități la repartizare a tuturor completurilor Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În plus, recent a fost publicată o sesizare emisă de judecătorii care au pronunțat soluția din apel către Consiliul Superior al Magistraturii care, dincolo de caracterul întemeiat sau nu, denotă o atitudine partinic a judecătorilor în cauză, dar, mai ales, dorința acestora de a determina o reacție negativă din partea instanței (completului) ce va soluționa căile extraordinare de atac.

Concluzionând, par a exista în acest moment două tipuri de motive care se circumscriu conceptului de tribunal instituit prin lege, în înțelesul său autonom conferit de Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (”CEDO”). Acestea pot fi descrise ca (i)deficiențe în procedura de numire a unuia dintre judecători (depunerea jurământului fiind reglementată național ca parte a procedurii de numire) și (ii)vicii ale repartizării aleatorii a cauzei. O altă chestiune, lipsa imparțialității completului, in corpore, urmare a celor afirmate cu prilejul sesizării către forul superior al magistraturii din România, vizează cerințe care interferează cu noțiunea amintită, după cum va reieși în cele ce urmează și se constituie, în egală măsură, într-un motiv separat ce justifică exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare – existența unui caz de incompatibilitate -, dar care este prevăzut în aceeași normă națională, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală român.

Cu toate acestea, specialiștii în drept afișează rezerve față de succesul demersului, motivate în special pe diferența între teorie și practică și pe reticența în fața ipotezei că Înalta Curte de Casație și Justiție ar putea constata nelegalitatea unei hotărâri din pricina unor neregularități în ce privește numirea judecătorilor ce funcționează la respectiva instanță sau atribuirea cauzei către aceștia.

Este motivul pentru care aș fi vrut să intitulez articolul Nici Islanda nu credea…

Și pentru că, uneori, pur și simplu, așa este viața, inclusiv cea judiciară, Marea Cameră a CEDO a pronunțat chiar la 1 decembrie 2020 o hotărâre care consolidează, nuanțează și clarifică întreaga sa jurisprudență legată de cerința existenței unei instanțe stabilite de lege pentru respectarea standardelor procesului echitabil, garantat prin art. 6 din Convenție, cu impact major asupra subiectului analizat.

Voi reda conținutul considerentelor pe care le consider relevante (în traducere neoficială), amintind că potrivit hotărârii, CEDO a considerat oportun să se efectueze o comparație a legislației și practicii interne în 40 de state părți ale Convenției, între care și România, cu privire la cerința de a „institui un tribunal prin lege ”, concluzia fiind că în 19 (din 40) dintre statele chestionate este suficient stabilit în dreptul intern și/sau practică că cerința unui „tribunal instituit prin lege” include și procedura legală pentru numirea judecătorilor. În restul celor 21 de state membre, între care și România, conform CEDO se pare că nu este suficient de clar dacă cerința „stabilită prin lege” se extinde și la procesul de numire a judecătorilor.  Curtea a observat că în acele 19 state în care cerința unui „tribunal instituit prin lege” se extinde în mod clar la reguli referitoare la numirea judecătorilor, consecințele juridice privind o hotărâre pronunțată  cu participarea unui judecător numit cu încălcarea acestor reguli variază, iar redeschiderea procedurilor este, în orice caz, o posibilitate, dacă nu chiar o obligație,

Cu atât mai mult, în astfel de împrejurări, era necesar ca CEDO să stabilească regulile de urmat în cazul în o instanță este chemată să se pronunțe asupra îndeplinirii cerinței unei instanțe stabilite de lege și consecințelor unei încălcări a standardelor necesare în materie.

Stabilind limitele în care se va pronunța, Curtea a precizat că prezenta cauză nu ridică o problemă cu privire la legalitatea existenței Curții de Apel nou înființată (par. 206) și că nu este chemată să revizuiască sistemul de numire judiciară care este în vigoare în Islanda(par. 207)

S-a mai precizat că nu este nevoie ca Marea Cameră să stabilească dacă legislația internă aplicabilă privind numirile judiciare a fost încălcată în timpul procesului de numire a judecătorului A.E. la Curtea de Apel nou constituită. În acest sens, observă că, în două hotărâri separate pronunțate la 19 decembrie 2017 (a se vedea punctele 67-75 de mai sus), Curtea Supremă din Islanda a stabilit deja că legea aplicabilă nu a fost respectată în ceea ce privește numirea celor patru judecători propuși de ministru, inclusiv AE. (par. 208)

În paragraful 210, Marea Cameră precizează clar obiectivul cercetărilor sale:

  1. Sarcina Marii Camere în legătură cu prezenta plângere se limitează, prin urmare, la determinarea consecințelor încălcărilor dreptului intern menționate mai sus în conformitate cu articolul 6 § 1, cu alte cuvinte, pentru a stabili dacă participarea judecătorului AE, în ciuda neregulilor constatate în numirea sa în completul Curții de Apel care a judecat apelul reclamantului, l-a privat de dreptul de a fi judecat de un „tribunal instituit prin lege”.

Apreciem ca extrem de importantă în contextul dreptului național misiunea Marii Camere astfel cum a fost descrisă în paragraful citat ut supra, deoarece, după cum precizam în partea introductivă, și în cauza referită dar și în alte cauze soluționate de instanțele din România pare să nu existe un o relație cauză – efect între varii vicii privind legalitatea constituirii instanței în componenta privind numirea și constatarea nelegalității hotărârii pronunțate de o instanță nelegal constituită.

În ce privește domeniul de aplicare al cerinței unui „tribunal instituit prin lege”, Curtea arată:

(i) Noțiunea de „tribunal instituit prin lege”

  1. Curtea reiterează faptul că, potrivit articolului 6 § 1 al Convenției, o instanță sau un tribunal trebuie întotdeauna „stabilit/ă prin lege”. Această expresie reflectă principiul statului de drept, care este inerent sistemului de protecție instituit de Convenție și de protocoalele sale și care este menționat în mod expres în preambulul Convenției (a se vedea, de exemplu, Jorgic împotriva Germaniei, nr. 74613/01, § 64, CEDO 2007-III (extrase)). După cum Curtea a susținut anterior, un tribunal care nu este stabilit în conformitate cu intențiile legislativului va lipsi în mod necesar de legitimitatea cerută într-o societate democratică pentru a soluționa litigiile legale (a se vedea Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, § 114 , 28 noiembrie 2002).
  2. Curtea reiterează în continuare că „legea”, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, cuprinde nu numai legislația care prevede înființarea și competența organelor judiciare, ci și orice altă dispoziție a dreptului intern care, dacă este încălcată, ar face neregulamentară participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea unui caz (a se vedea Gorguiladzé împotriva Georgiei, nr. 4313/04, § 68, 20 octombrie 2009; Pandjikidzé și alții împotriva Georgiei, nr. 30323/02, § 104, 27 octombrie 2009; și Kontalexis împotriva Greciei, nr. 59000/08, § 38, 31 mai 2011). Aceasta include, în special, dispoziții privind independența membrilor unei instanțe, durata mandatului lor și imparțialitatea acestora (a se vedea, de exemplu, Gurov împotriva Moldovei, nr. 36455/02, § 36, 11 iulie 2006 ; DMD GROUP, as, v. Slovacia, nr. 19334/03, § 59, 5 octombrie 2010; și Miracle Europe Kft împotriva Ungariei, nr. 57774/13, § 48, 12 ianuarie 2016).
  3. Cu alte cuvinte, sintagma „stabilită prin lege” acoperă nu numai temeiul juridic pentru însăși existența unui „tribunal”, ci și conformitatea acelui tribunal cu normele specifice care îl guvernează (a se vedea Sokurenko și Strygun c. Ucraina , nr. 29458/04 și 29465/04, § 24, 20 iulie 2006) și compoziția bancii în fiecare caz (a se vedea Richert împotriva Poloniei, nr. 54809/07, § 43, 25 octombrie 2011 și Ezgeta împotriva Croația, nr. 40562/12, § 38, 7 septembrie 2017).

(ii) Scopul cerinței ca un „tribunal” să fie „stabilit prin lege”

  1. Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, termenul „stabilit prin lege” în cuprinsul articolului 6 § 1 al Convenției este de a se asigura „că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de discreția executivului, ci că este reglementată prin lege care emană de la Parlament ”(a se vedea Zand v. Austria, nr. 7360/76, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978, Decizii și rapoarte (DR) 15, pp. 70-80 și Miracle Europe Kft, citată mai sus, § 51).
  2. În același timp, deși Curtea a subliniat importanța tot mai mare acordată noțiunii de separare a puterilor și importanța protejării independenței sistemului judiciar (a se vedea Baka împotriva Ungariei [GC], nr. 20261/12, § 165, 23 iunie 2016), a remarcat, de asemenea, că nici articolul 6 și nici o altă dispoziție a Convenției nu impune statelor să respecte orice concepte constituționale teoretice cu privire la limitele admisibile ale interacțiunii puterilor (a se vedea, de exemplu, Ramos Nunes de Carvalho e Sá, citată mai sus, § 144). În opinia Curții, o anumită interacțiune între cele trei puteri ale statului este nu numai inevitabilă, ci și necesară, în măsura în care puterile respective nu încalcă în mod nejustificat funcțiile și competențele celeilalte. Întrebarea este, încă o dată, dacă într-un caz dat sunt îndeplinite cerințele Convenției (a se vedea Kleyn și alții și Henryk Urban și Ryszard Urban, ambele citate la punctul 207 de mai sus).

(iii) Prezentarea jurisprudenței Curții

  1. Curtea a statuat că, în principiu, încălcarea de către un „tribunal” a dispozițiilor legale interne referitoare la înființarea și competența organelor judiciare dă naștere la o încălcare a articolului 6 § 1 și, prin urmare, are competența de a examina dacă legea internă a fost respectată în acest sens. Cu toate acestea, având în vedere principiul general conform căruia, în primul rând, este de competența instanțelor naționale să interpreteze dispozițiile dreptului intern, Curtea a constatat, de asemenea, că nu poate pune la îndoială interpretarea lor decât dacă a existat o încălcare flagrantă a dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, Lavents, citată mai sus, § 114, și Kontalexis, citată mai sus, § 39).
  2. O prezentare a jurisprudenței existente a Curții relevă faptul că respectarea cerinței unui „tribunal instituit prin lege” a fost examinată până acum într-o varietate de contexte – atât sub aspectul penal, cât și pe cel civil al articolului 6 § 1 – inclusiv , dar fără a se limita la următoarele:

(i) o instanță care acționează în afara jurisdicției sale (a se vedea Coëme și alții împotriva Belgiei, nr. 32492/96 și alți 4, §§ 107-109, CEDO 2000-VII și Sokurenko și Strygun, citată mai sus, §§ 26- 28);

(ii) atribuirea sau reatribuirea unei cauze unui anumit judecător sau instanță (a se vedea DMD GROUP, așa cum este, citat mai sus, §§ 62-72; Richert, citat mai sus, §§ 41-57; Miracle Europe Kft, citat mai sus, §§ 59-67; Chim și Przywieczerski împotriva Poloniei, nr. 36661/07 și 38433/07, §§ 138-142, 12 aprilie 2018; și Pasquini împotriva San Marino, nr. 50956/16, §§ 103 și 107, 2 mai 2019);

(iii) înlocuirea unui judecător fără a furniza un motiv adecvat, conform cerințelor legislației interne (a se vedea Kontalexis, citată mai sus, §§ 42-44);

(iv) reînnoirea tacită a mandatului judecătorilor pe o perioadă nedeterminată după expirarea mandatului lor legal și în așteptarea renumirii lor (a se vedea Gurov, citat mai sus, § 37, și Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21722/11 , §§ 152-156, CEDO 2013);

(v) judecarea de către o instanță în care unii membri ai completului au fost descalificați prin lege de a participa la cauză (a se vedea Lavents, citată mai sus, 115 și Zeynalov împotriva Azerbaidjanului, nr. 31848/07, § 31, 30 mai 2013) ;

(vi) judecarea de către un complet a cărui majoritate era compusă din magistrați asistenți, în ciuda absenței unui temei juridic în dreptul intern pentru exercitarea funcțiilor judiciare de către magistrați asistenți (a se vedea Gorguiladzé, citată mai sus, § 74 și Pandjikidzé și alții , citat mai sus, § 110);

(vii) participarea magistraților asistenți la audieri care contravin legislației interne relevante privind magistrații asistenți (a se vedea Posokhov împotriva Rusiei, nr. 63486/00, §§ 39-44, CEDO 2003-IV);

(viii) judecarea de magistrați asistenți care nu fuseseră numiți în conformitate cu procedura stabilită de legea internă (a se vedea Ilatovskiy împotriva Rusiei, nr. 6945/04, §§ 38-42, 9 iulie 2009);

(ix) pronunțarea hotărârii de către un complet format dintr-un număr mai mic de membri decât cel prevăzut de lege (a se vedea Momčilović împotriva Serbiei, nr. 23103/07, § 32, 2 aprilie 2013 și Jenița Mocanu împotriva. România, nr.11770 / 08, § 41, 17 decembrie 2013);

(x) desfășurarea procedurilor judiciare de către un administrator al instanței care nu era autorizat în temeiul legislației naționale relevante să desfășoare astfel de proceduri (a se vedea Ezgeta, citată mai sus, § 44).

După trecerea în revistă a dezvoltărilor jurisprudențiale anterioare, Curtea nuanțează  principiile sale, precizând că acest caz oferă oportunitatea clarificării semnificației conceptului:

  1. Cazul de față oferă Marii Camere posibilitatea de a nuanța și clarifica semnificația care trebuie acordată conceptului de „tribunal instituit prin lege” și de a analiza relația sa cu celelalte „cerințe instituționale” în temeiul articolului 6 § 1 , și anume, cele de independență și imparțialitate. Prin urmare, Curtea va analiza mai întâi componentele individuale ale acestui concept și va discuta modul în care termenii „tribunal”, „stabilit” și „prin lege” ar trebui interpretați astfel încât să reflecte cel mai bine scopul său și, în cele din urmă, pentru a se asigura că protecția pe care o oferă este cu adevărat eficientă. Apoi va examina interacțiunea dintre cerința unui tribunal stabilit de lege și condițiile de independență și imparțialitate.

(i) „Tribunal”

  1. Conform jurisprudenței constante a Curții, un „tribunal” se caracterizează în sensul substanțial al termenului prin funcția sa judiciară, adică prin pronunțarea cu privire la chestiunile care sunt de competența sa pe baza normelor legale și în urma procedurilor desfășurate în mod legal. De asemenea, trebuie să îndeplinească o serie de cerințe suplimentare, „cum ar fi independența, în special în raport cu executivul, imparțialitatea, durata mandatului membrilor săi, …” (a se vedea, de exemplu, Belilos împotriva Elveției, 29 aprilie 1988 , § 64, seria A nr. 132).
  2. În opinia Curții, pe lângă cele de mai sus, este inerent chiar noțiunii de „tribunal” ca acesta să fie compus din judecători selectați pe baza meritului – adică judecători care îndeplinesc cerințele de competență tehnică și integritatea morală pentru a îndeplini funcțiile judiciare care i se impun într-un stat de drept.
  3. Curtea constată, în acest sens, accentul pus pe aceste calități de competență tehnică și integritate morală a judecătorilor în diferite texte internaționale proeminente, ca un aspect al dreptului la un proces echitabil în fața unui „tribunal” independent și imparțial stabilit prin lege. În acest sens, se va referi la punctul 25 din aviz. Nr. 1 (2001) al CCJE, care recomandă ca „autoritățile responsabile din statele membre pentru efectuarea și consilierea cu privire la numiri și promovări să introducă, să publice și să aplice criterii obiective, cu scopul de a asigura că selecția și cariera judecătorilor se bazează pe merit, având în vedere calificările, integritatea, capacitatea și eficiența ”(a se vedea paragraful 124 de mai sus). În plus, ia în considerare materialul internațional citat la punctele 117, 129 și 145-147 de mai sus.
  4. Curtea este conștientă de faptul că nici calificarea Curții de Apel ca „tribunal”, nici calificările judecătorilor numiți în această instanță nu sunt contestate ca atare în prezenta cauză. Cu toate acestea, subliniază importanța capitală a unui proces riguros de numire a judecătorilor obișnuiți pentru a se asigura că cei mai calificați candidați – atât din punct de vedere al competenței tehnice, cât și al integrității morale – sunt numiți în funcții judiciare. Este de la sine înțeles că cu cât un tribunal este mai înalt plasat în ierarhia judecătorească, cu atât ar trebui să fie mai exigente criteriile de selecție aplicabile. Este, de asemenea, evident că judecătorii neprofesioniști ar putea fi supuși unor criterii de selecție diferite, în special în ceea ce privește competențele tehnice necesare. În opinia Curții, o astfel de selecție bazată pe merit nu asigură doar capacitatea tehnică a unui organ judiciar de a oferi justiție ca „tribunal”, ci este, de asemenea, crucială în ceea ce privește asigurarea încrederii publicului în sistemul judiciar și servește ca o garanție suplimentară a independența personală a judecătorilor.

(ii) „Stabilit”

  1. Curtea reiterează faptul că, potrivit jurisprudenței sale constante, sintagma „stabilită prin lege” acoperă nu numai temeiul juridic pentru însăși existența unui „tribunal”, ci și respectarea de către instanță sau tribunal a normelor specifice care o/îl guvernează și compunerea completului de judecată în fiecare caz (a se vedea cazurile menționate la punctul 213 de mai sus). Domeniul de aplicare a cerinței unui „tribunal înființat prin lege” nu poate, prin urmare, să se limiteze la cazurile în care un organ judiciar nu avea competența de a acționa ca instanță sau tribunal în temeiul dreptului intern, așa cum susține Guvernul la punctul 175 de mai sus.
  2. Curtea observă în continuare, după cum a indicat și Guvernul (a se vedea punctele 185 și 188 de mai sus), că jurisprudența sa privind cerința unui „tribunal instituit prin lege” s-a referit până acum la încălcări ale normelor interne care reglementează direct competența unui tribunal de a se pronunța asupra unui anumit caz sau a acelor norme care au avut efecte directe asupra compunerii unui tribunal care judecă cazul unui justițiabil. Întrebarea la care trebuie să se răspundă în sensul prezentei cauze este dacă încălcările legislației interne care au avut loc în etapa numirii inițiale a unui judecător pentru a servi într-o anumită instanță pot, de asemenea, să încalce dreptul la o „tribunal înființat prin lege”.
  3. Curtea observă în acest sens că există un precedent în jurisprudența sa care indică în acest sens, cum ar fi cazul Ilatovskiy (citat mai sus, §§ 39-42). Cazul respectiv se referea la condamnarea unui reclamant (în 2002) de către o instanță de district compusă dintr-un judecător profesionist și doi magistrați asistenți, care au fost numiți magistrați asistenți în 1991 și, respectiv, 1999. După ce a stabilit că numirea magistraților asistenți în cauză nu a fost conformă cu procedura internă aplicabilă în vigoare la momentul respectiv, Curtea a concluzionat că instanța de district care a emis hotărârea împotriva reclamantului cu participarea acestor magistrați asistenți ar putea să nu fie considerată un „tribunal instituit prin lege”. Hotărârea pronunțată în Ilatovskiy, în ciuda diferențelor sale față de cazul de față, oferă un exemplu clar al unei situații în care neregulile din procedura de numire pot compromite legitimitatea unei instanțe sau a unui tribunal, la care participă ulterior judecătorii desemnați, ca fiind „stabilită prin lege”.
  4. Această corelație între procedura de numire a unui judecător și „legalitatea” completului în care se află ulterior un astfel de judecător își găsește sprijin și în scopul cerinței „stabilite prin lege”, așa cum se explică la punctul 214 de mai sus. Această cerință reflectă principiul statului de drept și urmărește protejarea sistemului judiciar împotriva influenței externe ilegale, în special de la executiv (a se vedea paragraful 211 de mai sus), deși nu este exclus ca o asemenea ingerință ilegală să poată proveni și din partea legislativului sau din în cadrul sistemului judiciar în sine. În plus, cuprinde orice dispoziție de drept intern – inclusiv, în special, dispoziții privind independența membrilor unei instanțe – care, dacă ar fi încălcată, ar face ca participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea unei cauze să fie „neregulamentară” (a se vedea paragraful 212 de mai sus). Curtea este conștientă că procesul de numire a judecătorilor poate fi expus unei astfel de ingerințe nejustificate și constată că, prin urmare, necesită un control strict; în plus, este evident că încălcările legii care reglementează procesul de numire judiciară pot face ca participarea judecătorului respectiv la examinarea unui caz să fie „neregulamentară”.
  5. După cum a observat CCJE într-un aviz emis în 2015, „[f]iecare judecător individual numit în conformitate cu constituția și alte reguli aplicabile obține astfel autoritatea și legitimitatea sa constituțională” (a se vedea paragraful 126 de mai sus), prin urmare sugerând că un judecător desemnat cu încălcarea regulilor relevante poate să nu aibă legitimitatea de a exercita funcția de judecător. Având în vedere implicațiile sale fundamentale pentru buna funcționare și legitimitatea sistemului judiciar într-un stat democratic de drept, Curtea consideră că procesul de numire a judecătorilor constituie în mod necesar un element inerent al conceptului de „stabilire” a unei instanțe sau tribunal „prin lege”, iar o interpretare contrară ar sfida scopul cerinței aplicabile. În acest sens, Curtea reiterează faptul că Convenția „este menită să garanteze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi practice și efective” (a se vedea, de exemplu, Coëme și alții, § 98, citat mai sus).
  6. Curtea subliniază, de asemenea, în acest sens că, potrivit rezultatelor sondajului comparativ pe care l-a efectuat, aproape jumătate dintre statele chestionate (adică 19 din 40) interpretează cerința unui „tribunal instituit prin lege” ca și cuprinzând în mod clar procesul de numire inițială a unui judecător în funcție. Prin urmare, există deja un consens considerabil între statele chestionate în acest sens și acest lucru nu poate fi trecut cu vederea de Curte. Rezultatele arată în continuare că în multe alte state această chestiune rămâne nedeterminată; prin urmare, nu este exclus ca, dacă ar apărea o chestiune similară în acele state, instanțele naționale ar putea, în principiu, să interpreteze cerința unui „tribunal înființat prin lege” ca incluzând și procesul de numire judiciară. În cele din urmă, Curtea face trimitere în această privință la hotărârea pronunțată la 26 martie 2020 de CJUE în cauzele Simpson și HG, unde s-a recunoscut (prin trimitere la hotărârea Camerei din prezenta cauză) că dreptul la un „tribunal a stabilit prin lege” a inclus procesul de numire a judecătorilor (a se vedea punctele 74 și 75 din hotărârea CJUE menționată la punctul 137 de mai sus).

(iii) „Prin lege”

  1. Natura și domeniul de aplicare al cauzelor care au ajuns până acum în fața Curții în ceea ce privește cerința „tribunalului instituit prin lege” au cerut în cea mai mare parte să se stabilească dacă o instanță care judecă un caz a avut vreun temei juridic în dreptul intern și dacă cerințele care decurg din legislația internă relevantă au fost respectate în constituirea și funcționarea instanței respective. Curtea dorește să clarifice în acest sens că, contrar argumentelor Guvernului (a se vedea paragraful 175 de mai sus), a interpretat cerința unui „tribunal înființat prin lege” și în sensul „unui tribunal stabilit în conformitate cu legea” (a se vedea , mutatis mutandis, Ilatovskiy, citată mai sus, § 39; Momčilović, citată mai sus, § 29; și Jenița Mocanu, citată mai sus, § 37). Consideră că această interpretare este în concordanță cu obiectivul general și scopul cerinței relevante și nu vede niciun motiv să se abată de la aceasta.
  2. Curtea ar dori, de asemenea, să sublinieze în acest moment că cerința ca un tribunal să fie instituit prin „lege” nu urmărește în niciun caz să impună uniformitate în practicile de numire judiciară ale statelor membre. După cum s-a menționat mai sus (a se vedea punctul 207), Curtea este foarte conștientă că există diferite sisteme de numire judiciară în întreaga Europă și simplul fapt că în special executivul are o influență decisivă asupra numirilor – așa cum este cazul în multe state membre, în cazul în care restricțiile asupra puterilor executive prin cultura juridică și alte mecanisme de responsabilizare, împreună cu o practică de lungă durată de selectare a candidaților cu înaltă calificare cu o mentalitate independentă, servesc la păstrarea independenței și legitimității sistemului judiciar – nu pot fi considerate ca atare a aduce atingere caracterizării unei instanțe sau a unui tribunal ca fiind stabilită prin „lege”. Preocuparea de aici se referă exclusiv la asigurarea faptului că legislația internă relevantă privind numirile judiciare este formulată în termeni fără echivoc, în măsura posibilului, pentru a nu permite interferențe arbitrare în procesul de numire, inclusiv de către executiv.

(iv) Relația dintre cerințele „independenței”, „imparțialității” și „tribunalului stabilit prin lege”

  1. Deși dreptul la un „tribunal înființat prin lege” este un drept independent în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, în jurisprudența Curții a fost formulată o relație foarte strânsă între acel drept specific și garanțiile de „independență” și „imparțialitate”.
  2. În această privință, și așa cum s-a menționat mai sus (a se vedea punctul 219), Curtea a considerat că un organ judiciar care nu îndeplinește cerințele de independență – în special față de executiv – și de imparțialitate nu poate fi nici măcar caracterizat drept „tribunal” în sensul articolului 6 § 1. În mod similar, atunci când se determină dacă un „tribunal” este „stabilit prin lege”, trimiterea la „lege” cuprinde orice dispoziție din dreptul intern – inclusiv, în special, dispoziții privind independența membrii unei instanțe – care, dacă ar fi încălcată, ar face „neregulamentară” participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea unui caz (a se vedea paragraful 212 de mai sus). În plus, Curtea constată că, pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă” în sensul articolului 6 § 1, trebuie să se țină seama, inter alia, de modul de numire a membrilor săi (a se vedea, de exemplu, , Ramos Nunes de Carvalho e Sá, citat mai sus, § 144), care, după cum s-a discutat mai sus (a se vedea paragrafele 224-228), se referă la domeniul înființării unui „tribunal”.
  3. În consecință, deși fiecare servește unor scopuri specifice ca garanții distincte ale unui proces echitabil, Curtea discerne un fir comun care trece prin cerințele instituționale ale articolului 6 § 1, în sensul că acestea sunt ghidate de scopul de a respecta principiile fundamentale ale statului de drept și a separării puterilor. Curtea constată că necesitatea de a menține încrederea publicului în sistemul judiciar și de a-și păstra independența față de celelalte puteri stă la baza fiecăreia dintre aceste cerințe (a se vedea în acest sens obiectul dreptului la un „tribunal instituit prin lege” ca menționate la punctele 214 și 215 de mai sus). În opinia Curții, recunoașterea acestei legături strânse și a scopului comun nu duce, așa cum a susținut Guvernul (a se vedea paragraful 192 de mai sus), la obscurizarea funcțiilor lor specifice sau la duplicarea acestora, ci servește doar la întărirea respectivelor obiective și efecte.
  4. Curtea consideră, în acest context, că examinarea în conformitate cu cerința „tribunalului instituit prin lege” nu trebuie să piardă din vedere acest scop comun și trebuie să se întrebe în mod sistematic dacă pretinsa neregulă într-un caz dat a avut o gravitate de natură să submineze principiile fundamentale menționate anterior și să compromită independența instanței în cauză. „Independența” se referă, în acest sens, la independența personală și instituțională necesară pentru luarea deciziilor imparțiale și, prin urmare, este o condiție prealabilă pentru imparțialitate. Caracterizează atât (i) o stare de spirit, care denotă impermeabilitatea unui judecător la presiunea externă ca o chestiune de integritate morală, cât și (ii) un set de aranjamente instituționale și operaționale – care implică atât o procedură prin care judecătorii pot fi numiți într-o modalitate care să le asigure independența și criterii de selecție bazate pe merit -, care trebuie să ofere garanții împotriva influenței nejustificate și / sau a discreției neîngrădite a celorlalte puteri de stat, atât în ​​etapa inițială a numirii unui judecător, cât și în timpul exercitării atribuțiilor acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Khrykin împotriva Rusiei, nr. 33186/08, §§ 28-30, 19 aprilie 2011).

În etapa verificării dacă neregulile din  cazul analizat au condus la o încălcare a dreptului la un „tribunal instituit prin lege” Curtea a analizat din perspectiva necesității și caracteristicilor testul cantitativ:

  1. După ce a confirmat domeniul de aplicare al dreptului la un tribunal stabilit de lege, cerințele care decurg din acel drept și relația acestuia cu principiile independenței și imparțialității, revine acum Curții sarcina de a stabili dacă neregulile întâmpinate la numirea judiciară în cauză a avut ca efect privarea reclamantului de dreptul său la un „tribunal instituit prin lege”. La rândul său, examinarea acestei chestiuni ridică întrebarea de bază dacă orice formă de neregulă într-un proces de numire judiciară, oricât de minoră sau tehnică ar fi această neregulă și, indiferent de momentul în care ar fi avut loc încălcarea, ar putea contraveni în mod automat acestui drept.

(a) Este necesar să se stabilească un test cantitativ?

  1. Curtea consideră de la bun început că, având în vedere implicațiile potențiale ale constatării unei încălcări și interesele compensatorii importante în discuție, dreptul la un „tribunal instituit prin lege” nu ar trebui interpretat într-un mod excesiv de extensiv, prin care orice neregulă într-o procedură de numire judiciară ar putea compromite acest drept. În schimb, ar trebui exercitat un grad de reținere atunci când se tratează această problemă.
  2. Curtea reiterează în acest sens că dreptul la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenție, care, în partea sa relevantă, declară statul de drept ca fiind parte a patrimoniului comun al statelor contractante. După cum s-a menționat la punctul 211 de mai sus, dreptul la „un tribunal înființat prin lege” reflectă chiar acest principiu al statului de drept și, ca atare, joacă un rol important în menținerea separării puterilor, a independenței și legitimității a justiției, așa cum se cere într-o societate democratică. Acestea fiind spuse, principiul statului de drept cuprinde, de asemenea, o serie de alte principii la fel de importante, care, deși interconectate și adesea complementare, pot, în anumite circumstanțe, să intre în concurență.
  3. Curtea se referă în primul rând, în acest sens, la principiul securității juridice, care este implicit în toate articolele Convenției (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei [GC], nr. 13279/05, § 56, 20 Octombrie 2011; a se vedea, de asemenea, Lista de verificare a statului de drept pregătită de Comisia de la Veneția, punctul 123 de mai sus, unde securitatea juridică este identificată drept unul dintre reperele statului de drept). Conform legii Convenției, principiul securității juridice se manifestă în diferite forme și contexte, cum ar fi cerința ca legea să fie clar definită și previzibilă în aplicarea sa (a se vedea, de exemplu, Medvedyev și alții împotriva Franței [GC], nr. 3394 / 03, § 80, CEDO 2010, în contextul articolului 5), sau care necesită ca, în cazul în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, să nu fie pusă sub semnul întrebării hotărârea lor (a se vedea, de exemplu, Brumărescu împotriva României [CG]) , nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII). Acest ultim aspect al securității juridice presupune, în general, respectarea principiului autorității lucrului judecat, care, prin protejarea finalității hotărârilor și a drepturilor părților la procedurile interne – inclusiv a oricăror persoane implicate ca victime -, servește la asigurarea stabilității sistemului judiciar și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Conform jurisprudenței constante a Curții, în timp ce cerințele principiului securității juridice și puterea lucrului judecat nu sunt absolute (a se vedea, pentru un exemplu în domeniul dreptului penal, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) [GC], nr.19867 / 12, § 62, 11 iulie 2017), o abatere de la acest principiu este justificată numai atunci când este necesară din cauza unor circumstanțe cu un caracter substanțial și convingător, cum ar fi corectarea defectelor fundamentale sau a unei erori judiciare (a se vedea, de exemplu, Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX și OOO Link Oil SPB împotriva Rusiei (dec.), nr. 42600/05, 25 iunie 2009) . Aceste noțiuni nu se pretează, totuși, la o definiție precisă; Curtea trebuie să decidă, în fiecare caz, în ce măsură este justificată abaterea de la principiul securității juridice (a se vedea, de exemplu, Sutyazhnik împotriva Rusiei, nr. 8269/02, § 35, 23 iulie 2009).
  4. În al doilea rând, Curtea reține ca relevant principiul inamovibilității judecătorilor pe durata mandatului lor. Acest principiu este considerat în general ca un corolar al independenței judecătorilor – care este o ccerință prealabilă pentru statul de drept – și astfel inclus în garanțiile articolului 6 § 1 (a se vedea principiile inamovibilității judecătorilor care rezultă din jurisprudența Curții în temeiul articolului 6 § 1 în Maktouf și Damjanović, citată mai sus, § 49; Fruni împotriva Slovaciei, nr.8014 / 07, § 145, 21 iunie 2011; și Henryk Urban și Ryszard Urban, citată mai sus, § 53; a se vedea, de asemenea, punctul 20 din Comentariul general nr. 32 al Comitetului ONU pentru Drepturile Omului citat la punctul 118 de mai sus, punctul 57 din Avizul nr.1 (2001) al CCJE citat la punctul 124 de mai sus și §§ 72-87 din Baka împotriva Ungariei, citat mai sus, pentru alte materiale internaționale relevante). Cu toate acestea, după cum a confirmat recent Marea Cameră a CJUE în cazul Comisiei împotriva Poloniei (C ‑ 619/18), principiul inamovibilității judecătorilor nu este în mod similar absolut, deși o excepție de la acest principiu ar fi acceptabilă doar „Dacă este justificat de un obiectiv legitim, acesta este proporțional în lumina acestui obiectiv și în măsura în care nu este de natură să ridice îndoieli rezonabile în mintea indivizilor cu privire la impermeabilitatea instanței în cauză față de factorii externi și neutralitatea acesteia cu privire la interesele din fața sa” (a se vedea paragraful 139 de mai sus).
  5. Constatarea că o instanță nu este un „tribunal instituit prin lege” poate avea, evident, ramificații considerabile pentru principiile securității juridice și inamovibilității judecătorilor, principii care trebuie respectate cu atenție având în vedere scopurile importante pe care le îndeplinesc. Acestea fiind spuse, respectarea acestor principii cu orice preț și în detrimentul cerințelor „unui tribunal înființat prin lege” poate, în anumite circumstanțe, să aducă un prejudiciu și mai mare statului de drept și încrederii publice în justiție. Ca în toate cazurile în care principiile fundamentale ale Convenției intră în conflict, trebuie, prin urmare, să se ajungă la un echilibru în astfel de situații pentru a determina dacă există o nevoie urgentă – cu caracter substanțial și convingător – care să justifice abaterea de la principiul securității juridice și puterea lucrului judecat (a se vedea, de exemplu, Sutyazhnik, citat mai sus, § 38) și principiul inamovibilității judecătorilor, după cum este relevant, în circumstanțele particulare ale cauzei.
  6. Marea Cameră observă că, deși nu a precizat-o ca atare, Camera a încercat într-adevăr să stabilească un astfel de echilibru prin introducerea unui test de „încălcare flagrantă”, prin care doar cele mai grave încălcări ale normelor de numire judiciară ar constitui o încălcare a dreptului la un tribunal instituit prin lege, stabilind astfel un prag ridicat înainte ca o încălcare a unor astfel de norme să poată da naștere la o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea §§ 101 și următoarele din hotărârea Camerei și paragrafele 156 -159 de mai sus).
  7. În timp ce Marea Cameră susține logica și conținutul general al testului introdus de Cameră, pe care îl va dezvolta în continuare (a se vedea paragrafele 243-252), ar trebui să precizeze de la început că nu va aplica același concept de „încălcare flagrantă” în acest caz. Observă că conceptul de „încălcare flagrantă” a fost utilizat până acum de Curte într-o varietate de contexte diferite, inclusiv, după caz, pentru a stabili dacă Curtea se poate abate de la interpretarea unei instanțe naționale conform căreia a fost o încălcare a legislației interne în primul rând, ca parte a evaluării sale în conformitate cu cerința „tribunalului instituit prin lege” (a se vedea, de exemplu, Posokhov, citată mai sus, §§ 39-44, și Kontalexis, citată mai sus, § 44). Transpunerea acestui concept într-un context precum cel actual – în care încălcarea legislației interne a fost deja stabilită de instanțele naționale într-un mod neechivoc – în scopul determinării consecințelor acestei încălcări pentru dreptul reclamantului la un „tribunal stabilit prin lege ”, poate da naștere la o oarecare ambiguitate, așa cum s-a menționat atât în ​​opinia separată anexată la hotărârea Camerei, cât și în argumentele Guvernului (a se vedea paragraful 176 de mai sus).

(b) Testul pragului dezvoltat de Marea Cameră

  1. Curtea este conștientă de dificultățile pe care le presupune conceperea unui test de echilibrare cuprinzător pentru a răspunde eventualelor nereguli care pot apărea în procesele de numire judiciară din diferite jurisdicții din Europa – toate cu propriile reguli și practici – și observă că multe state au introdus diverse mecanisme sau standarde pentru a trata această problemă complexă pe plan intern (a se vedea concluziile anchetei de drept comparativ menționate la paragraful 152-153 de mai sus). În plus, Curtea consideră că statelor contractante ar trebui să li se acorde o anumită marjă de apreciere în acest sens, deoarece autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât Curtea pentru a evalua modul în care interesele justiției și statul de drept – cu toate componentele sale contradictorii – ar fi cel mai bine respectate într-o anumită situație. Cu toate acestea, consideră că următoarele criterii, luate cumulativ, oferă o bază solidă pentru a ghida Curtea – și în cele din urmă instanțele naționale – în evaluarea dacă neregulile dintr-o anumită procedură de numire judiciară au fost de o gravitate atât de mare încât să implice o încălcare a dreptul la un tribunal instituit prin lege și dacă echilibrul dintre principiile concurente a fost atins în mod echitabil și proporțional de către autoritățile de stat competente în circumstanțele particulare ale unui caz.

(i) Primul pas al testului

  1. Curtea consideră, în primul rând, că trebuie, în principiu, să existe o încălcare vădită a dreptului intern, în sensul că încălcarea trebuie să poată fi identificată în mod obiectiv și real ca atare. Curtea notează, după cum s-a menționat la punctele 209 și 216 de mai sus, că, în general, va ceda interpretării instanțelor naționale cu privire la existența unei încălcări a legislației interne, cu excepția cazului în care încălcarea este „flagrantă” (a se vedea Lavents, citată mai sus, § 114) – adică, cu excepția cazului în care concluziile instanțelor naționale pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile (a se vedea, mutatis mutandis, Radomilja și alții împotriva Croației [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 149, 20 martie 2018 și S., V. și A. împotriva Danemarcei [GC], nr. 35553/12 și alții 2, § 148, 22 octombrie 2018).
  2. Curtea subliniază, totuși, că absența unei încălcări vădite a normelor interne privind numirile judiciare nu exclude ca atare posibilitatea unei încălcări a dreptului la un tribunal instituit prin lege. Pot exista într-adevăr circumstanțe în care o procedură de numire judiciară care se pare că este conformă cu normele interne relevante produce totuși rezultate care sunt incompatibile cu obiectul și scopul dreptului respectiv din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, DMD GROUP, așa cum, citat mai sus, § § 62-72). În astfel de circumstanțe, Curtea trebuie să continue examinarea în conformitate cu al doilea și al treilea pas al testului prezentat mai jos, după caz, pentru a stabili dacă rezultatele aplicării normelor interne relevante au fost compatibile cu cerințele specifice ale dreptului la un „tribunal instituit prin lege” în sensul Convenției.

(ii) Al doilea pas al testului

  1. În al doilea rând, încălcarea în cauză trebuie evaluată în funcție de obiectul și scopul cerinței unui „tribunal instituit prin lege”, și anume de a asigura capacitatea sistemului judiciar de a-și îndeplini atribuțiile fără interferențe nejustificate și, prin urmare, de a prezerva statul de drept și separarea puterilor. În consecință, încălcările de natură pur tehnică care nu au nicio influență asupra legitimității procesului de numire trebuie considerate ca fiind sub pragul relevant. Dimpotrivă, încălcările care ignoră în totalitate cele mai fundamentale reguli din procedura de numire – cum ar fi, de exemplu, numirea unei persoane ca judecător care nu a îndeplinit criteriile de eligibilitate relevante – sau încălcări care ar putea submina altfel scopul și efectul cerinței „stabilită prin lege”, astfel cum este interpretată de Curte, trebuie considerată că încalcă respectiva cerință.
  2. În consecință, Curtea consideră că numai acele încălcări care se referă la regulile fundamentale ale procedurii de numire a judecătorilor – adică încălcările care afectează esența dreptului la un „tribunal instituit prin lege” – pot avea ca rezultat o încălcare a acestui drept (a se vedea § 102 din hotărârea Camerei). În special, așa cum a subliniat în mod corect Camera, Curtea „trebuie să verifice în fiecare caz dacă încălcarea normelor naționale aplicabile privind numirea judecătorilor a creat un risc real ca celelalte organe ale Guvernului, în special executivul, să poată exercita o discreție nejustificată care subminează integritatea procesului de numire într-o măsură care nu este prevăzută de normele naționale în vigoare la momentul respectiv” (a se vedea § 103 din hotărârea Camerei).

(iii) Al treila pas al testului

  1. În al treilea rând, Curtea consideră că controlul efectuat de instanțele naționale, dacă este cazul, cu privire la consecințele juridice – în ceea ce privește drepturile din Convenție ale individului – ale nerespectării unei reguli interne privind numirile judiciare joacă un rol semnificativ în stabilirea dacă o asemenea nerespectare a constituit o încălcare a dreptului la un „tribunal instituit prin lege” și, prin urmare, face parte din testul în sine.
  2. Curtea consideră demn de subliniat faptul că, dacă, așa cum a susținut Guvernul (a se vedea paragrafele 176 și 184 de mai sus), concluziile instanțelor naționale ar fi fost considerate a fi pe deplin dispozitive în ceea ce privește evaluarea conformității cu cerința „tribunalului instituit prin lege”, indiferent de natura, domeniul de aplicare și calitatea controlului efectuat de acele instanțe – adică, în cazul în care Curtea nu avea dreptul să evalueze singură dacă consecințele încălcării normelor de numire judiciară naționale au fost de natură să încalce articolul 6 -, atunci acest drept autonom al Convenției ar fi lipsit de orice protecție reală în contextul actual.
  3. În acest sens, Curtea este conștientă de rolul său fundamental subsidiar în cadrul mecanismului de supraveghere instituit prin Convenție, potrivit căruia părțile contractante au responsabilitatea principală de a asigura drepturile și libertățile definite în Convenție și în protocoalele la aceasta, (a se vedea, de exemplu, Garib împotriva Olandei [GC], nr. 43494/09, § 137, 6 noiembrie 2017). Totodată, observă, de asemenea, că principiul subsidiarității impune o responsabilitate partajată între statele părți și Curte și că autoritățile și instanțele naționale trebuie să interpreteze și să aplice legislația internă într-un mod care să dea efect deplin Convenției (a se vedea, în în special, referințele la Conferințele și declarațiile de la Izmir și Brighton din Burmych și alții împotriva Ucrainei (eliminare) [GC], nr. 46852/13 și colab., §§ 120-22, 12 octombrie 2017). Prin urmare, rezultă că, deși revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești, să interpreteze și să aplice legislația internă, revine Curții în cele din urmă să stabilească dacă modul în care această lege este interpretată și aplicată produce consecințe care sunt în concordanță cu principiile Convenției (a se vedea, de exemplu, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 191, CEDO 2006 ‑ V și Carbonara și Ventura împotriva Italiei, nr. 24638/94 , § 68, CEDO 2000-VI).
  4. Evident, după cum s-a menționat la punctul 244 de mai sus, atunci când examinează dacă a existat o încălcare a normelor interne aplicabile într-un caz dat, Curtea va respecta, în principiu, interpretarea și aplicarea de către instanțele naționale a dreptului intern – cu excepția cazului în care concluziile acestora sunt arbitrare sau vădit nerezonabile. Cu toate acestea, odată stabilită o încălcare a normelor interne aplicabile, evaluarea de către instanțele naționale a efectelor juridice ale unei astfel de încălcări trebuie efectuată pe baza jurisprudenței relevante a Convenției și a principiilor derivate din aceasta. În cazul în care instanțele naționale au evaluat în mod corespunzător faptele și plângerile în lumina standardelor Convenției, au cântărit în mod adecvat interesele concurente în discuție și au tras concluziile necesare, Curtea ar avea nevoie de motive temeinice pentru a înlocui evaluarea a instanțelor naționale cu cea proprie (a se vedea, mutatis mutandis, Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [GC], nr. 40660/08 și 60641/08, § 107, CEDO 2012 și Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei [GC], nr.931 / 13, § 164, 27 iunie 2017). În consecință, deși instanțele naționale au discreție în stabilirea modului de a atinge echilibrul relevant, așa cum se menționează la punctul 243 de mai sus, acestea sunt totuși obligate să își respecte obligațiile care decurg din convenție atunci când întreprind acest exercițiu de echilibrare.
  5. Curtea subliniază în final că, deși nu este de competența sa să stabilească un termen specific înaintea căruia o neregulă în procedura de numire ar putea fi contestată de o persoană care se bazează pe dreptul „tribunalului stabilit de lege”, nu este de acord cu Guvernul că absența unui astfel de termen ar avea, în practică, efectul de a face ca numirile să poată fi contestate la nesfârșit (a se vedea argumentul Guvernului la punctul 180 de mai sus). Acest lucru se datorează faptului că, odată cu trecerea timpului, păstrarea securității juridice va avea o pondere tot mai mare în raport cu dreptul litigantului individual la un „tribunal instituit prin lege” în exercițiul de echilibrare care trebuie efectuat. Inutil de spus este că trebuie luate în considerare și dificultățile probatorii care ar apărea odată cu trecerea timpului și termenele legale relevante care ar putea fi aplicabile în legislația internă a părților contractante la căi de atac de o asemenea natură.

Ulterior aplicării testului la circumstanțele cauzei, Curtea a reținut că odată stabilită existența viciilor în procedura de numire și în condițiile unei gravități a încălcărilor de natură să afecteze legitimitatea procesul de numire și de a submina însăși esența dreptului la un „tribunal instituit prin lege”,  trebuie verificat dacă acuzațiile privind dreptul la un „tribunal instituit prin lege” au fost efectiv analizate și remediate de către instanțele național:

(α) Analiza efectuată de Curtea Supremă în cazul reclamantului

  1. După cum sa menționat în detaliu la punctul 89 de mai sus, reclamantul a susținut în fața Curții Supreme că i s-a refuzat dreptul la o judecată echitabilă în fața unui „tribunal instituit prin lege” independent și imparțial din cauza neregulilor din numirea judecătorului AE care făcuse parte din completul Curții de Apel în cazul său. El a susținut în acest sens, printre altele, că cerința, atât în ​​temeiul Constituției islandeze, cât și al Convenției, ca o instanță să fie înființată prin lege presupunea „nu numai o condiție obligatorie conform căreia normele generale privind numirile în sistemul judiciar trebuie să fie clar consacrate în legea statutară, dar și, nu mai puțin important, o condiție obligatorie ca numirea judecătorilor în fiecare instanță să fie în conformitate cu legea”. Contrar afirmațiilor Guvernului (menționate la punctul 191 de mai sus), reclamantul și-a prezentat în fața Curții Supreme îngrijorările cu privire la motivațiile politice din spatele propunerilor ministrului și și-a menționat în mod expres suspiciunile cu privire la implicarea ei în B.N. (a se vedea punctul 89 de mai sus).
  2. Curtea constată că Curtea Supremă a respins apelul reclamantului urmând două linii principale de argumentare (a se vedea paragraful 90 de mai sus). În primul rând, a constatat că, deși votul din Parlament nu a respectat procedura specială de vot stabilită în dispoziția temporară IV din noua lege judiciară, acest defect nu a fost semnificativ și procesul de numire a fost efectuat în alt mod în conformitate cu procedurile formale prevăzute în acea lege și în acea dispoziție temporară. Având în vedere acest lucru și observând, în plus, că toți cei treizeci și trei de candidați îndepliniseră cerințele legale pentru a ocupa funcția de judecător la Curtea de Apel și că, în plus, cincisprezece dintre acești candidați au fost numiți în acest birou prin scrisori semnate de Președintele Islandei și co-semnat de ministrul justiției, Curtea Supremă a considerat că nu se poate concluziona că numirea AE a constituit o cauză de „nulitate” (markleysa) sau că hotărârile pronunțate cu participarea ei au fost „literă moartă”.
  3. În al doilea rând, Curtea Supremă a recunoscut că procedura urmată de ministrul justiției în procesul de numire nu a respectat anumite reguli naționale privind numirile judiciare, așa cum a fost deja stabilit în hotărârile sale din 19 decembrie 2017. Cu toate acestea, a considerat că numirea tuturor celor cincisprezece judecători la Curtea de Apel, pe termen nedeterminat, „devenise realitate” la semnarea scrisorilor de numire de către președinte și, de atunci, aceștia aveau obligația de a respecta doar legea în îndeplinirea atribuțiilor lor și să îndeplinească aceste atribuții în mod independent. În aceste condiții, Curtea Supremă nu a găsit niciun motiv suficient pentru a se îndoi în mod justificat că reclamantul s-a bucurat de un proces echitabil în fața judecătorilor independenți și imparțiali, în ciuda defectelor din procedură imputabile ministrului justiției.
  4. În observațiile sale prezentate Curții, reclamantul a susținut că hotărârea în cauză a fost viciată, deoarece Curtea Supremă (i) a contrazis constatările sale anterioare în hotărârile din decembrie 2017 și (ii) nu a executat o verificare corespunzătoare a conformării Curții de Apel cu cerința „stabilită prin lege” în lumina principiilor relevante stabilite în jurisprudența Curții, sau să examineze independent dacă încălcările în cauză au fost „grave” sau nu (a se vedea punctul 162 de mai sus).
  5. Guvernul, la rândul său, a declarat că Curtea Supremă a examinat și a abordat toate aspectele relevante referitoare la numirea lui A.E. și dreptul reclamantului de a fi audiat de un „tribunal instituit prin lege”. În urma unei astfel de examinări, Curtea Supremă a constatat că, din punct de vedere al dreptului intern, statutul A.E. ca judecător desemnat legal nu a fost afectat de defectele procedurale identificate și că, prin urmare, Curții de Apel nu îi lipsea competența de a acționa ca „tribunal” în virtutea prezenței A.E. în completul său. În acest sens, era esențial să nu se confunde efectele juridice ale viciului procesual în cauză cu privire la ceilalți candidați cu efectele juridice ale aceluiași defect asupra statutului de A.E. ca judecător sau asupra cazului reclamantului. Guvernul a susținut că principiul subsidiarității impunea Curții să urmeze concluziile Curții Supreme în acest sens (a se vedea paragrafele 174, 184 și 186 de mai sus).

(β) Analiza Curții cu privire la controlul efectuat de Curtea Supremă

  1. Curtea constată că Curtea Supremă a avut puterea de a aborda și de a remedia efectele neregulilor menționate anterior asupra drepturilor reclamantului la un proces echitabil, declarând că reclamantul nu a fost audiat de un „tribunal instituit prin lege” – din cauza participării judecătorului A.E. în cazul său la nivelul Curții de Apel – și anularea hotărârii relevante a Curții de Apel. Este necontestat faptul că, în hotărârea sa din 24 mai 2018 privind reclamantul, Curtea Supremă a aprobat constatările sale anterioare cu privire la încălcările comise de ministru și Parlament în procesul de numire în Curtea de Apel. Cu toate acestea, Curtea este de acord cu reclamantul că, examinând ulterior impactul acestor încălcări asupra dreptului său la un „tribunal instituit prin lege”, Curtea Supremă pare să nu fi tras concluziile necesare din propriile sale constatări și să evalueze chestiunea într-o manieră conform Convenției.
  2. În acest sens, în timp ce Guvernul contestă această constatare (a se vedea paragraful 186 de mai sus), o analiză a hotărârii Curții Supreme sugerează cu tărie că Curtea Supremă și-a limitat examinarea la constatarea că (i) numirea A.E. nu a constituit un caz de „nulitate” conform legislației islandeze; și că (ii) în ciuda viciilor din procedura de numire, reclamantul s-a bucurat totuși de un proces echitabil în fața unui „tribunal” independent și imparțial (a se vedea §§ 113 și 114 din hotărârea Camerei). Ajungând la aceste constatări, Curtea Supremă pare să fi pus un mare accent pe simplul fapt că numirile au devenit oficiale la semnarea președintelui și că, începând cu acel moment, nu a existat niciun motiv să se îndoiască că cele cincisprezece judecători ai Curții de Apel, care au fost considerați calificați din punct de vedere legal pentru postul de către Comitetul de evaluare, își vor îndeplini sarcinile în mod independent și în conformitate cu legea.
  3. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că numirile în cauză nu au fost, din punct de vedere tehnic, „markleysa” (o nulitate) în temeiul legislației islandeze sau că, odată desemnați, judecătorii individuali vor încerca să respecte cerințele procesului echitabil. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste constatări nu abordează ca atare problema dacă neregulile din procesul care a condus la numirea A.E. au interferat, de la sine, cu dreptul reclamantului la un „tribunal înființat prin lege” ca garanție distinctă la articolul 6, după cum a interpretat Curtea.
  4. Curtea observă, după cum s-a menționat la punctele 89 și 273 de mai sus, că reclamantul a invocat câteva argumente foarte specifice și extrem de pertinente cu privire la motivul pentru care a considerat că încălcările în cauză încalcă, printre altele, cerința ca el să fie judecat de un un tribunal independent și imparțial și unul „stabilit prin lege”. Cu toate acestea, Curtea Supremă nu a răspuns la niciuna dintre aceste acuzații – inclusiv acuzațiile referitoare la legăturile politice dintre ministrul justiției și soțul judecătorului A.E., B.N. În măsura în care Guvernul a susținut că „Curtea Supremă a examinat toate aspectele relevante referitoare la numirea A.E. și dreptul reclamantului de a fi audiat de un tribunal instituit prin lege”, Curtea constată că o astfel de examinare nu se reflectă în hotărâre și, ca atare, rămâne necunoscut ce a presupus această examinare și din ce motive juridice și de fapt Curtea Supremă a ajuns la concluzia că a făcut-o. Cu alte cuvinte, din hotărârea Curții Supreme nu este clar de ce încălcările procedurale pe care le-a identificat în hotărârile sale anterioare (din 19 decembrie 2017) nu erau de natură să compromită legalitatea numirii A.E. și, în consecință, a participării sale ulterioare la cauza reclamantei.
  5. 282. În opinia Curții, modul în care a fost construită argumentația Curții Supreme și accentul pus pe faptul că numirile celor cincisprezece judecători, inclusiv A.E., „deveniseră o realitate la semnarea scrisorilor lor de numire” (a se vedea punctul 90 de mai sus), sugerează o acceptare, sau chiar o resemnare din partea acelei instanțe, că nu a avut niciun cuvânt de spus cu privire la această chestiune odată ce numirile au devenit oficiale. Această interpretare găsește, de fapt, sprijin în argumentele guvernului: din declarația lor reiese că, deși, teoretic, instanțele islandeze aveau puterea de a verifica legalitatea numirilor judiciare și de a anula hotărârile la care au participat judecători numiți ilegal, încălcările procedurale de tipul celor întâlnite în prezenta cauză ar duce, în practică, doar la acordarea de daune candidaților care nu au reușit. Astfel, „nu a existat un caz în ultima jumătate de secol care să sugereze că încălcările în cauză ar duce sau ar putea duce la invalidarea unei numiri judiciare” (a se vedea observațiile Guvernului la paragraful 187 de mai sus).
  6. Prin urmare, Curtea constată că rezerva manifestată de Curtea Supremă în examinarea cazului reclamantului – și nerespectarea echilibrului corect între ocrotirea, în special, a principiului securității juridice, pe de o parte, și promovarea respectării legii pe de altă parte – nu era specifică faptelor din cauza de față, ci era practica statorinicită a Curții Supreme. Curtea constată că această practică pune probleme din două motive principale. În primul rând, consideră că subminează rolul semnificativ jucat de sistemul judiciar în menținerea controalelor inerente separării puterilor. În al doilea rând, observă că, având în vedere semnificația și implicațiile încălcărilor în cauză – așa cum s-a discutat mai sus -, și rolul fundamental important jucat de sistemul judiciar într-un stat democratic de drept, efectele acestor încălcări nu poate fi limitat în mod justificat la candidații individuali care au fost nedreptățiți prin nenumire, ci preocupă în mod necesar publicul larg. Curtea a subliniat în mai multe rânduri rolul special în societate a sistemului judiciar, care, în calitate de garant al justiției, o valoare fundamentală într-un stat guvernat de lege, trebuie să se bucure de încrederea publicului pentru a reuși să își îndeplinească atribuțiile ( a se vedea, de exemplu, Morice împotriva Franței [GC], nr.29369 / 10, § 128 CEDO 2015; Baka, citat mai sus, § 164; și Denisov împotriva Ucrainei [GC], nr. 76639/11, § 63, 25 septembrie 2018). În acest sens, Curtea face trimitere și la Avizul nr. 1 din CCJE, unde s-a afirmat că „nu doar părțile la o anumită dispută, ci societatea în ansamblu trebuie să poată avea încredere în sistemul judiciar” (a se vedea paragraful 124 de mai sus).
  7. În ceea ce privește echilibrul care ar fi trebuit să fie atins de Curtea Supremă între interesele concurente în joc, Curtea consideră că este important să subliniem că, deși trecerea unei anumite perioade de timp după un proces presupus neregulamentar de numire judiciară poate, în principiu, să încline echilibrul în favoarea „securității juridice” (așa cum se menționează la punctul 252 de mai sus), nu a fost cazul cu privire la faptele prezente. În acest sens, observă că, ca urmare a procedurilor inițiate de doi dintre candidații care nu au reușit în iunie 2017 (la foarte puțin timp după semnarea scrisorilor de numire de către președinte), neregulile din procedura de numire au fost stabilite de Curtea Supremă încă din 19 decembrie 2017, cu doar două săptămâni înainte de data la care cei cincisprezece candidați selectați au preluat funcția. Mai mult, reclamanta din prezenta cauză a solicitat retragerea A.E. la 2 februarie 2018, adică la doar o lună după ce a început să profeseze, iar hotărârea definitivă a Curții Supreme în cazul său a fost pronunțată la 24 mai 2018, mai puțin de patru luni mai tarziu. Cu alte cuvinte, numirea lui A.E. și a celorlalți trei candidați în cauză a fost contestată la nivel național imediat după finalizarea procedurii de numire și neregulile care viciau numirea lor au fost stabilite chiar înainte de a intra în funcție. În aceste condiții, Curtea consideră că Guvernul nu se poate baza în mod rezonabil pe principiile securității juridice sau securității mandatului judiciar pentru a argumenta împotriva încălcării dreptului la un „tribunal instituit prin lege” cu privire la faptele prezente.
  8. Într-o notă conexă, Curtea respinge, de asemenea, argumentul potrivit căruia neregulile în cauză erau prea „îndepărtate” de cazul reclamantului pentru a avea vreun impact asupra dreptului său la un tribunal instituit prin lege. Guvernul a susținut în acest sens că neregulile au avut loc cu mult înainte ca judecătorul A.E. să fi judecat cazul reclamantului, că nu au avut nicio legătură cu cazul său și că nu au avut implicații pentru independența sau imparțialitatea lui A.E. (a se vedea paragraful 188 de mai sus). În opinia Curții, „apropierea” necesară între neregulile în cauză și cazul reclamantului a fost atinsă numai atunci când judecătorul desemnat în mod neregulamentar, A.E., s-făcut parte din completul Curții de Apel care a judecat cazul său. Curtea constată că reclamantul nu a avut, probabil, niciun interes legal sau temei să conteste numirea lui A.E. într-o etapă anterioară. Mai mult, întrebarea dacă neregulile în cauză au avut implicații efective asupra independenței sau imparțialității A.E., aceasta aflându-se în centrul examinării de către Curtea Supremă a cazului reclamantului, nu a avut ca atare o influență directă cu privire la evaluarea plângerii în conformitate cu cerința „tribunalului stabilit prin lege”, așa cum sa menționat deja la punctul 280 de mai sus.
  9. Având în vedere cele de mai sus, Curtea, în calitate de autoritate supremă cu privire la aplicarea și interpretarea Convenției, nu poate accepta controlul întreprins de Curtea Supremă în cazul reclamantului, întrucât nu a luat în considerare problema dacă obiectul garanției consacrată în conceptul de „stabilit prin lege” a fost atinsă (pentru alte exemple în care Curtea a respins aprecierea instanțelor naționale cu privire la conformitatea cu cerința „tribunalului instituit prin lege” a se vedea, printre altele, Miracle Europe Kft, citată mai sus , § 65, și Chim și Przywieczerski, citate mai sus, §§ 138-142).

(…)

  1. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere testul în trei pași prezentat mai sus, Curtea consideră că reclamantului i s-a refuzat dreptul la un „tribunal instituit prin lege”, din cauza participării la procesul său a unui judecător a cărui procedură de numire a fost afectată de nereguli grave care au afectat însăși esența dreptului în cauză.
  2. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens.

(…)

  1. Curtea constată că, în cazul de față, plângerile formulate în temeiul „tribunalului instituit prin lege” și cerințele „independenței și imparțialității” provin din aceeași problemă de bază, adică a neregulilor în numirea lui A.E. ca judecător al Curții de Apel. După cum a constatat Curtea mai sus, neregulile în cauză au fost de o gravitate atât de mare încât au subminat însăși esența dreptului de a fi judecat în fața unui tribunal stabilit în conformitate cu legea. După ce a făcut această constatare, Curtea concluzionează că întrebarea rămasă dacă aceleași nereguli au compromis și independența și imparțialitatea aceluiași tribunal nu necesită o examinare suplimentară (a se vedea, mutatis mutandis, Zeynalov, citat mai sus, § 28 și Miracle Europe Kft, citată mai sus, §§ 57-67).

(…)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

  1. Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul la un tribunal instituit prin lege;
  2. Hotărăște, cu douăsprezece voturi pentru și cinci împotrivă, că nu este necesar să se examineze plângerile rămase în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție;

(…)

Orice explicație suplimentară a conceptului de instanță instituită de lege și a consecințelor judecării unei cauze de către o instanță care nu îndeplinește standardul descris în hotărârea Marii Camere este inutilă.

Ceea ce apreciez că ar fi de notat este faptul că testul echilibrului nu este necesar raportat la legislația din România, deoarece nu oricând poate fi promovată o contestație privind încălcarea cerinței vizând legalitatea numirii sau orice alt principiu ce intră în conținutul noțiunii de tribunal instituit prin lege, ci doar în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii contestate.

Ar mai fi de precizat că și în România chestiunea nulităților, a sancțiunilor prevăzute de lege pentru încălcarea unor norme dintre cele care guvernează organizarea judiciară sau, după caz, a lipsei acestora, pare să fie un obstacol în admiterea căilor extraordinare de atac prin care se invocă neregularități de tipul celor analizate de CEDO.

Este de așteptat ca orientarea jurisprudențială contrară hotărârii din 1 decembrie 2020 să înceteze și, odată cu asta, să dispară și scepticismul din jurul acestui subiect.

Av. Manuela Gornoviceanu
Managing Associate ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.