« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Obsedantă ca un leitmotiv: examinarea din oficiu a clauzelor abuzive prin prisma principiului disponibilității
18.01.2021 | Juanita GOICOVICI

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Juanita Goicovici

Juanita Goicovici

Considerațiile care urmează sunt dedicate problematicii examinării din oficiu, de către instanța de judecată, a caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum este reflectată această obligație în jurisprudența recentă a CJUE, îndeosebi din unghiul incidenței principiului disponibilității. În decizia pronunțată în 11 martie 2020 în cauza Lintner, C‑511/17[1], judecătorii CJUE au reținut că instanța națională sesizată cu o acțiune introdusă de un consumator, prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze cuprinse într‑un contract pe care acest consumator l‑a încheiat cu un profesionist, nu are obligația de a examina din oficiu și în mod individual, în integralitatea lor, celelalte clauze contractuale, care nu au fost atacate de consumatorul menționat, pentru a verifica dacă acestea pot fi considerate abuzive[2], ci trebuie să le examineze numai pe acelea care sunt conexate obiectului litigiului, astfel cum acesta din urmă a fost delimitat de părți, în baza principiului disponibilității, sub aspectul determinării obiectului acțiunii[3].

Într-un soi de tandem al parabolelor pierderii și regăsirii, examinarea din oficiu a caracterului (potențial) abuziv al unor clauze a depășit, în jurisprudența recentă a CJUE, stadiul de „drept” sau de „prerogativă” a instanțelor naționale, devenind o veritabilă „obligație” a acestora, a cărei încălcare prezintă premisele unui malpraxis profesional, putând conduce la angajarea răspunderii specifice și putând afecta legalitatea și temeinicia[4] hotărârii (în jurisprudența CJUE nu există, în acest moment, decizii care să vizeze punctual consecințele juridice ale încălcării de către judecător a obligației de examinare din oficiu a clauzelor abuzive).

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, ale cărei contururi au fost trasate cu tot mai accentuată precizie, îndeosebi în cele două decizii CJUE pronunțate în 2018 în legătură cu acest aspect, în cauza C‑147/16 și în cauza C-51/17, instanței naționale îi revine obligația să aprecieze din oficiu, întrucât dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze contractuale care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, procedând astfel, să colmateze dezechilibrul care există între consumator și profesionist[5]. Sub aspectul amplorii impregnate examinării din oficiu, s-a precizat că examinarea din oficiu (obligatorie) pe care instanța națională sesizată trebuie să o antameze în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 este limitată, într‑o primă etapă, la clauzele contractuale al căror caracter abuziv poate fi stabilit pe baza elementelor de drept și de fapt cuprinse în probatoriul aflat la dispoziția instanței naționale în respectiva cauză[6]. O astfel de examinare trebuie, într‑o a doua etapă, să respecte limitele obiectului litigiului, în accepțiunea rezultatului pe care o parte îl urmărește prin pretențiile sale, „interpretate în lumina concluziilor și a motivelor prezentate în acest scop”[7].

1. Parametrii angajării din oficiu a instanțelor naționale în examinarea clauzelor abuzive. O suită de interogații au fost formulate, în ultimii ani, în legătură cu examinarea din oficiu a clauzelor abuzive de către judecătorul național, în lumina (și umbrele) calificării acesteia ca fiind o obligație care incumbă instanței fondului. Mai întâi, este sau nu necesară inițierea unei proceduri jurisdicționale de către profesionistul sau de către consumatorul – parte la respectivul contract? Poate instanța să abordeze în analiza sa și alte prevederi contractuale decât cele nominalizate expres în cererea de chemare în judecată, respectiv în cererea reconvențională? În eventualitatea unui răspuns afirmativ, cât de amplă sau de extinsă poate fi această analiză întreprinsă de instanță? Mai cu seamă, încalcă judecătorul național această obligație (a examinării din oficiu), în ipotezele în care nu a supus analizei din oficiu toate clauzele abuzive prezente în respectivul contract, în integralitatea numerică și substanțială a acestora? Pe celălalt versant, interogația ar fi: încalcă judecătorul național principiul disponibilității atunci când abordează din oficiu posibilul caracter abuziv al tuturor clauzelor contractuale sau al majorității acestor clauze, în contextul în care consumatorul și-a limitat sesizarea la unele dintre aceste clauze? Dacă judecătorul a procedat la aprecierea din oficiu a clauzelor abuzive, acest screening realizat de către instanță exclude sau nu posibilitatea ulterioară, pentru consumator, de a introduce o acțiune în constatarea ca nescrise a unora dintre aceste clauze, pe temeiul caracterului lor abuziv, nereținut în litigiul anterior (prevederi contractuale verificate din oficiu, iar nu la cerere)? Pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază pretențiile unui consumator, judecătorul național trebuie să ia în considerare toate celelalte clauze ale contractului încheiat între profesionist și respectivul consumator și, în eventualitatea unui răspuns afirmativ la această interogație, luarea în considerare a tuturor clauzelor relevante în economia contractului implică sau nu per se o obligație a instanței naționale sesizate, de a examina din oficiu caracterul eventual abuziv al tuturor acestor clauze?

După cum vom observa în paragrafele care urmează, nu doar amploarea sau întinderea obligației examinării din oficiu a clauzelor abuzive a conturat nucleul discuției, ci și posibilele răspunsuri la întrebarea dacă există sau nu o veritabilă obligație a instanțelor naționale de a realiza un screening integral al cuprinsului contractului de adeziune în litigiul dintre profesionist și consumator, tradusă sau nu într-o obligație concretă și efectivă a instanței naționale de a epura în întregime, în funcție de probatoriul administrat, a tuturor clauzelor abuzive prezente în respectivul contract; un eventual răspuns afirmativ la această din urmă întrebare ar fi avut semnificația instituirii unei obligații a instanței naționale de a elimina toate clauzele abuzive dintr-un contract de adeziune, din oficiu, în toate cazurile în care ar fi fost sesizată cu examinarea doar a uneia sau a unora dintre clauzele cu potențial abuziv făcând parte din respectivul contract. O atare obligație nu există, însă, pentru instanța națională, după cum rezultă explicit din decizia CJUE pronunțată în 11 martie 2020 în cauza Lintner, C‑511/17.

La (cel puțin) o parte dintre aceste interogații, răspunsurile au fost relativ previzibile, în jurisprudența CJUE. Mai întâi, deși protecția consumatorului urmărită prin Directiva 93/13 necesită „o intervenție pozitivă din partea instanței naționale sesizate”, este totuși necesar, pentru ca această protecție să poată fi acordată, să fi fost inițiată o procedură jurisdicțională de una dintre părțile contractuale, nefiind de conceput o obligație a instanțelor naționale de a proceda la examinarea din oficiu a naturii potențial abuzive a unor clauze din contractele de adeziune, suplinind totala pasivitate a consumatorului și pronunțându-se în absența unei cereri[8] formulate de către consumator cu privire la stabilirea caracterului abuziv al cel puțin uneia dintre clauzele abuzive sau în absența unei cereri de chemare în judecată formulate de către profesionist, prilej cu care, analizând pretențiile reclamantului în raporturile cu consumatorul, instanța să supună analizei, din oficiu, caracterul abuziv al unor clauze conexe fondului litigiului.

Pe celălalt versant al analizei, în considerentul 30 al deciziei pronunțate în 11 martie 2020 în cauza Lintner, judecătorii CJUE au reținut că „efectivitatea protecției pe care se consideră că instanța națională în cauză o acordă consumatorului în temeiul directivei menționate printr‑o intervenție din oficiu nu poate merge până acolo încât să ignore sau să depășească limitele obiectului litigiului, astfel cum a fost acesta definit de părți prin pretențiile lor, interpretate în lumina motivelor pe care le‑au invocat, astfel că instanța națională menționată nu este obligată să extindă acest litigiu dincolo de concluziile și de motivele prezentate în fața acestei instanțe, analizând, în scopul verificării caracterului lor eventual abuziv, în mod individual, toate celelalte clauze ale unui contract dintre care doar unele dintre acestea fac obiectul acțiunii introduse în fața sa”.

2. Screening integral, din oficiu, al textului contractului versus aprecierea punctuală, din oficiu, a unora dintre clauzele potențial abuzive. Rolul de revelator final al clauzelor abuzive caracterizează misiunea judecătorului național, însă cât de amplă este misiunea acestuia, volumetric? Va analiza instanța națională, din oficiu, toate clauzele cu potențial abuziv prezente în contractul de adeziune în legătură cu încheierea și executarea căruia a izbucnit litigiul sau, dimpotrivă, concluzia corectă ar fi că îi revine obligația aprecierii din oficiu a caracterului abuziv doar în privința clauzelor aflate într-un raport de conexiune (directă sau indirectă, însă suficient de accentuată) cu fondul litigiului, astfel cum a fost configurat acesta de către părți? Evident, răspunsul formulat de judecătorii CJUE în cauza Lintner a înclinat definitiv balanța în favoarea celei se-a doua soluții, care restrânge obiectul obligației instanței naționale la examinarea din oficiu numai a prevederilor contractuale conexe fondului litigiului, fără a se limita, însă, la clauzele menționate de către consumator ca ridicând suspiciuni în privința dezechilibrului semnificativ generat cu încălcarea bunei-credințe, de către profesionistul respectiv.

Metamorfozată într-o veritabilă obligație a instanței naționale, examinarea din oficiu a clauzelor abuzive incumbă instanțelor naționale în termeni de obligativitate a extinderii cercetării judecătorești și asupra altor clauze decât cele menționate punctual de către consumator, însă numai dacă stabilește o conexiune între aceste prevederi contractuale care fac obiectul analizei extinse, din oficiu și obiectul litigiului, definit de către părți. În cuprinsul deciziei pronunțate în cauza Lintner, CJUE reamintește că instanța națională, chemată să examineze caracterul abuziv al unei clauze contractuale vizate de o acțiune cu care este sesizată, trebuie să includă din oficiu, în obiectul cercetării, celelalte clauze din contractul respectiv și, dacă este necesar, în vederea acestei examinări, să aprecieze efectul cumulativ al acestor clauze și impactul global pe care clauza potențial-abuzivă l-a avut în economia contractului. Cu toate acestea, după cum se subliniază explicit în decizia CJUE din 11 martie 2020 în cauza Lintner, din această primă concluzie nu rezultă că instanța națională este obligată să examineze din oficiu toate celelalte clauze în mod autonom, din perspectiva caracterului lor eventual abuziv, ci le va supune analizei extinse strict ca parte a aprecierii nevalidității clauzei vizate în acțiunea consumatorului.

3. Inițiativa instanței în examinarea clauzelor abuzive și cele două paliere ale analizei

Instanța națională în fața căreia un consumator susține că anumite clauze contractuale sunt abuzive este obligată să verifice din proprie inițiativă alte clauze prezente în respectivul contract, însă nu are obligația de a supune examinării toate clauzele cu potențial abuziv, ci numai pe acelea aflate într-o conexiune suficient de accentuată cu obiectul litigiului, ceea ce readuce în prim plan importanța principiului disponibilității.

În esență, după cum rezultă din decizia CJUE pronunțată în 11 martie 2020, în cauza Lintner, „Articolul 6, alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o instanță națională sesizată cu o acțiune introdusă de un consumator, prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze cuprinse într‑un contract pe care acest consumator l‑a încheiat cu un profesionist, nu are obligația de a examina din oficiu și în mod individual toate celelalte clauze contractuale, care nu au fost atacate de consumatorul menționat, pentru a verifica dacă ele pot fi considerate abuzive, ci trebuie să le examineze numai pe acelea care sunt legate de obiectul litigiului, astfel cum acesta din urmă a fost delimitat de părți, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, completate, dacă este cazul, cu măsuri de cercetare judecătorească. (2) Articolul 4, alineatul (1) și articolul 6, alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, deși este adevărat că, pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază pretențiile unui consumator, trebuie să se ia în considerare toate celelalte clauze ale contractului încheiat între un profesionist și respectivul consumator, această luare în considerare nu implică, în sine, o obligație a instanței naționale sesizate de a examina din oficiu caracterul eventual abuziv al tuturor acestor clauze”.

Pe două paliere se întind concluziile reținute de judecătorii CJUE în această cauză, și anume:

(a) instanța națională nu este obligată să examineze, din oficiu și individual, caracterul eventual abuziv al tuturor celorlalte prevederi contractuale pe care consumatorul nu le-a atacat[9]; judecătorul național trebuie, însă, să extindă examinarea clauzelor abuzive și asupra altor clauze relevante pentru obiectul litigiului („care sunt legate de obiectul litigiului”), chiar dacă validitatea acestor clauze nu a fost contestată de consumator în mod direct;

(b) instanța națională trebuie, dacă este cazul, să antameze măsuri de cercetare judecătorească pentru a obține elementele de drept și de fapt necesare în scopul acestei verificări; în ipoteza în care probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei, ridică îndoieli serioase sau suspiciuni accentuate în ceea ce privește caracterul abuziv al acestor clauze, instanța trebuie să întreprindă măsuri pentru completarea probatoriului existent, solicitând părților să îi furnizeze lămuriri suplimentare, precum și documentele necesare clarificării naturii juridice a clauzelor supuse analizei.

4. Invitația, adresată părților, de a dezbate în contradictoriu, caracterul licit / abuziv al clauzei.

Din considerentul 42 al deciziei CJUE pronunțate în cauza Lintner, C-511/17, rezultă că, „în ipoteza în care, după ce a stabilit, pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune sau care au fost comunicate în temeiul măsurilor de cercetare judecătorească pe care le‑a luat din oficiu, că o clauză intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, instanța națională constată, în urma unei aprecieri pe care a efectuat‑o din oficiu, că această clauză prezintă un caracter abuziv, ea este, în principiu, obligată să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le invite să îl dezbată în mod contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute de normele naționale de procedură în această privință”. Ideea plasării în dezbaterea părților, cu respectarea principiului contradictorialității, a caracterului eventual abuziv al clauzelor în privința cărora instanța a avut inițiativa de a le examina din oficiu, este recurentă în jurisprudența CJUE[10].

Definiția legală a clauzelor abuzive surprinde faptul că, în economia acestora, sunt determinante lipsa negocierii directe a stipulației contractuale în cauză, încălcarea bunei-credințe de către profesionist și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Legiuitorul european și cel național au definit clauza abuzivă pe suportul oferit de două elemente[11] – unul subiectiv și celălalt obiectiv – învederate simultan: (a) condițiile subiective în care intervine respectivul abuz de putere economică, practicat cu rea-credință de către profesionist; (b) efectele obiective, economice ale clauzei (dezechilibrul semnificativ, disproporționat între prestațiile reciproce ale părților și, deci, procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist, în detrimentul consumatorului sau, după caz, dezechilibrul procesual generat prin trunchierea prerogativelor procesuale ale consumatorului, ca efect al clauzei abuzive).

Din perspectiva criteriilor de apreciere a existenței unui „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților, este de remarcat faptul că acesta nu împrumută întotdeauna accepțiunea unui dezechilibru[12] „masiv”, „manifest”, „evident”; relativ rar, caracterul abuziv al clauzelor redactate de către profesioniști în contractele de adeziune întrupează aspecte exorbitante, ostensibile. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractuale rezultă doar din economia contractului (din perspectiva tuturor prestațiilor la care părțile se îndatorează), una și aceeași clauză putându-se dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract de adeziune, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute profesionistului. Astfel, o clauză prin care este suprimată posibilitatea consumatorului de a invoca exceptio non adimpleti contractus, cerându-i-se să procedeze la executare chiar și în ipoteza în care profesionistul nu-și execută obligațiile (a) ori clauza prin care consumatorul răspunde pentru neexecutarea obligațiilor asumate inclusiv în cazul neexecutării obligațiilor corelative de către profesionist (b) reprezintă stipulații contractuale abuzive în chip explicit. Dacă, însă, prevederea contractuală în discuție nu afectează în întregime dreptul consumatorului la invocarea excepției de neexecutare, ci doar o limitează la anumite cazuri, impunând consumatorului să execute parțial contractul în ipoteza executării parțiale a prestației profesionistului, există șansele ca respectiva clauză (în economia contractului) să nu fie considerată abuzivă, ci licită (apreciere care va avea loc inclusiv din unghiul eventualei rele-credințe a profesionistului). Aceeași clauză se poate dovedi licită dacă, prin contract, i s-a rezervat consumatorului un drept de reziliere similar celui dobândit de profesionist, în optica respectării bunei-credințe contractuale. Amprenta caracterului abuziv al clauzelor redactate unilateral de către profesionist este dată de faptul că – dacă ar fi avut posibilitatea reală de a alege – consumatorul nu le-ar fi acceptat; există „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților contractului B2C ori de câte ori, raportată la ansamblul stipulațiilor contractuale, respectiva clauză nu ar fi fost liber asumată de către consumator în ipoteza în care ar fi fost în măsură să negocieze substanța acesteia.

Îndeplinind rolul de „ghidaj” în aprecierea caracterului abuziv al prevederilor contractuale, anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu modificările ulterioare, la fel ca și Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii[13], modificată prin Directiva (UE) 2019/2161 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2019 de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivelor 98/6/CE, 2005/29/CE și 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce privește o mai bună asigurare a respectării normelor Uniunii în materie de protecție a consumatorilor și modernizarea acestor norme, oferă o listă indicativă, non-exhaustivă a clauzelor potențial-abuzive, judecătorului revenindu-i misiunea de a stabili dacă, în economia contractului, respectiva clauză prezintă sau nu un caracter abuziv, îndeosebi în funcție de maniera în care consumatorului i s-a rezervat sau nu prin contract un drept similar ori o prerogativă care să contrabalanseze dreptul rezervat profesionistului prin clauza litigioasă. Lista finală conținută de textul legii române, similar listei anexate la Directiva 93/13/CEE, reprezintă o „listă gri”, de clauze care au potențialul de a fi abuzive, în economia întregului contract. Prin urmare, concluzia reținută de judecătorii CJUE în cauza Lintner este justificată inclusiv prin prisma faptului că judecătorul național trebuie să extindă examinarea clauzelor abuzive și asupra altor clauze relevante pentru obiectul litigiului și care sunt legate de obiectul litigiului, chiar dacă validitatea acestor clauze nu a fost contestată de către consumator în mod direct. Pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază pretențiile unui consumator și impactul acesteia în economia contractului de adeziune încheiat, instanța națională trebuie să se ia în considerare toate celelalte clauze ale contractului B2C, cu mențiunea că această luare în considerare a efectului „global” al clauzei nu implică, în sine, o obligație a instanței naționale sesizate de a examina din oficiu caracterul eventual abuziv al tuturor acestor clauze incluse în contractul B2C.

Invitația, adresată părților, de a dezbate în contradictoriu, caracterul licit / abuziv al clauzei, este elementară în economia aprecierii din oficiu a potențialului abuziv al prevederilor contractuale, judecătorul fondului trebuind să plaseze în dezbaterea părților concluziile la acre a ajuns în urma extinderii din oficiu a analizei asupra altor clauze decât cele invocate punctual de către părți, dar care prezintă o legătură cu obiectul contractului. Concluziile finale ale instanței cu privire la clauzele examinate din oficiu depind de completarea probatoriului existent, solicitând părților să îi furnizeze lămuriri suplimentare, precum și documentele necesare clarificării[14] naturii juridice a clauzelor supuse analizei. Un reper semnificativ rămâne criteriul bunei-credințe contractuale, astfel cum s-a reținut în considerentul 69 al deciziei CJUE pronunțate în 14 martie 2013, în cauza Aziz, C-415/11: „În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se constate că (…) instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”[15].

5. Decizia consumatorului de a îngloba / exclude (ulterior) din obiectul litigiului clauzele examinate din oficiu de către instanță

Din considerentul 43 al deciziei CJUE pronunțate în cauza Lintner, C-511/17, rezultă că „instanța națională nu are, în temeiul Directivei 93/13, obligația să înlăture aplicarea unor astfel de clauze contractuale în cazul în care consumatorul, după ce a fost informat de instanța menționată, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al acestora”[16]. Decident final asupra extinderii obiectului cererii de constatare ca nescrise a clauzelor abuzive abordate din inițiativa instanței (și a căror substanță este conexă fondului litigiului) rămâne, în principiu, consumatorul, care, posterior informării sale de către instanța națională cu privire la depistarea altor clauze abuzive conexe obiectului litigiului, poate opta pentru invocarea caracterului abuziv al acestora, cu consecința constatării de către instanță a ineficacității juridice a respectivelor prevederi contractuale.

Interogații suplimentare poate ridica situația judecării fondului în contextul absenței consumatorului; prin decizia CJUE pronunțată în 4 iunie 2020, în cauza Kancelaria Medius, C-495/19, s-a reținut că „Articolul 7, alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune interpretării unei dispoziții naționale care ar împiedica instanța sesizată cu o acțiune formulată de un profesionist împotriva unui consumator și care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, care se pronunță în lipsă în cazul neînfățișării acestui consumator în ședința la care a fost convocat, să dispună măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale pe care profesionistul și‑a întemeiat cererea, atunci când această instanță are îndoieli cu privire la caracterul abuziv al clauzelor respective, în sensul directivei menționate”[17]. Rezultă din această decizie că absența consumatorului la ședința la care a fost convocat nu împiedică instanța națională să dispună măsurile de cercetare judecătorească necesare pentru a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale pe care profesionistul și‑a întemeiat cererea atunci când această instanță are îndoieli cu privire la caracterul abuziv al clauzelor respective[18].

6. Observații concluzive. Incidența principiului contradictorialității și a principiului disponibilității reprezintă însăși miza primară a discuției asupra examinării din oficiu a clauzelor abuzive, inclusiv în cauza Lintner, în anticamera instituirii unei veritabile obligații a instanței naționale în sensul examinării din oficiu a clauzelor abuzive. Inițiativa instanței naționale în aprecierea din oficiu a caracterului licit sau abuziv al unora dintre revederile contractuale rămâne în matca unei obligații cu obiect limitat atât prin prisma principiului disponibilității părților în trasarea obiectului litigiului, cât și prin necesitatea punerii în discuția părților a clauzelor care au ridicat suspiciuni suplimentare pentru judecătorul național, determinându-l să-și extindă analiza dincolo de clauzele al căror potențial abuziv a fost semnalat expres de consumator. Analiza extinsă la care recurge instanța rămâne fragmentară, sub aspectul abordării individuale a unora dintre clauzele contractului de adeziune, neinvocate de către consumator în prima fază ca având potențialul de a fi abuzive, însă extinderea analizei din oficiu este cantonată în perimetrul obiectului litigiului, întrucât clauzele asupra cărora instanța națională își extinde cercetarea trebuie să prezinte o conexiune cu obiectul litigiului, fixat de către părțile litigante.

În creuzetul analizei extinse antamate de către instanța națională nu intră automat toate celelalte prevederi contractuale, în integralitatea acestora, judecătorii fondului neavând obligația realizării unui screening integral al contractului B2C, în accepțiunea de analiză destinată identificării tuturor clauzelor abuzive; cu toate acestea, întrucât caracterul abuziv al unei clauze poate rezulta din economia contractului și din raporturile întreținute de efectele generate de respectiva clauză în țesătura relațiilor contractuale B2C, instanța poate proceda la o abordare a efectului global pe care respectiva clauză l-a avut în economia contractului. Instanța națională nu este obligată să examineze, din oficiu și individual, caracterul eventual abuziv al tuturor celorlalte prevederi contractuale pe care consumatorul nu le-a atacat; judecătorul național trebuie, însă, să extindă examinarea clauzelor abuzive și asupra altor clauze relevante pentru obiectul litigiului, care sunt legate de obiectul litigiului, chiar dacă validitatea acestor clauze nu a fost contestată de consumator în mod direct.


[1] Textul integral al deciziei CJUE în cauza Lintner poate fi consultat aici
[2] După cum rezultă din considerentele 23 și 24 ale deciziei CJUE pronunțate în cauza Lintner, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, sistemul de protecție juridică, astfel cum a fost acesta conceput prin Directiva 93/13, are drept fundament ideatic faptul că un consumator se găsește într‑o poziție de inferioritate în raporturile cu un profesionist, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de către profesionist (în perimetrul contractelor de adeziune), fără a putea influența într-o manieră efectivă conținutul acestora (traseul jurisprudențial amintit trece printr=o suită de hotărâri anterioare; se vedea, în special, decizia CJUE din 4 iunie 2009, în cauza Pannon GSM, C‑243/08, EU:C:2009:350, pct. 22 și decizia CJUE din 17 mai 2018, în cauza Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen, C‑147/16, EU:C:2018:320, pct. 26). CJUE a statuat de asemenea că, având în vedere premisele de inferioritate sau de inegalitate între părțile contractelor de adeziune, articolul 6, alin. (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumatori. Astfel cum rezultă din jurisprudența CJUE, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia din urmă (decizia CJUE din 17 mai 2018, în cauza Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen, C‑147/16, EU:C:2018:320, pct. 27).
[3] Pentru dezvoltări în materia principiului disponibilității, a se consulta Claudia Roșu, Principiul disponibilității în procesul civil, postat în 28.11.2016, disponibil aici
[4] A se vedea, pentru diferențieri conceptuale, Cosmin Văduva, „Despre distincția dintre temeinicie și legalitate în procesul civil român”, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2011, p. 184-208.
[5] Cu privire la obligativitatea din oficiu, de către instanța națională de judecată, a abordării caracterului abuziv al clauzelor contractelor de adeziune, a se vedea decizia CJUE din 17 mai 2018, în cauza Karel de Grote – Katholieke Hogeschool Antwerpen, C‑147/16, EU:C:2018:320, pct. 29 și decizia CJUE din 20 septembrie 2018, în cauza OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, pct. 87).
[6] Astfel, dacă instanța națională nu dispune de totalitatea respectivelor elemente de apreciere, în funcție de probatoriul administrat, nu va fi în măsură să procedeze la această examinare din oficiu a clauzelor cu potențial abuziv (a se vedea, în acest sens, decizia CJUE din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, pct. 46 și 47).
[7] Considerentul 28 al deciziei CJUE pronunțate în cauza Lintner.
[8] A se vedea în acest sens, hotărârea CJUE din 1 octombrie 2015, în cauza ERSTE Bank Hungary, C‑32/14, EU:C:2015:637, pct. 63, disponibilă aici . Decizia CJUE în cauza ERSTE Bank a vizat, cu titlu principal, interpretarea art. 6, alin. (1) și a art. 7, alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, judecătorii CJUE stabilind că aceste texte din dreptul UE „trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care permite unui notar care a întocmit, cu respectarea cerințelor de formă, un act autentic referitor la un contract încheiat între un profesionist și un consumator să procedeze la aplicarea formulei executorii pe actul respectiv sau să refuze să procedeze la anularea acestei formule executorii, în condițiile în care nici într‑un stadiu, nici în celălalt nu a fost efectuat un control al caracterului abuziv al clauzelor respectivului contract.” Desigur, miza principală în respectiva cauză  a fost legată de incidența principiului efectivității, judecătorii CJUE reținând că, deși Directiva 93/13 impune, în litigiile dintre un profesionist și un consumator, o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanței naționale sesizate cu astfel de litigii (Hotărârea CJUE în cauza Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, pct. 39, precum și Hotărârea CJUE în cauza Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, pct. 40), „respectarea principiului efectivității nu poate merge până la a suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat” (în acest sens, Hotărârea CJUE în cauza Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, pct. 56). Considerentul 63 din decizia CJUE pronunțată în cauza ERSTE Bank reține că „În consecință, faptul că un consumator poate invoca protecția dispozițiilor legislative privind clauzele abuzive numai dacă intentează o procedură jurisdicțională nu poate fi considerat în sine, în opoziție cu cele susținute de Comisie, contrar principiului efectivității. Astfel, protecția jurisdicțională efectivă garantată de Directiva 93/13 se întemeiază pe premisa potrivit căreia instanțele naționale sunt sesizate în prealabil de una dintre părțile la contract.”
[9] Judecătorii CJUE menționează însă că statele membre rămân libere să prevadă, în dreptul lor intern și în optica asigurării unui nivel de protecție mai ridicat consumatorului, o examinare din oficiu mai extinsă decât cea care trebuie efectuată în temeiul Directivei privind reprimarea clauzelor abuzive. Conform considerentului 41 din decizia CJUE pronunțată în 11 martie 2020 în cauza Lintner, „În sfârșit, trebuie amintit, primo, că, în temeiul articolului 8 din Directiva 93/13, „[s]tatele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”. În consecință, statele membre sunt libere să prevadă, în dreptul lor intern, o examinare din oficiu mai extinsă decât cea pe care instanțele lor trebuie să o efectueze în temeiul acestei directive, în conformitate cu considerațiile prezentate la punctele 28-38 din prezenta hotărâre.”
[10] A se vedea, în acest sens, decizia CJUE din 21 februarie 2013, în cauza Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, pct. 31 și 32, precum și decizia CJUE din 7 noiembrie 2019, în cauza Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, pct. 70.
[11] A se vedea Claire-Marie Péglion-Zika, „La notion de clause abusive. Étude de droit de la consommation”, L.G.D.J, Paris, 2018, p.  218-242.
[12] „Dezechilibrul semnificativ” nu se ipostaziază întotdeauna în termeni economici, fiind de asemenea posibilă generarea unui dezechilibru procesual pentru consumator, ca urmare a prezenței clauzei abuzive în textul contractului de adeziune.
[13] Conform art. 3, alin. (3) din Directiva 93/13/CEE, „Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
[14] Reamintim, în acest context, că lipsa de transparență (formală și substanțială) în maniera de redactare a clauzei reprezintă o circumstanță determinantă în evaluarea globală a caracterului abuziv al unei clauze și va constitui un factor important în declararea unei clauze ca fiind abuzivă, chiar dacă nu poate fi reținut un automatism în acest sens (absența transparenței nu atrage automat calificarea unei clauze ca fiind abuzivă).
[15] Textul integral al deciziei CJUE pronunțate în 14 martie 2013, în cauza Aziz, C-415/11 este disponibil aici
[16] Concluzia este similară celei reținute de judecătorii CJUE anterior, în cauza Pannon; a se vedea, în acest sens, decizia CJUE din 4 iunie 2009, în cauza Pannon GSM, C‑243/08, EU:C:2009:350, pct. 33.
[17] Textul integral al deciziei CJUE pronunțată în 4 iunie 2020, în cauza Kancelaria Medius, C-495/19, este disponibil aici.
[18] În considerentul 51 al deciziei CJUE pronunțate în cauza Kancelaria Medius, C-495/19, s-a reținut că „în cazul în care nu au posibilitatea de a proceda la o interpretare și la o aplicare ale reglementării naționale conforme cu cerințele Directivei 93/13, instanțele naționale au obligația de a examina din oficiu dacă stipulațiile convenite de părți prezintă un caracter abuziv și de a dispune în acest scop măsurile de cercetare judecătorească necesare, lăsând neaplicate, dacă este necesar, orice dispoziții sau jurisprudență naționale care se opun unei asemenea examinări”;  a se vedea, în acest sens, și decizia CJUE din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, pct. 76.


Lect. univ. dr. Juanita Goicovici, Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

 
Secţiuni: Articole, CJUE, Content, Drept civil, Jurisprudență, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD