Nulitatea căsătoriei – aspecte teoretice și practice
2 noiembrie 2023 | Cristina-AnaMaria BĂDINA
Cristina-AnaMaria Bădina
Preliminarii:
Căsătoria este una dintre cele mai vechi instituții cunoscute de societatea umană, instituție care a îmbrăcat cele mai diverse forme. În prezent, legislația română conferă căsătoriei caracter liber consimțit, fundamentat pe egalitatea în drepturi a soților, atât în relația lor, cât și în relația cu copiii.
Dincolo de entuziasmul prilejuit de celebrarea unei căsătorii, cerințele care guvernează încheierea valabilă a căsătoriei nu sunt lăsate în sfera arbitrariului, legiuitorul stipulând în mod ferm necesitatea respectării dispozițiilor legale care guvernează încheierea valabilă a acesteia, sancționând cu nulitatea, absolută sau relativă, eventuala nerespectare a acestor dispoziții legale.
Dată fiind importanța incontestabilă a căsătoriei la nivel individual și social, legiuitorul i-a acordat permanent o atenție deosebită, încercând constant să îmbunătățească reglementarea acesteia. Instituția juridică a nulității căsătoriei generează un real interes și stă la baza demersului întreprins prin prezentul studiu, tocmai din dorința de a observa și prezenta implicațiile sale teoretice și practice, cu accent deosebit pe legislația națională, mai ales din perspectiva inovațiilor aduse de Noul Cod civil.
În cadrul prezentului studiu, îmi propun să realizez o cercetare aprofundată a prevederilor legale în vigoare în sistemul de drept român cu privire la nulitatea căsătoriei, motiv pentru care voi aborda teme care vizează: aspecte generale care vizează nulitatea căsătoriei, cazurile de nulitate absolută și relativă a căsătoriei, regimul juridic al nulității căsătoriei, precum și efectele acesteia.
Opțiunea pentru tema aleasă a fost generată de numeroasele transformări legislative aduse în prim plan de către legiuitor odată cu intrarea în vigoare a Codului civil. Sub acest aspect, fără a fi la adăpost de criticile doctrinei, Codul civil a remediat în oarecare măsură inadvertențele sau lacunele legislative existente în Codul familiei, a reglementat mai amănunțit instituția nulității căsătoriei, dar a și consacrat noțiuni abordate doar în doctrină sub reglementarea anterioară, aspecte generate de practica judiciară a instanțelor de judecată.
Secțiunea 1. Considerații generale privind nulitatea căsătoriei
La fel ca în dreptul comun în materie de nulitate, sancțiunea nulității căsătoriei este replica nerespectării condițiilor de validitate stabilite de lege și are drept consecință, ca regulă, desființarea actului juridic, adică suprimarea efectelor produse în trecut și stoparea producerii de efecte pentru viitor. Nulitatea căsătoriei, absolută sau relativă, nu poate fi declarată sau constatată amiabil, ci presupune, în toate cazurile statuarea instanței de tutelă.
Din punct de vedere terminologic, în funcție de modalitatea de disoluție a căsătoriei, trebuie operate următoarele delimitări, care pot fi decelate din conținutul normativ al art. 259 alin. (4)-(6) C. civ. Astfel, căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți și se desființează pentru o cauză de nulitate.[1]
Această delimitare prezintă, desigur, relevanță practică:
i. în funcție de cauza concretă de disoluție a căsătoriei se determină și efectele generate de aceasta; de principiu, efectele se produc ex tunc atunci când desființarea căsătoriei este determinată de o cauză de nulitate și ex nunc, în ipoteza divorțului și a încetării. Prin urmare, o acțiune în constatarea/ declararea nulității unei căsătorii este admisibilă, deși, anterior, căsătoria a fost desfăcută prin divorț ori a încetat prin deces.
ii. în cazul formulării unor cereri conexe având ca obiect desfacerea căsătoriei, respectiv anularea aceleiași căsătorii, această din urmă cerere trebuie să fie soluționată prioritar deoarece prin ipoteză, divorțul presupune o căsătorie valabil încheiată.[2]
Ținând seama de natura relațiilor născute din căsătorie, de necesitatea ocrotirii vieții de familie în general, precum și de ireversibilitatea situațiilor de fapt create, legiuitorul a instituit anumite derogări de la dreptul comun, manifestate fie prin menținerea căsătoriei înseși (în situațiile în care încălcarea legii nu este atât de gravă), fie prin conservarea unor efecte juridice deja produse.
Secțiunea a 2-a. Cazurile de nulitate a căsătorie
1. Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei
Reprezintă cauze de nulitate absolută a căsătoriei, potrivit art. 293 C. civ., neobservarea cerințelor de valabilitate privitoare la existența consimțământului la căsătorie și la diferența de sex, precum și nesocotirea impedimentului bigamiei, a rudeniei în grad prohibit la căsătorie, dar și încheierea căsătoriei de persoana cu privire la care a fost instituită consiliere judiciară sau tutelă specială. Suplimentar, este lovită de nulitate absolută, căsătoria încheiată în disprețul formalităților ce asigură solemnitatea și publicitatea acesteia. Art. 294 C. civ. adaugă drept cauză de nulitate absolută și impubertatea legală, iar art. 295 C. civ., fictivitatea căsătoriei.
1.1. Lipsa materială a consimțământului la căsătorie
În lumina art. 293 C. civ., lipsa consimțământului se sancționează cu nulitatea absolută. Având însă în vedere formalitățile speciale ale încheierii căsătoriei, celebrarea acesteia în fața ofițerului de stare civilă, cazurile de lipsă a consimțământului sunt foarte rare în practică. Cu toate acestea, pot fi identificate unele cazuri izolate.
Într-o speță s-a cerut constatarea nulității absolute a căsătoriei motivându-se că, deși căsătoria s-a încheiat în numele soției pârâte, în realitate, în fața ofițerului de stare civilă s-a prezentat sora acesteia care a „ reprezentat” pârâta și a „ consimțit” la căsătorie în locul acesteia, ceea ce, evident, este inadmisibil, în materie de căsătorie reprezentarea nefiind permisă.[3]
În altă speță mai recentă, un ofițer de stare civilă a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, întrucât a atestat încheierea unei căsătorii în lipsa ambilor soți. Unul dintre „ soții” astfel căsătoriți a declarat următoarele: „ nu am mers în fața ofițerului de stare civilă să mă căsătoresc cu C. A., știu că R. s-a ocupat de tot, iar acum sunt căsătorit cu acte în regulă, însă nu trăiesc cu ea”.[4]
1.2. Impubertatea matrimonială
Vârsta la care se încheie în mod valabil o căsătorie este de 18 ani împliniți, atât în cazul bărbatului, cât și al femeii [ art. 272 alin. (1) C. civ. ] însă, prin excepție, căsătoria poate fi încheiată de la vârsta de 16 ani împliniți, fiind condiționată de următoarele cerințe: existența unor motive temeinice, avizul medical favorabil, încuviințarea părinților, a tutorelui, a persoanei sau a autorității care exercită drepturile părintești, precum și autorizarea instanței de tutelă.
Deși sancțiunea prevăzută este nulitatea absolută, spre deosebire de dreptul comun, aceasta poate fi acoperită, potrivit art. 294 alin (2) C. civ., în următoarele două situații:
a) până la declararea nulității de către instanța judecătorească dacă ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani;
b) până la declararea nulității de către instanța de judecată soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată. Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia nu a împlinit vârsta de 16 ani, dar și atunci când bărbatul este cel care nu a avut împlinită vârsta la încheierea căsătoriei, textul nefăcând nicio distincție. De asemenea, dacă soțului impuber i se aplică prezumția de paternitate, atunci trebuie să se aplice și prezumția de paternitate, în cazul în care soția a dat naștere unui copil ori a rămas însărcinată. Această cauză de acoperire a nulității a fost prevăzută în interesul copilului născut sau care urmează să se nască.[5]
1.3. Bigamia
Existența unei căsătorii anterioare a unuia dintre soți constituie un impediment absolut și dirimant la încheierea unei noi căsătorii, nulitatea absolută care intervine în acest caz fiind de natură să asigure respectarea principiului monogamiei care este de ordine publică.
Deși cazuistica nu este bogată, în practica judiciară pot fi identificate totuși unele cauze în care instanțele au constatat nulitatea absolută a căsătoriei pentru nesocotirea acestui impediment.[6]
În considerentele unei decizii de speță, pe baza probatoriului administrat, instanța reține că reclamanta și pârâtul au intenționat să divorțeze pe cale administrativă, context în care ofițerul de stare civilă constată faptul că pârâtul era căsătorit și cu altă persoană, iar pentru încheierea căsătoriei cu reclamanta a depus copia sentinței de divorț din prima căsătorie. Cu alte cuvinte, pârâtul nu a făcut dovada disoluției celei de-a doua căsătorii, cu prilejul încheierii celei de-a treia, cu reclamanta. În temeiul art. 273 coroborat cu art. 293 alin (1) C. civ., instanța admite acțiunea și constată nulitatea absolută a căsătoriei încheiate de părți, dispunând ca reclamanta să revină la numele anterior căsătoriei, în aplicarea efectelor constatării nulității actului căsătoriei[7].
1.4. Rudenia în grad prohibit la căsătorie
Prin raportare la art. 274 alin (1)-(3) C. civ., este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă indiferent de grad, precum și căsătoria între rude colaterale până la gradul al patrulea -inclusiv căsătoria între verii primari neautorizată prin actul instanței de tutelă- fără a distinge după cum rudenia este firească sau prin adopție.
Cât privește rudenia firească din afara căsătoriei, stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic, ca și incidența nulității absolute.
În situația rudeniei în cazul reproducerii umane asistate medical de terț donator, rudenia biologică a copilului este diferită de cea legală, neputând fi stabilită nicio legătură de filiație între terțul donator și copilul astfel conceput. Drept urmare, impedimentul rudeniei și incidența sancțiunii nulității se raportează la filiația și rudenia atribuite de lege, practic persoana concepută astfel, este în ochii legii, descendentul firesc al părinților „ sociali”.
Referitor la adoptat și descendenții săi, raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, însă impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi se menține, fiind dublată de interdicția de căsătorie între rudele civile.
Ca derogare de la regula ce oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, potrivit art. 274 alin (2) C. civ. „ între rudele în linie colaterală de gradul IV, căsătoria poate fi totuși autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul solicitantul, fără a distinge între rudenie firească și cea adoptivă ”[ art. 274 alin (3) C. civ.].
1.5. Lipsa diferenței de sex
Sistemul român de drept refuză protecția „ mariajului” monosexual, caracterul heterosexual fiind de ordine publică, astfel că o căsătorie încheiată cu nesocotirea acestei reguli este sancționată cu nulitatea absolută. De asemenea, în jurisprudența cristalizată sub imperiul Codului familiei, nulitatea absolută a fost constatată în practică în cazul unor malformații genitale grave, de natură să împiedice procrearea și relațiile normale dintre soți, precum hermafrodismul.[8]
1.6. Nerespectarea formalităților de solemnitate și publicitate a celebrării căsătoriei
În vederea încheierii căsătoriei, viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă, prevede art. 287 alin. (1) C. civ. Căsătoria încheiată cu nerespectarea oricăreia dintre cerințele de mai sus este sancționată cu nulitate absolută.[9]
Așadar, se poate spune că va fi nulă absolut o căsătorie oficiată de o altă persoană decât ofițerul de stare civilă, de exemplu, de notar; căsătoria încheiată fără participarea unuia sau a ambilor soți, în lipsa martorilor sau în prezența unui singur martor, precum și căsătoria a cărei încheiere nu a fost constatată de către ofițerul de stare civilă.
Astfel, oficierea căsătoriei de către o persoană care nu deține calitatea de ofițer de stare civilă, dar care a exercitat atribuții specifice acelei calități în mod public, nu are consecințe asupra valabilității actului juridic cu condiția ca soții să nu fi cunoscut lipsa calității de stare civilă.
Totodată, aceeași sancțiune lovește căsătoria în situația lipsei de publicitate a oficierii- așa-numita căsătorie „clandestină”[10]– chiar dacă celebrarea sa a fost solemnă. Publicitatea căsătoriei este asigurată dacă încheierea căsătoriei, în localitatea de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, ori, având aprobarea primarului, într-o altă localitate (art. 279 C. civ.) are loc în împrejurări care fac posibilă participarea la ceremonie a oricărei persoane, neinteresând dacă, în fapt, asistența a fost puțin numeroasă ori n-a fost deloc.
1.7. Căsătoria fictivă
Potrivit art. 295 alin. (1) C. civ., căsătoria fictivă este căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie.
În cazul căsătoriei fictive consimțământul la căsătorie nu este sincer deoarece numai aparent, public, părțile declară că înțeleg să se căsătorească, fără să urmărească în realitate să întemeieze o familie, aceasta fiind încheiată cu scopul de a realiza unele efecte secundare, care nu sunt specifice căsătoriei, dar pentru care încheierea căsătoriei reprezintă o premisă.[11]
Câteva exemple de căsătorie fictivă întâlnite în practică sunt: căsătoria încheiată de victimă cu autorul infracțiunii de viol, scopul exclusiv fiind cel al exonerării de răspundere penală; încheierea unei căsătorii pentru a beneficia de facilitățile programului socio-economic „ Prima casă”; căsătoria de conveniență, definită de art. 2 lit. l) din O. U. G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, drept „ căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condițiile de intrare și ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României”.
Natura juridică a căsătoriei fictive este controversată, Codul civil neclarificând această problemă. La prima vedere, căsătoria fictivă pare a fi o simulație, fictivitatea fiind una dintre formele simulației: bărbatul și femeia încheie o căsătorie în mod public (actul aparent, mincinos), dar în realitate, convin că nu înțeleg să întemeieze o familie și să aibă relații de soț și soție (actul secret, ocult).
Cu toate acestea există unele deosebiri între căsătoria fictivă și simulație, anume:
i. în ceea ce privește structura acestor operațiuni juridice, simulația presupune întotdeauna așa-numitul acord simulatoriu[12], adică o convenție a părților în sensul că actul public se încheie doar aparent, eventual pentru inducerea în eroare a terților iar nu pentru a produce efecte reale între părți, iar în practica judecătorească anterioară Codului civil s-a decis că fictivitatea căsătoriei poate să fie și unilaterală, adică numai unul dintre soți să fi încheiat căsătoria în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
ii. din punctul de vedere al naturii actului simulat și al sancțiunii; de principiu, simulația este o operațiune întâlnită în cazul actelor patrimoniale, însă căsătoria este un act de stare civilă, aceasta fiind de ordine publică, unică și indivizibilă, fiind opozabilă erga omnes. În plus, nu se poate admite ca terții de bună-credință să aibă un drept de opțiune între actul public și cel secret, așadar, inopozabilitatea ca sancțiune specifică a simulației, este incompatibilă cu natura juridică a căsătoriei ca act de stare civilă.[13]
„Dacă admitem că scopul întemeierii unei familii reprezintă o limită internă a exercitării dreptului la căsătorie, atunci nulitatea căsătoriei pentru fictivitate ar putea constitui sancțiunea legală specifică pentru exercitarea abuzivă, de către oricare dintre viitorii soți, a dreptului fundamental de a se căsători, în alt scop decât cel prefigurat de legiuitor.”[14]
Există însă și opinii exprimate în doctrină în sensul că nu se poate reține abuzul de drept în cazul în care, prin exercițiul anumitor drepturi, se urmărește fraudarea legii. Se consideră că, în această situație „nu se folosește abuziv un drept, ci dreptul se folosește pentru a crea o aparență de regularitate, ilicită nefiind exercitarea dreptului, ci operațiunea juridică, scopul urmărit, adică eludarea legii. În schimb în cazul abuzului de drept lipsește intenția de a ocoli aplicarea unor dispoziții legale imperative”.[15]
În ceea ce privește dovada caracterului fictiv al căsătoriei, fiind vorba de împrejurări de fapt, aceasta se poate face cu orice mijloc de probă. Însă, în practică pot apărea o serie de dificultăți probatorii deoarece consimțământul exprimat în condiții de solemnitate, în fața ofițerului de stare civilă, naște prezumția unei intenții materiale reale. În plus, fiind vorba și de un element subiectiv, psihologic, dovada caracterului fictiv al căsătoriei nu este foarte lesnicioasă, în ipotezele în care acțiunea este promovată de un terț sau de către procuror, iar nu de unul dintre soți.
O.U.G. nr. 194/2002 enumeră exemplificativ elementele pe baza cărora se poate desprinde ideea că o căsătorie este de conveniență. Cel mai frecvent întâlnite în practică sunt împrejurările prevăzute de lit.a) „ coabitarea matrimonială nu există” și lit. f) „ soții sunt inconsecvenți ori există neconcordanțe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanțelor în care s-au cunoscut ori a altor informații relevante despre aceștia”. Constatarea elementelor se realizează de către ofițerul de interviu și pot rezulta din: datele obținute în urma interviului; înscrisuri; declarațiile celor în cauză sau ale unor terțe persoane; controale la domiciliul conjugal.
Totodată, trebuie reținut că nulitatea căsătoriei pentru fictivitate poate fi acoperită în trei situații: a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată sau trecerea unui termen de doi ani de la încheierea căsătoriei. Câteva precizări se impun a fi făcute cu privire la fiecare dintre cele 3 cauze de asanare a nulității:
i. conviețuirea soților – se poate remarca faptul că legiuitorul nu stabilește o durată minimă a conviețuirii, instanța fiind suverană în apreciere, în funcție de circumstanțele cauzei;
ii. soția a născut sau a rămas însărcinată – această împrejurare denotă stabilirea între părți a unor raporturi specifice căsătoriei reale, scopul prefigurat de legiuitorul este astfel atins, prin întemeierea unei familii;
iii. trecerea unui termen de doi ani de la încheierea căsătoriei – pentru fundamentarea acestei opțiuni legislative s-ar putea susține faptul că demonstrarea caracterului fictiv presupune proba unui element subiectiv, care devine mult mai dificilă odată cu trecerea timpului
2. Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei
2.1. Viciile de consimțământ
Consimțământul alterat prin eroare, dol sau violență al oricăruia dintre soți este cauză de nulitate relativă a căsătoriei. Viciul erorii este relevant în această materie doar dacă privește identitatea fizică a viitorului soț [ art. 298 alin. (2) C. civ. ].[16] Astfel, orice altă eroare cum ar fi eroarea asupra unor calități fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privința pregătirii profesionale, condiției sociale sau materiale este inaptă să amenințe valabilitatea căsătoriei.
În ceea ce privește dolul, ca viciu de consimțământ, prin raportare la definiția dată acestuia în art. 1214 C. civ., mijloacele frauduloasele/manoperele viclene, trebuie să privească aspecte ce țin de persoana și personalitatea viitorului soț, cu previzibilă influență asupra relațiilor conjugale, cum ar fi: starea de sănătate, vârsta, statutul profesional, educația, reputația, antecedentele maritale. Așa fiind, nulitatea relativă pentru dol sancționează mai curând conduita delictuală a unuia dintre viitorii soți decât rezultatul mașinațiunilor sale, anume alterarea voinței celuilalt.
Totodată, violența, adică presiunea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț pentru a constitui cauză de anulabilitate se cere a fi serioasă, să existe la momentul exprimării consimțământului și eficace, fiind irelevant dacă autorul amenințărilor a intenționat sau nu să le pună în aplicare; actele de violență îndreptate împotriva unor valori importante, cum ar fi viața, persoana, onoarea, bunurile victimei trebuie să fi indus o temere justificată dată de pericolul grav și iminent.
Și în această situație, anulabilitatea poate fi acoperită dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, ori a erorii, prevede art. 303 C. civ., termenul de 6 luni luni fiind unul de prescripție.
2.2. Lipsa încuviințărilor sau autorizării cerute de lege
Căsătoria minorului în vârstă de 16 ani împliniți este valabil încheiată dacă este încuviințată de către părinți sau tutore și, deopotrivă, este autorizată de instanța de tutelă; nulitatea relativă intervine, după cum neîndoielnic rezultă din art. 297 alin (1) C. civ., pentru nesocotirea oricăreia din cerințe și, cu atât mai mult în cazul în care ambele au fost ignorate.
Totodată, alături de încuviințarea ocrotitorilor, căsătoria minorului presupune și autorizarea instanței de tutelă de la domiciliul acestuia [ art. 272 alin. (2) C. civ]; lipsa autorizării fiind cauză de nulitate.
O cauză specială de acoperire a nulității relative este aceea ca până la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a căsătoriei minorului să fie obținute încuviințările (ale părinților/ tutorelui) sau, autorizarea instanței de tutelă.
2.3. Lipsa discernământului
Căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ este lovită de nulitate relativă (art. 299 C. civ.). În reglementarea anterioară, regimul sancționator prescris pentru ipoteza căsătoriei încheiate de cel vremelnic lipsit de facultăți mintale era diferențiat după cum, raportat la momentul încheierii căsătoriei, lipsa vremelnică a facultăților mintale a „ retras” sau nu discernământul soțului în cauză: dacă persoana nu avea discernământul faptelor sale, căsătoria era lovită de nulitate absolută (art. 19 coroborat cu art. 9 C. fam); în cazul în care lipsa vremelnică a facultăților mintale nu a înlăturat discernământul în momentul exprimării consimțământului, în principiu, căsătoria era valabilă, cu precizarea că, atunci când lipsa vremelnică a facultăților mintale era consecința unei maladii ce nu a fost adusă la cunoștința viitorului soț, acesta este îndreptățit să invoce nulitatea relativă pentru vicierea consimțământului său prin dol prin reticență (art. 21 coroborat cu art. 10 din C. fam).
Opțiunea legiuitorului de a sancționa cu nulitatea relativă căsătoria pentru lipsa vremelnică a discernământului unuia dintre viitorii soți s-a făcut din considerente practice, urmărindu-se protejarea intereselor persoanei aflate în această situație, nulitatea absolută deși ar satisface pretențiile raționamentului logic ar risca să genereze consecințe defavorabile persoanei fără discernământ, îngăduind persoanelor interesate să obțină oricând desființarea căsătoriei.
2.4. Tutela
Potrivit Codului familiei, tutela constituia un impediment prohibitiv la încheierea căsătoriei, în sensul că nu avea drept consecință nulitatea căsătoriei. Codul civil a schimbat soluția, consacrând expres în art. 300 că este lovită de nulitate relativă încheierea căsătoriei între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa.[17]
Secțiunea a 3-a. Regimul juridic al nulității căsătoriei
1. Regimul juridic al nulității absolute a căsătoriei
Din art. 296 C. civ. se desprinde ideea că orice persoană care justifică un interes poate introduce acțiunea, indiferent dacă acea căsătorie mai este sau nu în ființă la data promovării acțiunii. În ceea ce îl privește pe procuror, se face o diferențiere, în sensul că acesta nu mai poate promova acțiunea prin care se cere nulitatea absolută a căsătoriei după ce aceasta a încetat prin deces sau a fost desfăcută prin divorț, considerându-se că nu mai subzistă interesul general în vederea promovării unei asemenea acțiuni.
Cu titlu excepțional, procurorul poate introduce acțiunea și după disoluția căsătoriei, dar numi dacă acționează pentru apărarea drepturilor minorilor, persoanelor aflate sub tutelă sau curatelă specială.
Aplicând dispozițiile din materia nulității contractului, instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
Întrucât se aplică regulile generale în materia nulității actului juridic civil, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
În ceea ce privește acoperirea nulității absolute, menționăm trei situații, și anume: lipsa vârstei matrimoniale, fictivitatea căsătoriei, necompetența materială a ofițerului de stare civilă, la care se poate adăuga un al patrulea caz admis la nivel doctrinar, dar care nu e consacrat expres de lege, respectiv încheierea căsătoriei între rudele colaterale de gradul al IV-lea, dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare se obține autorizația instanței de tutelă.
2. Regimul juridic al nulității relative a căsătoriei
Dreptul de a cere anularea căsătoriei are caracter personal (art. 302 C. Civ.), pe cale de consecință acțiunea nu poate fi pornită decât de titularul dreptului la acțiune, adică de cel ocrotit prin norma de drept încălcată.
Cu o singură excepție, valorificarea motivelor de nulitate relativă se află la îndemâna unuia dintre soți; excepția are în vedere nulitatea relativă pentru lipsa încuviințărilor sau a autorizării prevăzute de lege.
În ceea ce privește termenul de prescripție al acțiunii în anulare acesta este de 6 luni, potrivit art. 301 alin. (1) C. civ.
În funcție de cauza de nulitate relativă termenul începe să curgă diferit, astfel:
– pentru vicierea consimțământului la căsătorie prin eroare sau prin dol, termenul începe să curgă de la data la care soțul a cunoscut faptul alterării consimțământului său, iar dacă invocă viciul violenței, de la data la care aceasta a încetat;
– în situația nulității căsătoriei minorului pentru lipsa încuviințării părintești sau a tutorelui, termenul curge de la data la care la care părinții/ părintele/tutorele a aflat de încheierea căsătoriei;
– pentru motivul lipsei vremelnice a discernământului la încheierea căsătoriei, termenul de șase luni se calculează de la data la care soțul îndreptățit să ceară anularea a aflat de această împrejurare;
– nulitatea relativă a căsătoriei încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa poate fi valorificată în termen de 6 luni de la data încheierii căsătoriei.
De asemenea, referitor la acoperirea nulității relative, în afara cazurilor speciale de acoperire a acesteia, art. 303 alin. (3) prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.
Secțiunea a 4-a. Efectele nulității căsătoriei
1. Regula desființării retroactive a căsătoriei
De principiu, nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive, ceea ce înseamnă că drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre soți nu au existat niciodată.
Când instanța a constatat sau declarat nulitatea căsătoriei (indiferent de cauza acesteia) retroactivitatea are drept consecință faptul că o asemenea căsătorie a fost nulă din chiar momentul încheierii sale, neputând produce vreun efect juridic.
Efectul retroactiv specific nulității afectează relațiile extrapatrimoniale ale soților astfel:
– soții nu au avut niciodată statutul de persoane căsătorite, astfel, sunt desființate ex tunc toate obligațiile atașate calității de soț. Tocmai de aceea, dacă unul dintre soți s-a recăsătorit până la data desființării primei căsătorii, cea de a doua căsătorie rămâne valabilă nefiind un caz de bigamie.
– soții redobândesc numele avut înainte de căsătorie, dacă acesta se schimbase ca urmare a căsătoriei, legea neprevăzând posibilitatea păstrării numelui, așa cum se întâmplă în situația divorțului;
– între soți nu a operat suspendarea cursului prescripției;
– dacă până la desființarea căsătoriei, soțul minor nu a împlinit vârsta de 18 ani, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești nu poate păstra capacitatea deplină de exercițiu dobândită la încheierea căsătoriei, dacă a fost de rea-credință.[18]
Efectele nulității asupra relațiilor patrimoniale dintre soți privesc regimul matrimonial, obligația de întreținere și dreptul la moștenire. Acestea pot fi structurate în felul următor:
– regimul matrimonial nu a existat, indiferent de sorgintea legală sau convențională a acestuia. Dacă au fost dobândite bunuri în timpul conviețuirii, se vor aplica dispozițiile dreptului comun în materia proprietății pe cote-părți, lichidarea intereselor patrimoniale operând ca și când cei doi ar fi avut doar calitatea de concubini;
– între soți nu a existat obligația legală de întreținere, ca atare, dacă unul dintre ei a prestat întreținere celuilalt, poate să solicite restituirea contravalorii prestațiilor sale, în temeiul plății lucrului nedatorat sau al îmbogățirii fără justă cauză;
– soțul supraviețuitor nu are drept de moștenire, acesta pierzând retroactiv calitatea de soț;
– potrivit art. 1032 C. civ., nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință.[19]
2. Opozabilitatea hotărârii judecătorești
Spre deosebire de dreptul comun unde nulitatea poate fi invocată pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, nulitatea căsătoriei presupune întotdeauna promovarea unei acțiuni în justiție ce are caracter personal nepatrimonial.
Având în vedere că starea civilă a unei persoane are caracter indivizibil, situația juridică nou creată prin hotărârea judecătorească definitivă de desființare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii [art. 306 alin. (1) C. civ.], terții fiind ținuți să respecte această situație și să accepte consecințele care derivă din ea. Întrucât efectele retroactive ale nulității afectează și regimul matrimonial aplicabil, hotărârea de desființare a căsătoriei trebuie să facă obiectul formalităților de publicitate prevăzute de art. 291, 334 și 335 C. civ. (mențiune pe actul de căsătorie, înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale).
3. Excepții de la regula desființării retroactive a căsătoriei
3.1. Căsătoria putativă
A. Noțiune
Pornind de la prevederile art. 304 alin. (1) C. civ. „ soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă”, căsătoria putativă reprezintă acea căsătorie care, deși nulă sau anulată, produce efecte în raporturile dintre soți, în considerarea faptului că cel puțin unul dintre aceștia a fost de bună-credință.
Creație a dreptului canonic, matrimonium putativum (latinescul putare înseamnă „a crede”) a apărut în secolul al XII-lea. Se considera că, atunci când soții au fost de bună-credință, desfacerea căsătoriei nu schimba conviețuirea faptică de până atunci într-un păcat de „ neiertat”[20].
Noțiunea de „căsătorie putativă” evocă faptul că aceasta a existat doar în imaginația soțului de bună-credință, care a ignorat în mod inocent existența cauzei de nulitate; putativitatea poate fi unilaterală sau bilaterală. De reținut este faptul că buna-credință nu are valoarea unei cauze de asanare a nulității căsătoriei, dacă este probată încălcarea unei condiții de validitate, nefiind incidentă niciuna dintre cauzele de acoperire a nulității, căsătoria respectivă va fi supusă desființării, însă, în persoana soțului de bună-credință vor fi menținute efectele căsătoriei până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.[21]
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească buna-credință sunt următoarele:
– trebuie să existe o eroare din partea unuia dintre soți ori a ambilor, în sensul că nu au cunoscut cauza de nulitate. Eroarea poate să fie de fapt (nu au cunoscut că sunt rude) sau de drept (n-au cunoscut faptul că legea oprește căsătoria între veri). Deci eroarea de drept are valoare juridică în această materie, fiind instituită o excepție de la principiul nemo censetur ignorare legem.
– buna-credință trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei, ca în dreptul comun, aceasta se prezumă până la proba contară.
B. Efectele căsătoriei putative
Pornind ce la art. 304 alin. (2) C. civ. se deduce ideea că raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor din materia divorțului.
În practică pot exista următoarele situații: ambii soți au fost de bună-credință la momentul la care se încheie căsătoria; numai unul dintre ei a ignorat în mod inocent existența cauzei de nulitate.
În primul caz, ambii soți păstrează până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Diferența notabilă față de instituția divorțului vizează efectele privitoare la nume, legea nepermițând aplicarea prin asemănare a dispozițiilor de la divorț, după desființarea căsătoriei, fiecare soț revine la numele anterior căsătoriei.
În al doilea caz, numai soțul de bună-credință se va putea prevala de beneficiul putativității, în raport cu soțul de rea-credință nulitatea va produce efecte retroactive în mod plenar (raporturi extrapatrimoniale și patrimoniale).
O problemă controversată ridicată în literatura de specialitate a fost aceea de a determina în raport cu alin. (2) al art. 304 C. civ., care este sfera raporturilor patrimoniale, mai exact dacă soțul de bună-credință s-ar putea prevala de noile consecințe patrimoniale atașate divorțului, reglementate în Codul civil. Atât prestația compensatorie, cât și dreptul la despăgubiri sunt efecte specifice divorțului, care nu se pot produce decât prin efectul divorțului și dacă sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute de lege, ele neputând fi extinse și în situația căsătoriei putative.
Trebuie precizat că, în literatura franceză, buna sau reaua-credință a soților din căsătoria nulă ori anulată are aceeași semnificație ca și inocența, respectiv culpa exclusivă la divorț, iar pe baza acestei asimilări juridice se admite că soțul de rea-credință poate fi obligat la daune-interese pentru prejudiciul cauzat celuilalt soț prin desfacerea căsătoriei, precum și la prestația compensatorie”.[22]
În privința obligației de întreținere, soțul de rea-credință nu se poate prevala de dreptul la întreținere nici în timpul căsătoriei nule și nici după desființarea căsătoriei deoarece el nu a avut niciodată calitatea de soț. Astfel, soțul de rea-credință nu poate pretinde întreținere de la celălalt fost soț nici măcar în condițiile prevăzute de lege pentru soțul culpabil exclusiv de desfacerea căsătoriei.
3. Situația copiilor rezultați din căsătoria nulă sau anulată
Aplicarea riguroasă a principiului retroactivității în materie de nulitate a căsătoriei ar avea drept consecință, în privința copiilor născuți sau concepuți în timpul acelei căsătorii, pierderea statutului legal de copii din căsătorie, pentru simplul motiv că din punct de vedere juridic părinții lor nu au fost niciodată căsătoriți. Pentru a preîntâmpina un asemenea rezultat, legea stabilește în art. 305 C. civ. „ (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie. (2) În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț”.
Există două implicații majore ale statutului de copil din căsătorie.
Prima este aceea că, fiind considerat din căsătorie, stabilirea filiației față de tată are loc prin aplicarea prezumției de paternitate reglementată de art. 414 C. civ. Această regulă prezintă relevanță deoarece copilul nu este nevoit, asemenea celui din afara căsătoriei, să-și stabilească paternitatea „ din afara căsătoriei”, fie pe cale judecătorească, fie pe cale de mărturisire voluntară a tatălui, ci este protejat recunoscându-i-se filiația și rudenia paternă, cu toate consecințele privind drepturile și obligațiile atașate acestei calități.
A doua consecință este că în relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copii se vor aplica dispozițiile legale din materia divorțului. Prin urmare, instanța pronunțând nulitatea căsătoriei, trebuie să dispună măsurile privind, exercitarea autorității părintești, locuința copilului și să stabilească și contribuția fiecăruia dintre foștii soți la întreținerea copilului.[23]
CONCLUZII
Din analiza detaliată realizată în cadrul lucrării de față putem desprinde ideea că România beneficiază de un regim juridic al nulității căsătoriei care se raliază reglementărilor europene și internaționale în materie.
Intrarea în vigoare a Noului Cod civil a reprezentat pentru legiuitor un prilej important pentru a legifera noțiuni precum: căsătorie fictivă, termen care anterior se regăsea doar în doctrină, precum și pentru a acoperi lacunele legislative existente în reglementarea anterioară (condiția diferențierii sexuale a viitorilor soți).
[1] C. NICOLESCU, Dreptul familiei, București, Editura Solomon, 2020, p. 107.
[2] După cum rezultă din considerentele unei decizii de speță, reclamantul a introdus pe rolul instanței cerere de divorț, solicitând un eventual divorț prin acord, iar pârâta a formulat pe rolul aceleiași instanțe cerere de anulare a căsătoriei pentru vicierea consimțământului (sub forma dolului prin reticență), cele două cereri fiind conexate. Instanța construiește un raționament judicios din punct de vedere logico-juridic, statuând următoarele: având în vedere obiectul celor două cereri și momentul la care aceste două cauze de disoluție intervin în existența actului juridic respectiv, se impune, în mod rațional, analizarea primordială a cererii de anulare a căsătoriei, desfacerea urmând a opera numai în cazul în care încheierea căsătoriei a fost în mod valabil realizată (Jud. sect. 3 București, sent. civ. nr. 15694/ 24.02.2010, http://portal.just.ro)
[3] A se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 473/ 1985, în Repertoriu…pe anii 1980-1985, p. 12.
[4] I. C. C. J., Secția penală, decizia nr. 721 din 27 februarie 2013- www.scj.ro.
[5] M. AVRAM, Drept civil, Familia, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, editura Hamangiu, București, 2016, p. 81.
[6] C. NICOLESCU, Dreptul familiei, București, Editura Solomon, 2020, p. 110, p. 111.
[7] Jud. Cluj- Napoca, sent. civ. nr. 4883/26.06.2017 (www.rolii.ro).
[8] C. NICOLESCU, op. cit. p. 108.
[9] În sensul că lipsa unui element de solemnitate este cauză de nulitate absolută a căsătoriei, Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 595/1981, în Repertoriu…pe anii 1980-1985, p. 12.
[10] În literatura clasică se făcea distincția între căsătoria „clandestină”, caracterizată prin lipsa de publicitate a însăși celebrării căsătoriei și căsătoria „secretă”, care, spre deosebire de prima, nu avea nimic ilicit și a fost oficiată cu toate cerințele de publicitate și solemnitate doar că ulterior încheierii este ținută secret. (A. R. IONAȘCU, Curs de drept civil român, Vol. II. Partea I. Dreptul familiei, Librăria „ Cartea Românească din Cluj”, Sibiu, 1941.
[11] M. AVRAM, op. cit., p. 82
[12] V. STOICA, M. RONEA, Nota II sub dec. nr.9 din 18 februarie 1986, Trib. Suprem, în Dreptul nr.2-3/1991, p. 47; FL. A. BAIAS, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 67.
[13] M. AVRAM, op. cit., p. 83.
[14] Ibidem, p. 86.
[15] V. I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, editura Hamangiu, București, 2013, p. 379.
[16] Într-o logică riguroasă, dat fiind caracterul intuitu personae al căsătoriei, eroarea asupra identității fizice a celuilalt soț ar trebui sancționată cu nulitatea absolută (C. Hamangiu, Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol I, p. 78 și p. 81-89.
[17] M. AVRAM, op. cit., p. 98.
[18] C . NICOLESCU, Dreptul familiei, București, Editura Solomon, 2020, p. 120.
[19] Ibidem, p. 121.
[20] E. FLORIAN, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația. Ediția a 8-a, București, 2022, Editura C. H. Beck, p. 84
[21] C . NICOLESCU, op. cit., p. 123.
[22] Ibidem, p. 86, nota 2, și doctrina franceză la care se face referire
[23] M. AVRAM, op.cit, p. 103
Avocat Cristina-AnaMaria Bădina
