Clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Cauza Naranjo
1 noiembrie 2023 | Ruxandra VIȘOIU, Robert BRĂTESCU
Ruxandra Vișoiu
Robert Brătescu
Introducere
Simbioza dintre cauză și efect a existat în univers probabil încă de la apariția acestuia. Deducem că așa este firesc și natural, ca orice efect să aibă o cauză, ceva care să-l producă, să-i dea un imbold pentru a declanșa o situație.
Omul s-a considerat pe sine a fi cea mai inteligentă ființă care a străbătut vreodată Pământul. Iar folosind această inteligență, pe care filosofii antici au numit-o logos, a luat din natură relațiile de cauzalitate și le-a aplicat în propria-i viață cotidiană, construind astfel societatea cu toate regulile sale, din vremuri imemoriale și până în prezent. Probabil că izvorând tot din aceleași vremuri imemoriale ante-menționate, s-a născut și necesitatea omului de a încastra sub o „cupolă” toate relațiile pe care le-a legat cu semenii săi. Cupola din metaforă se referă la drept, iar relațiile sunt actele sau contractele pe care oamenii le-au încheiat între ei. Urmărind satisfacerea unor interese proprii sau colective, oamenii s-au angajat în felurite raporturi juridice, care au generat ulterior, pe lângă satisfacerea acelor interese, progresul societății și perfecționarea dreptului. Iată așadar încă un mic exemplu de relație cauzală.
Lumea contemporană este una a convențiilor, deschiderea societăților și globalizarea au redus cu mult din solemnitatea excesivă cu care se încheiau anumite contracte în trecut, acum nașterea acestora rămânând mai mult o simplă formalitate. Dar ce se întâmplă atunci când nevoia unei părți contractante care dă naștere convenției respective nu ajunge să producă efectele scontate din cauză că printre prevederile acelui contract se găsesc anumite „portițe” inserate de cele mai multe ori de o parte în mod deliberat pentru a cauza un dezechilibru în raportul juridic care să o favorizeze pe aceasta? Ei bine, la această întrebare se cere să-i găsim răspuns în cadrul prezentei lucrări.
Dar înainte de toate se impune să aflăm ce presupune noțiunea de contract. Legiuitorul român îl definește în art. 1166 C. civ. drept „(…) acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.” Se remarcă relația de sinonimie pe care legiuitorul o realizează între „contract” și „acord de voință”. Așadar, după toate aceste scurte considerații introductive se impune trecerea la analiza problemelor care se regăsesc în prezenta temă de discuție.
Ce sunt totuși clauzele abuzive?
După cum s-a constatat în doctrină, contractul reprezintă o specie de act juridic civil, acesta încadrându-se în categoria actelor juridice bilaterale[1]. Tot o definiție doctrinară, consacră actul juridic drept „manifestarea de voință a unei persoane în scopul de a produce efecte juridice”.[2]
Deci, prin contract, așa cum am menționat mai sus, părțile urmăresc să-și satisfacă felurite necesități la un moment dat, urmăresc să modifice o realitate obiectivă prin convenția lor, care să dea naștere unei serii de efecte corespunzătoare propriei voințe. Bineînțeles, pentru încheierea valabilă a contractelor este nevoie de îndeplinirea cumulativă a unor condiții de valabilitate de fond (capacitatea de a încheia respectivul act, consimțământul părților la momentul încheierii contractului, un obiect determinat și licit precum și o cauză licită și morală)[3] și de formă (ad validitatem, ad probationem și ad opposabilitatem)[4], deși, în general, contractele sunt guvernate de principiul consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind suficient doar acordul părților.
Nu vom intra în detalii cu privire la toate aceste chestiuni, întrucât nu fac obiectul prezentului studiu, dar structura logică a acestuia a impus și menționarea lor. La hora elementelor sine qua non ale contractului, se alătură și clauzele, care reprezintă chiar acel teren pe care părțile se întâlnesc pentru a-și exprima pretențiile cu privire la conținutul convenției. De pildă, la art. 1182 alin. (2) din C. civ. se stabilește regula acordului suficient, anume faptul că părțile pot cădea de acord la încheierea contractelor asupra acelor esentialia negotii, elemente esențiale ale contractului, putând să convină asupra altor elemente ulterior.
Ideea cea mai importantă care se desprinde de aici este aceea că părțile trebuie să negocieze atât clauzele considerate esențiale, cât și pe cele considerate neesențiale. Practic, toate trebuie să treacă prin filtrul acordului de voință al părților. Mai pot exista și alte feluri de clauze, precum cele standard, sau neuzuale (art. 1202 și 1203) C. civ., dar atât legiuitorul cât și doctrina[5] au consfințit că acestea produc efecte doar dacă partea căreia i se opun le-a acceptat în mod expres și în scris.
Problema care se ridică este aceea a clauzelor abuzive, întâlnită cu precădere în sfera raporturilor juridice încheiate între profesioniști și consumatori, deci, în sfera contractului de consum. Cine sunt aceste părți? În sensul prezentului studiu, doctrina de specialitate definește profesionistul care realizează o activitate comercială ca fiind „persoana fizică sau persoana juridică, care exploatează, în condițiile legii, o întreprindere economică.”[6]
O altă definiție, de data aceasta oferită de art. 2 pct. 2 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative dispune faptul că profesionistul este „orice persoană fizică sau juridică, publică sau privată care acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei ordonanțe de urgență, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama acesteia.”
De cealaltă parte, consumatorul a fost definit drept „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”[7]. Se observă așadar cum, în cele mai multe cazuri, consumatorul, în ciuda poziției egalității juridice a părților în raportul juridic civil care guvernează contractele, se află pe o poziție inferioară profesionistului și poate fi supus la anumite abuzuri atunci când alege să contracteze cu acesta. La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, care a fost receptată de către toate legislațiile statelor membre. Aceasta a reprezentat o schimbare de paradigmă din partea legiuitorului european care a „abandonat” politica sa „timidă” de a susține că rămâne la latitudinea statelor membre calitatea modului în care își reglementează legislația de protecție a consumatorului, trecând acum direct la a trasa linii directoare pentru ceea ce trebuie să conțină legislația internă a statelor membre în această disciplină.[8]
Directiva consumeristă, cum este cunoscută în doctrină[9], a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Norma europeană a inspirat alte câteva legi autohtone care au reglementat aplicarea „teoriei clauzelor abuzive”, de exemplu Codul consumului (Legea 294/2006) sau Legea 367/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale profesioniștilor în relația cu consumatorii etc[10]. Totuși, acestea servesc ca și completări ale legii 193/2000, dispoziție care preia aproape identic ceea ce Directiva 93/13 înțelege prin noțiunea de clauze abuzive și consideră ca atare. Directiva propune o serie de criterii pentru a se determina caracterul abuziv al unei clauze prezente într-un contract: lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și încălcarea de către profesionist a exigențelor bunei credințe în materie contractuală[11]. De cealaltă parte, legea autohtonă, în art. 4 alin. (1) dispune faptul că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
În primul rând, după cum reiese din compararea celor două dispoziții legale, lipsa de negociere a unei clauze inserate într-un contract reprezintă primul semn de întrebare pe care trebuie să-l ridicăm atunci când contemplăm posibilitatea existenței caracterului abuziv al clauzei respective. După direcția oferită de Directivă, Legea 193/2000 propune o serie de criterii pentru a se constata sau nu caracterul abuziv. În general, o clauză este considerată a fi abuzivă dacă nu permite consumatorului să influențeze în vreun fel conținutul acesteia, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000. Dacă o clauză a fost negociată de părți, iar alta nu, doar a doua dintre acestea va putea fi considerată abuzivă[12], într-o opinie de specialitate apreciindu-se că tratamentul aplicat celeilalte va fi lipsirea sa de efecte prin sancționarea cu nulitatea absolută, la aceasta, putându-se alătura și dreptul celui afectat de caracterul abuziv al clauzei de a cere despăgubiri[13]. Interesantă de menționat este o considerație a instanței supreme, care, prin Decizia nr. 833 din 29 februarie 2008 a statuat faptul că o clauză penală negociată între părți nu intră în sfera controlului clauzelor abuzive.[14]
Totuși, se impune a se menționa faptul că nici Directiva, nici transpunerea ei în legea română nu prezintă un rețetar care să arate cu exactitate ce tip de clauze nenegociate pot reprezenta obiectul acestora. În doctrină se apreciază că acele clauze privind de pildă obiectul afacerii dintre părți nu se pot încadra în sfera de interes a Legii 193/2000[15]. Același considerent se regăsește și în Decizia ÎCCJ nr. 2399/2020 care susține ideea că „a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.”[16]
Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului reprezintă o altă formă în care se manifestă caracterul abuziv al unei clauze de acest fel. În doctrină s-a ridicat totuși întrebarea „după ce criteriu se poate determina acest dezechilibru?” Tot doctrina a răspuns la această întrebare și s-a considerat că trebuie să fie vorba realmente despre un dezechilibru juridic de drepturi și obligații dintre profesionist și consumator. Dezechilibrele economice ar putea fi tolerate în spiritul menținerii valabile a convenției părților, chiar dacă executarea acesteia a devenit mai oneroasă. Însă atunci profesionistul își urmărește interesele, folosindu-se de poziția sa dominantă în raportul juridic, în defavoarea consumatorului, clauza care îi conferă aceste prerogative trebuie marcată drept una abuzivă.[17]
Încălcarea de către profesionist a exigenței de bună credință este o dovadă flagrantă asupra caracterului abuziv al unei clauze. Se opinează în doctrină faptul că respectul datorat de către părți exigenței de bună credință reprezintă exact contragreutatea care ține în echilibru întreaga convenție, consecința încălcării acesteia fiind apariția dezechilibrului contractual de care s-a vorbit mai sus. Așadar, pentru o aplicare corectă a principiului bunei credințe, se sugerează că interpretarea sa se va face în concordanță cu înțelesul pe care Directiva 93/13 îl oferă, iar nu conform cu pleiada de interpretări care izvorăsc din legislațiile naționale ale fiecărui stat membru al UE.[18]
Se apreciază că, pentru ca o clauză să poată produce efecte în cadrul contractului în care a fost inserată este necesar ca aceasta să respecte o serie exigențe de transparență. Trebuie, de pildă, ca profesionistul să o redacteze într-o manieră clară, pentru înțelegerea căreia consumatorul cu pricina să nu aibă nevoie de cunoștințe de specialitate, după cum se specifică în art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000 și art. 5 din Directivă. Potrivit aceluiași art. 5, care a fost transpus în art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, dacă modul de redactare al clauzei lasă loc de interpretări asupra sensului în care au fost folosiți anumiți termeni, aceasta va beneficia de cea mai favorabilă interpretare pentru consumator.
Directiva 93/13 se încheie cu o anexă unde sunt prezentate o serie de clauze care pot fi considerate abuzive dacă sunt stipulate în favoarea profesionistului, precum: clauze prin care acestuia i se limitează sau i se exclude răspunderea, clauze prin care acesta ar putea denunța unilateral contractul, clauze potestative, clauze prin care i se permite prelungirea unilaterală a contractului etc. De cealaltă parte, legea română prin care Directiva a fost transpusă prezintă de asemenea o anexă unde sunt enumerate o serie de clauze considerate ca fiind abuzive. Aici există o controversă, întrucât s-a ridicat întrebarea dacă o clauză ar trebui declarată de plano ca fiind abuzivă din moment ce se regăsește în cadrul listei din anexa respectivă. Practic, s-a dorit să se știe dacă aceste clauze se încadrează într-un fel de listă neagră, definitivă, unde odată transcrise, vor fi tratate de acea manieră întotdeauna. Controversa a apărut deoarece atunci când statele membre au transpus în legile naționale textul Directivei, au făcut-o în modalități diferite, unele reglementând acea anexă strict exemplificativ (listă gri), astfel încât asupra acelor clauze să planeze doar o prezumție relativă a caracterului abuziv, pe când altele au preferat o manieră imperativă de reglementare (listă neagră)[19]. CJUE a apreciat însă că este vorba de o listă gri, neimperativă, neexhaustivă, care conține toate aceste clauze cu titlu exemplificativ, rămânând totuși la latitudinea statelor membre atunci când reglementează Directiva felul în care vor alege să se raporteze la anexele care enumeră acele clauze.[20]
Art. 4 alin. (4) din Legea 193/2020 mai prevede faptul că atunci când se urmărește determinarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie luate în seamă și criterii precum natura bunurilor sau a serviciilor care constituie obiect al contractului respectiv la momentul la care acesta se încheie, circumstanțele care au determinat încheierea contractului etc.
Important de menționat este efectul pe care îl are constatarea caracterului abuziv al unei clauze și declararea acesteia ca atare. Clauza nu va mai produce oricum efecte asupra consumatorului, ca o măsură de protecție instituită de Directivă asupra acestuia. Curtea de la Luxembourg a apreciat că o clauză declarată ca fiind abuzivă va fi sancționată cu nulitatea absolută, cu lipsirea totală de efecte juridice, această sancțiune, în opinia Curții, potrivindu-se cel mai bine cu spiritul Directivei.[21]
Clauzele abuzive: de la Directivă la realitate
Am înțeles așadar că toate aceste clauze abuzive sunt o realitate și că legiuitorul european a intervenit activ în scopul de a proteja persoana beneficiară a unor servicii – consumatorul, de eventualele abuzuri pe care le-ar putea suferi de la cel cu care încheie contractele de consum – profesionistul. Am văzut maniera în care se raportează Directiva la realitatea clauzelor abuzive și am trecut în revistă transpunerea dispozițiilor europene în legislația autohtonă de către legiuitorul român. Acum, pentru o analiză completă a problemei clauzelor abuzive în contractele încheiate de consumatori, se impune o scurtă cercetare a unei probleme practice privitoare la tratamentul pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene îl aplică acestui tip de clauze atunci când este sesizată cu o asemenea speță. Este vorba despre cauza Naranjo.[22]
Aici, Curtea de la Luxemburg a conexat trei cauze sub cupola denumirii de Naranjo, fiecare dintre ele având ca obiect o serie de întrebări preliminare cu privire la clauzele „prag” inserate într-o serie de contracte de împrumut, toate încheiate de consumatori cu instituții de credit spaniole. La data de 9 mai 2013, instanța supremă spaniolă s-a pronunțat într-o hotărâre dintr-o cauză cu care a fost sesizată de către un grup de reclamanți împotriva mai multor bănci. În acea speță, Curtea Supremă a Spaniei a constatat caracterul abuziv al unor clauze denumite „clauze prag”, în sensul că rata dobânzii variabile nu putea coborî sub o limită minimă determinată. Soluția instanței a fost aceea de a declara nule acele clauze, împiedicându-le să producă efecte față de consumatori.
Tribunal Supremo a constatat faptul că cerința transparenței, enumerată anterior, nu a fost îndeplinită de către instituțiile bancare la încheierea contractelor de împrumut, întrucât nu au pus la dispoziția consumatorului informații suficiente cu privire la natura acelor clauze și la efectele pe care le produc. Până în acest punct lucrurile par perfect rezonabile, dar totuși, dincolo de această aparență, se ascunde o controversă. Hotărârea din 9 mai 2013 a avut natura unei „hotărâri pilot”, iar instanța supremă a Spaniei a statuat ideea că toate aceste clauze cu potențial abuziv a căror existență a fost constatată în contractele de împrumut bancar, vor înceta să-și producă efectele după data adoptării acestei hotărâri, cele a căror existență a fost constatată înainte de data de 9 mai beneficiind de autoritatea de lucru judecat. Practic, Tribunal Supremo a limitat efectele nulității unor asemenea clauze invocând ca rațiune a acestei măsuri protecția securității juridice din sistemul de drept spaniol.
Ulterior, la data de 25 martie 2015, același Tribunal Supremo, prin hotărârea nr. 139/2015 a dispus faptul că limitarea efectelor nulității clauzelor abuzive din hotărârile ulterioare datei de 9 mai 2013 se va putea aplica și unor acțiuni individuale, introduse de justițiabili în mod particular, pe lângă cele colective, de tipul celei care a făcut obiectul hotărârii din 2013.
Prima dintre cele trei cauze conexate pe rolul CJUE este cauza C154/15. Protagonistul acesteia, domnul Francisco Gutierrez Naranjo a încheiat un contract ipotecar cu o instituție bancară spaniolă care conținea o astfel de clauză „prag”, acesta fiind și motivul principal pentru care a apelat la un tribunal cu o acțiune pentru încetarea efectelor acestei clauze și cu o alta în care pretindea restituirea sumelor pe care le-a plătit începând de la semnarea contractului, restituire întemeiată pe existența clauzei abuzive în contract. Tribunalul și-a pus problema dacă limitarea efectelor constatării nulităţii unei clauze contractuale ca urmare a caracterului său abuziv doar la perioada ulterioară acestei constatări este compatibilă cu art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Așadar, a suspendat cauza și s-a adresat CJUE cu două întrebări preliminare:
1) Prin intermediul celei dintâi, se pune în discuţie dacă art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii ale nulității clauzelor “prag” ca urmare a constatării caracterului lor abuziv?
2) Al doilea aspect ce se doreşte clarificat se referă la posibilitatea instanţelor naţionale de a limita efectele retroactive ale nulităţii clauzelor “prag” prin aplicarea criteriilor utilizate de CJUE în scopul de a limita în timp efectele produse de o normă de drept a Uniunii?
A doua cauză, C307/15, dintre cele trei conexate o are în centrul atenției pe doamna Ana Maria Palacios Martinez, care, în cursul anului 2006 a încheiat cu o bancă din Spania (BBVA) un contract de credit ipotecar în care a fost inserată o clauză „prag”. Opt ani mai târziu, la 6 martie 2014, reclamanta a introdus o acțiune îndreptată împotriva băncii prin care pretindea constatarea nulității clauzei respective ca urmare a caracterului său abuziv. La 3 noiembrie 2014, Tribunalul a respins acțiunea reclamantei, considerând-o ca rămasă fără obiect, dar a admis totuși pretențiile acesteia de a i se restitui sumele pe care le-a plătit, începând cu data de 9 mai 2013, data hotărârii Tribunal Supremo. Reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, considerând că soluția dată de aceasta contravine atât codului civil spaniol cât și unui principiu existent în Directiva 93/13, potrivit căruia clauzele abuzive nu pot produce efecte față de consumatori. Practic, BBVA încasase sumele datorate de reclamantă în baza contractului de credit ipotecar în temeiul acelei clauze abuzive, iar faptul că prima instanță a dispus restituirea sumelor către reclamantă doar de la data hotărârii din 9 mai 2013 ar însemna că plățile făcute anterior acelei date au fost perfect valabile, deci clauza cu pricina ar fi produs efecte față de ea, posibilitate de neacceptat conform Directivei 93/13.
Cea de-a treia cauză conexată, C308/15 îi are ca protagoniști pe domnul Emilio Irles Lopez și pe doamna Teresa Torres Andreu, care, în anul 2001 au încheiat un contract de credit ipotecar cu o bancă din Spania. Similară celor două cauze ante-menționate, și aici este vorba despre inserarea unei clauze „prag” considerată de către părți drept abuzivă. Aceștia s-au adresat unei instanțe, care a constatat existența caracterului abuziv al clauzei, a declarat-o nulă și a dispus restituirea sumelor de bani achitate de către reclamanți începând de la data încheierii contractului. În apelul declarat de către instituția bancară, aceasta a susținut faptul că informațiile pe care le-a furnizat consumatorilor au fost suficient de clare, caracterul abuziv al clauzei nefiind justificat din acest punct de vedere, criticând de asemenea și faptul că instanţa de prim grad s-a îndepărtat de jurisprudenţa stabilită de Curtea Supremă în hotărârea din 9 mai 2013, obligând-o la restituirea retroactivă a sumelor încasate nejustificat.
Curtea de la Luxemburg a fost sesizată să decidă dacă instanţele naţionale pot limita în timp efectele restitutorii ale nulității clauzelor „prag” ca urmare a constatării caracterului lor abuziv. Întrebările preliminare sunt comune în cadrul acestor ultime două cauze, cu excepția unei întrebări finale din C308/15.
Avocatul General al CJUE a elaborat o serie de concluzii cu privire la ansamblul celor trei cauze conexate pe rolul Curții. S-a impus așadar necesitatea aflării unui răspuns pentru controversa conformității art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 cu situația în care i s-ar putea recunoaște unei instanțe supreme a unui stat membru, după ce a calificat drept „abuzivă” o clauză contractuală conținută într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și după ce a constatat nulitatea clauzei respective, competența de a limita efectele acestei constatări, acordând dreptul la restituirea sumelor plătite în mod nejustificat de consumator. Pentru început, Curtea Supremă spaniolă a statuat prin hotărârea din 9 mai 2013 faptul că articolul 6 alin. (1) din directivă a realizat doar o armonizare minimă în domeniu, lăsând statului membru posibilitatea de a adopta măsuri mai dure, de la caz la caz. Astfel, instanța spaniolă a considerat că a depășit nivelul de protecție a consumatorului instituit prin directivă. Aici Avocatul consideră că dacă așa ar sta lucrurile în realitate, nu s-ar mai impune analiza art. 6 alin. (1), căci măsurile de protecție a consumatorului ar intra într-un domeniu ce nu a fost armonizat încă de directivă. Avocatul concluzionează faptul că instanța supremă spaniolă nu a depășit nivelul de protecție a consumatorului oferit de directivă și că, mai mult, ar trebui să revină asupra considerațiilor pe care le-a avut în vedere la momentul calificării acelor clauze prag drept clauze abuzive.
După cum am menționat mai sus, la originile celor 3 cauze conexate, se află o jurisprudență a Curții Supreme spaniole, unde aceasta a constatat în repetate rânduri faptul că aceste clauze „prag” conținute în contractele de credit sunt clauze referitoare la obiectul principal al contractului al căror control privind caracterul abuziv în temeiul Directivei 93/13 este în principiu exclus, cu condiția ca aceste clauze să fie redactate în mod clar și inteligibil. În jurisprudența sa, Curtea a constatat că aceste clauze erau inteligibile din punct de vedere gramatical, doar că profesioniștii care erau însărcinați cu redactarea lor nu depuseseră diligențele necesare pentru a se asigura că sensul lor real este clar. Astfel s-a constatat caracterul abuziv al acestor clauze, iar conform legislației spaniole, soluția care se impunea era declararea tuturor acestor clauze ca fiind nule de drept. Totuși, limitând efectele nulității clauzelor considerate abuzive, Tribunal Supremo a considerat că a depășit nivelul de protecție oferit de Directiva 93/13, îmbogățind controlul transparenței clauzelor cu o cerință de transparență materială, justificând limitarea efectelor restitutorii ale deciziei de constatare a nulității clauzelor „prag” prin caracterul novator al hotărârii sale. Este important de menționat faptul că Avocatul General al CJUE nu consideră că instanța supremă spaniolă a depășit în vreun fel nivelul de protecție a consumatorului oferit de Directiva 93/13.
Avocatul General propune Curții să răspundă la întrebările formulate de cele trei instanțe spaniole în maniera în care art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în circumstanțele specifice litigiilor principale, nu se opune unei hotărâri a unei instanțe supreme prin care aceasta constată caracterul abuziv al clauzelor „prag”, dispune încetarea utilizării lor și eliminarea acestora din contractele existente și declară nulitatea lor, limitând în același timp, ca urmare a unor circumstanțe excepționale, efectele, în special restitutorii, ale acestei nulități la data primei sale hotărâri pronunțate în acest sens.
În lumina celor arătate mai sus și ținând seama de considerațiile enunțate de Avocatul General al CJUE, Curtea a reținut faptul că cererile de decizie preliminară privesc interpretarea, în special, a articolelor 6 și 7 din Directivă și, de asemenea, aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între persoane care au contractat împrumuturi ipotecare cu instituții de credit, în legătură cu dreptul la restituirea unor sume plătite în temeiul unor clauze contractuale al căror caracter abuziv a fost constatat pe cale judecătorească. Luând seama de întreaga stare de fapt, de întreg cadrul juridic aplicabil în prezenta situație precum și de întrebările preliminare adresate de instanțele din cele 3 cauze conexate, Curtea a hotărât faptul că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.
Concluzii
După toate aceste considerații, importanța Directivei 93/13 rămâne de netăgăduit, aceasta fiind un instrument prețios al protecției consumatorilor care se angajează în raporturi juridice cu profesioniștii. Apreciem că legiuitorul european a fost extrem de inspirat la momentul conceperii unei astfel de norme, dar, considerația ar trebui îndreptată și către instanța care asigură interpretarea optimă a acestor dispoziții.
După cum am putut observa, încadrarea unor clauze prezente în contractele de consum încheiate între consumatori și profesioniști în rândul clauzelor abuzive este adesea o chestiune extrem de dificilă, urmărirea punctuală a acelor criterii care ajută la descoperirea caracterului abuziv nefiind suficientă în anumite cazuri; după cum însăși Directiva sugerează, pot fi avute în vedere criterii precum natura bunurilor sau a serviciilor care constituie obiect al contractului respectiv la momentul la care acesta se încheie sau circumstanțele care au determinat încheierea acestuia.
Considerăm că este înțeleaptă și atitudinea CJUE de a considera anexa care enumeră o serie de clauze cu potențial abuziv drept o „listă gri”, fără a avea un caracter imperativ, întrucât, pentru a se păstra echilibrul, este necesar să rămână la latitudinea statului membru nivelul și gradul în care transpune în propria legislație dispozițiile Directivei, precum și puterea pe care o conferă protecției consumatorului. Protecția consumatorului nu este nelimitată, iar reglementarea sa nu înseamnă favorizarea acestuia, chiar dacă el vine de pe o poziție unde este predispus abuzurilor profesionistului, după cum s-a arătat și în cauza Naranjo. Nulitatea absolută a clauzelor abuzive va opera în convențiile încheiate între un consumator și un profesionist, chiar și în cadrul contractelor de credit bancar.[23]
În încheiere am vrea să mai subliniem ideea că voința părților trebuie să aibă întotdeauna prioritate în actele juridice pe care acestea le realizează. Libertatea lor de conveni asupra oricăror contracte care să producă efecte specifice, corespunzătoare propriilor nevoi, este neprețuită. De cealaltă parte, simetric, și mijloacele prin care se apără această libertate și echilibrul care trebuie să existe între drepturile și obligațiile prezente într-o convenție, trebuie să fie intransigente.
[1] A se vedea Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu – Drept civil. Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 213.
[2] A se vedea Simona Cristea – Teoria generală a dreptului, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 53.
[3] A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 232-309.
[4] Idem, pp. 309-316.
[5] A se vedea Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu – Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 93.
[6] A se vedea Stanciu D. Cărpenaru – Tratat de drept comercial român, ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 40.
[7] Art. 2 pct. 1 din O.U.G nr. 34/2014.
[8] A se vedea Gina Orga-Dumitriu – Drept european al afacerilor, Prima ediție, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2020, p. 14.
[9] Ibidem, p. 14.
[10] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 94.
[11] A se vedea G. Orga-Dumitriu, op. cit., p. 14.
[12] A se vedea L. Pop., I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 95.
[13] A se vedea Gheorghe Piperea – Clauze și practici abuzive în relațiile dintre profesioniști, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro, și accesat la adresa https://www.juridice.ro/256771/clauze-si-practici-abuzive-in-relatiile-dintre-profesionisti.html
[14] A se vedea C.D. Enache – Practică judiciară. Clauze abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 49 și urm. Apud L. Pop., I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.95
[15] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit, p. 95
[16] A se vedea Decizia nr. 2399/2020 a ÎCCJ, publicată pe site-ul www.universuljuridic.ro, accesată la adresa https://www.universuljuridic.ro/caracterul-abuziv-al-clauzelor-contractuale-privind-conditia-relei-credinte-a-profesionistului-si-conditia-dezechilibrului-intre-prestatiile-partilor-ncpc-l-nr-193-2000/
[17] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 96.
[18] Ibidem, p. 97.
[19] Ibidem, p. 97.
[20] A se vedea cauza C-478/99, Comisia c. Regatului Suediei, publicată la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:61999CJ0478
[21] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 98.
[22] A se vedea cauzele conexate C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15 publicate pe site-ul www.curia.europa.eu, la adresa https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?docid=186483&doclang=RO
[23] A se vedea Elena Iordan – Clauzele abuzive în contractele de credit bancar, articol publicat pe site-ul www.juridice.ro, la adresa https://www.juridice.ro/568482/clauzele-abuzive-in-contractul-de-credit-bancar.html
Drd. Ruxandra Vișoiu, Managing Partner R&R Partners Bucharest
Robert Brătescu, Associate R&R Partners
