Contractul de cont curent
3 noiembrie 2023 | Dermina-Petronela DANCIU
Dermina-Petronela Danciu
1. CONTRACTUL DE CONT CURENT
Potrivit dispozițiilor articolului 2171 din noul Cod civil „contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului”.
Până la apariția Codului civil, contractul de cont curent era reglementat de dispozițiile articolelor 370-373 din Codul comercial, ce a fost ulterior abrogat. Astăzi, contractul este reglementat de dispozițiile articolelor 2171-2183 din Codul civil.
În Codul comercial nu a existat o definiţie a contractului de cont curent, reglementarea debutând cu efectele contractului de cont curent[1].
În literatura de specialitate[2], contractul a fost definit ca fiind acel act juridic prin care părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele reciproce izvorâte din prestaţiile uneia către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care ar fi debitoare. De asemenea, a fost caracterizat ca fiind convenţia încheiată intuitu personae, prin care părţile consimt ca toate creanţele şi datoriile reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor sau creditor[3].
Secțiunea I. Caracterele juridice ale contractului de cont curent
Din punct de vedere al caracterelor juridice, contractul de cont curent este un contract bilateral, deoarece generează obligații în sarcina ambelor păți contractante; un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părți urmărește un folos patrimonial; un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de voință al părților; un contract cu executare succesivă, deoarece presupune prestații succesive ale ambelor părți contractante; un contract accesoriu, deoarece depinde de operațiunea juridică principal generatoare de obligații; un contract intuituu personae, deoarece părțile au în vedere gradul de cunoaștere și încrederea reciprocă a acestora[4].
Secțiunea a II-a. Natura juridică a contractului de cont curent
În funcție de calitatea persoanelor care îl încheie și de cauza contractului, contractul de cont curent poate fi civil, dacă este încheiat între simplii particulari sau comercial, dacă este încheiat între profesioniștii comercianți. Dacă se încheie între comercianți, se prezumă că acest contract de cont curent este comercial, adică este un act aferent exploatării unei întreprinderi comerciale[5].
Secțiunea a III-a. Condițiile de validitate ale contractului de cont curent
Condițiile de fond ale contractului de cont curent sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinant și licit al contractului și cauza valabilă a obligațiilor părților contractului.
Astfel, curentiștii trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece fac acte de dispoziție. Contractul de cont curent se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului. Consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză, conform articolului 1204 din noul Cod civil.
Obiectul constă în regularizarea creanțelor reciproce dintre părți, cu obligația ca partea care rămâne debitoare să achite soldul la expirarea contractului de cont curent. Iar cauza contului curent trebuie să existe, să fie licită și morală. Aceasta este ilicită în momentul în care este contrară legii și ordinii publice și este imorală, atunci când este contrară bunelor moravuri.
Condiția de formă a contractului de cont curent este forma scrisă. Condiția formei scrise este cerută ad probationem. Forma ad probationem constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Secțiunea a IV-a. Efectele juridice și încetarea contractului de cont curent
1. Efectele juridice ale contractului de cont curent
Efectele principale ale contractului de cont curent sunt: transferul dreptului de proprietate, novația, indivizibilitatea, compensația.
Prin urmare, prin operațiunea de creditare a transmițătorului și de debitare a primitorului cu valoarea remisă operează un transfer al dreptului de proprietate cu valoarea respectivă. Primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupra mărfii. Dacă depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerț, cecuri, înscrierea în cont și transmiterea proprietății se face sub condiția rezolutorie a încasării contravalorii titlului. Prin contractul de cont curent se realizează o novație, adică înlocuirea obligației inițiale cu una nouă. Vechea obligație rezultată din contractul de vânzare-cumpărare sau prestarea de servicii este înlocuită, ducând la stingerea sa și a garanțiilor sale, cu o nouă obligație, ca efect al contractului de cont curent, sub formă de debit și credit. Transmițătorul mărfii nu mai poate cere plata prețului, decât la finalul contractului, dacă se va stabili că este creditor[6].
Sumele înscrise în cont își pierd individualitatea și formează un tot unitar, de natură indivizibilă. Până se încheie contul, între părți nu există nici creanțe și nici datorii, niciuna dintre părți neputând emite pretenții față de cealaltă. Datoriile reciproce ale părților se sting până la nivelul debitului și creditului final, urmând ca partea care rămâne debitoare să plătească diferența rămasă și evidențiată în sold, după compensație[7].
Efectele secundare ale contractului de cont curent sunt: curgerea dobânzilor, dreptul la plata comisionului, dreptul la restituirea cheltuielilor.
Conform articolului 2173 din noul Cod civil, pentru sumele înscrise în contul curent curg dobânzi în favoarea celui care a făcut prestația de la data înscrierii operațiunii. Dobânzile curg de la data înscrierii în cont a fiecărei sume și până la încheierea contului. Ele se socotesc pe zile dacă nu există o altă convenție a părților. Dobânda poate fi cea stabilită de părți sau în absența unei dobânzi convenționale, dobânda este cea legală.
Dacă acela care primește prestația efectuează anumite servicii care se exercită contra plată, atunci acesta are dreptul să se crediteze cu suma care i-ar fi fost plătită. Creditarea o poate face dacă nu există o prevedere expresă contrarie. Partea care face anumite cheltuieli pentru operațiunile consemnate în contul curent are dreptul la plata acestor cheltuieli, cum sunt cheltuielile de vamă sau cheltuielile de poștă, ca de exemplu. Acestea sunt producătoare de dobânzi de la data înscrierii în cont a operațiunii, potrivit articolului 2174 din noul Cod civil.
2. Închiderea contului curent
Închiderea contului curent și lichidarea soldului se fac la scadența prevăzută în contract sau la momentul încetării contractului de cont curent[8]. La închiderea contului curent, soldul creditor al acestuia se constituie într-o creanță exigibilă, în conformitate cu alineatul 2 al articolului 2179 din Codul civil.
Dacă plata soldului creditor nu este cerută, acesta constituie prima remitere dintr-un nou cont, iar contractul se consideră reînnoit pe durată nedeterminată. Părțile pot decide termene intermediare de închidere a contului, iar în această situație soldul creditor este înscris ca primă partidă în noul cont. Soldul creditor este o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda convențională de la data încheierii contului, în cazul în care nu este trecută într-un cont nou[9].
Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare, omisiuni, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont, ori de la încheierea contului, sub sancţiunea decăderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părţi. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru rectificarea erorilor de calcul, a omisiunilor, a înscrierilor duble și a altora asemenea este de un an de la data comunicării extrasului de cont curent[10].
Soldul creditor rezultat la încetarea contractului de cont curent poate fi supus executării silite, în formele prevăzute de Codul de procedură civilă, cum reiese din cuprinsul articolului 2181 din noul Cod civil. Poprirea poate fi una dintre formele de executare, prevăzute de Codul civil.
3. Încetarea contractului de cont curent
Contractul de cont curent poate înceta în următoarele modalități: de drept, prin declarația oricăreia dintre părți, prin denunțarea unilaterală.
Contractul de cont curent încetează de drept la încetarea termenului convenit expres de către părți în cuprinsul contractului. Acesta poate înceta prin declarația oricăreia dintre părți, la încheierea contului curent. Partea interesată de încheierea contractului trebuie să comunice celeilalte părți declarația de încetare a contractului, cu cel puțin 15 zile înainte de data încheierii contului. Contractul de cont curent încetează prin denunțare unilaterală în cazul incapacității, a insolvenței sau a morții uneia dintre părți. Denunțarea este făcută de către celălalt curentist, reprezentantul legal al incapabilului sau de către moștenitor. Denunțarea se face prin înștiințare cu cel puțin 15 zile înainte de data acesteia[11].
II. CONTRACTUL DE CONT BANCAR CURENT
Codul civil nu reglementează o definiţie a contractului de cont curent bancar. Având în vedere articolele 2184 din noul Cod civil și următoarele, contractul de cont curent bancar poate fi definit ca fiind contractul încheiat între o instituţie de credit şi un client, denumit şi titular de cont, prin care aceştia sunt de acord să deruleze operaţiuni bancare printr‑un cont curent bancar, ţinut de instituţia de credit[12].
Secțiunea I. Dreptul de a dispune de soldul creditor
Prin intermediul contului bancar se desfășoară majoritatea operațiunilor bancare.
„Contul bancar îndeplineşte două funcţii: funcţia de instrument al tehnicii contabile; funcţia de instrument juridic al reglementării creanţelor băneşti; (…) în contul bancar, se vor înscrie: la debit: retragerile de numerar, plăţile efectuate la ordinul clientului; dobânzile şi comisionul datorat băncii; la credit: vărsămintele de numerar, sumele rezultate din încasarea efectelor de comerţ sau a altor titluri de credit remise de client; dobânzile datorate de bancă clientului”[13].
Articolul 2184 din noul Cod civil instituie dreptul titularului de cont de a dispune de soldul creditor, indiferent de operaţiunile ce fac obiectul contului, în orice moment.
Singura condiţie impusă de lege este aceea a respectării termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi. Per a contrario, dacă părţile nu au convenit un astfel de termen, titularul contului poate dispune oricând de soldul creditor, fără nicio formalitate. Bineînţeles că este necesar să existe un astfel de sold la momentul în care se ia decizia de dispoziţie[14].
„Operaţiunile materiale esenţiale care se efectuează la deschiderea contului sunt: completarea formularului de deschidere a contului, înscrierea operaţiunilor de deschidere a contului în repertoriul cronologic al conturilor, depunerea specimenelor de semnături ale persoanelor fizice împuternicite să dispună efectuarea de operaţiuni în cont; eliberarea de către titular a unui înscris care atestă deschiderea contului”[15].
Secțiunea a II-a. Compensarea reciprocă a soldurilor
Norma are în vedere două ipoteze diferite pentru care va exista un singur efect, compensarea reciprocă. Prima ipoteză este aceea în care un client are mai multe conturi deschise la aceeaşi instituţie de credit. Cea de-a doua ipoteză este aceea în care între client şi instituţia de credit există mai multe raporturi juridice, de exemplu: depozit şi linie de creditare. În atare ipoteze, soldurile de activ şi de pasiv se compensează reciproc. Singura excepţie permisă este aceea a unei derogări convenite de părţi în mod expres[16].
În cazul contului curent bancar, legiuitorul reglementează, ca și în cazul contului curent, efectele juridice ale compensației creanțelor. Prin urmare, potrivit articolului 2185 din noul Cod civil, în situația în care între instituţia de credit şi client există mai multe raporturi juridice sau mai multe conturi, fiind ele chiar și în monede diferite, se compensează reciproc soldurile active şi pasive, excluzând cazul în care părţile au convenit într-un alt fel de mod.
Banca va trebui să urmeze instrucțiunile exprese ale titularului contului, prin care acesta indică o destinație precisă a plăților sau retragerilor din contul curent, cu toate că efectul de compensație rezultă din lege și, de regulă, se extinde la totalitatea raporturilor juridice dintre titularul contului și bancă.
Secțiunea a III-a. Cotitularii unui cont curent
Regula ce rezultă din cuprinsul articolului 2186 din noul Cod civil este că cotitularii unui cont curent trebuie să efectueze operaţiunile în cont, împreună. Între aceștia se creează o relaţie de solidaritate pentru soldul contului, indiferent că acesta este creditor sau debitor, în situația în care părțile au convenit că fiecare titular de cont, singur, poate efectua operațiuni în cont.
Secțiunea a IV-a. Contul curent indiviz
Contul curent asupra căruia au drept de dispoziţie doi sau mai mulți titulari, între care există un raport de coproprietate, reprezintă contul curent indiviz.
Legiuitorul are în vedere cu precădere ipoteza în care titularul contului decedează, moştenitorii acestuia devenind coindivizari, articolul 2187 alin. (4) din Codul civil precizând că regulile sunt de aplicare generală pentru situaţiile de indiviziune intervenite între titularii contului. Până la efectuarea partajului, toate operațiunile în cont trebuie efectuate cu acordul tuturor. Date fiind caracteristicile acestui cont şi necesitatea protejării intereselor comoştenitorilor, un creditor al unui moștenitor nu poate urmări silit soldul creditorului, ci trebuie să ceară partajul. Pe de altă parte, comoştenitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului, dacă prin lege sau prin convenție nu se stabilește altfel[17].
Secțiunea a V-a. Termenul de prescripție
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, este instituit un termen special de prescripție de 5 ani, la alineatul 1 din articolul 2190 din noul Cod civil de la data închiderii contului curent, pentru acțiunea în restituirea soldului creditor.
La cel de-al doilea alineat al aceluiași articol, ne este prezentat cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei de credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit. Formalitatea notificării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, asigură primirea notificării de cel vizat. În felul acesta, începutul prescripției are un caracter cert.
Secțiunea a VI-a. Executarea împuternicirilor primite
Instituția de credit ce ține deschis contul curent pentru client poate fi mandatar al acestuia pentru anumite împuterniciri, în principal, pentru plăți efectuate de bancă, în numele şi pe seama titularului contului, din sumele aflate în cont. Obligaţia instituţiei de credit de a executa împuternicirile primite de la clientul său trebuie analizată în conformitate cu regulile de la contractul de mandat. În cauză, se vor aplica regulile mandatului cu titlu oneros.
În cazul plăților, nu este necesar un contract separat de mandat. Contractul de cont curent în sine este un pilon suficient al împuternicirii instituției de credit de a efectua plăți în numele și pe seama titularului. De exemplu, din cont se pot plăti: facturi de utilități, rate, rente, chirii, taxe și impozite. Pe disponibilul din cont se pot emite: titluri de plată sau de credit, precum și acreditive. Dar, dacă operațiunile efectuate de bancă pentru client sunt altele decât plățile, cum sunt: colectarea de dobânzi, chirii, dividende, împuternicirea băncii trebuie să fie una expresă. În principiu, operațiuni cum sunt cele efectuate de bancă pentru client pe bursă, pe piața valutară, pe piața de mărfuri sau active financiare, fac obiectul altor contracte de servicii bancare sau, dacă sunt reglementate prin contractul de cont curent bancar, mandatul trebuie să fie expres, natura contractului de cont curent nemaifiind exclusiv aceea de depozit[18].
Secțiunea a VII-a. Încetarea contului curent bancar
În situația în care contractul de cont curent bancar este încheiat pe o durată nedeterminată, precum notează articolul 2188 din noul Cod civil, efectele acestuia pot înceta prin denunțarea unilaterală a oricărei părți, cu condiția de a fi respectat un termen de preaviz de 15 zile, sub sancțiunea de daune-interese. Acesta fiind aplicabil numai dacă părțile nu au stipulat un alt termen sau uzanțele nu indică un altul și se calculează, conform articolului 2553 din noul Cod civil, neluându-se în calcul prima și ultima zi. Contractul de cont curent bancar încheiat pe perioadă determinată nu poate fi denunțat unilateral. Încetarea înainte de termenul prevăzut fiind posibilă numai prin acordul părților.
În caz de incapacitate, insolvență sau moarte, oricare dintre părți, reprezentantul incapabilului sau moștenitorul poate denunța contractul cu un termen de preaviz de 15 zile[19].
Prevederile legale cu privire la: nulitatea contractelor, imposibilitatea executării acestora, dreptul părților de a solicita încetarea contractului, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către o parte a obligațiilor contractuale, rămân aplicabile.
III. JURISPRUDENȚĂ
Cu scopul de a anima teoria notată supra, în rândurile ce urmează, voi prezenta cauza C-245/18 Tecnoservice Int. Srl împotriva Poste Italiane SpA, unde se va contura răspunsul oferit la următoarea întrebare: „Cine va răspunde în cazul unui transfer bancar către un alt beneficiar decât cel identificat?”, ce reprezintă o problematică des întâlnită.
Astfel, în acțiunea principală, un debitor al Tecnoservice, la data de 3 august 2015, a dat ordin băncii sale să efectueze o plată, prin virament bancar, în favoarea acestei societăți, prin creditarea unui cont curent deschis la Poste Italiane, identificat cu un cod unic de identificare, în sensul articolului 4 punctul 21 din Directiva 2007/64, și anume un număr de cont bancar internațional, pe care îl vom denumi în continuare un „IBAN”. Totodată, pe ordinul de virament era indicat numele beneficiarului preconizat al acestui virament, și anume numele Tecnoservice.
Viramentul a fost efectuat în contul care corespundea acestui IBAN. Cu toate acestea, s‑a constatat că acest virament a fost efectuat în favoarea unei alte entități decât Tecnoservice, care, în consecință, nu a primit niciodată suma care îi era datorată[20].
Tecnoservice a introdus o acțiune împotriva Poste Italiane la Tribunalul din Udine, Italia, instanța de trimitere, solicitând ca răspunderea Poste Italiane să fie angajată, întrucât aceasta nu a controlat dacă IBAN‑ul indicat de plătitor corespundea numelui beneficiarului plății. Astfel, Poste Italiane ar fi permis ca suma în cauză să ajungă la un beneficiar greșit, în pofida faptului că existau elemente suficiente pentru a constata că codul unic de identificare era incorect. Potrivit Poste Italiane, acesteia din urmă nu îi revine nicio răspundere din moment ce a efectuat viramentul în contul care corespundea IBAN‑ului indicat de plătitor și nu este obligată să procedeze la efectuarea vreunui control suplimentar[21].
În situația prezentată, Tribunalul din Udine a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 74 și 75 din Directiva [2007/64], în versiunea în vigoare la 3 august 2015, referitoare la obligațiile și limitele răspunderii prestatorului de servicii de plată, astfel cum au fost transpuse în dreptul italian prin articolele 24 și 25 din [Decretul legislativ nr. 11/2010], trebuie interpretate în sensul că se aplică numai prestatorului de servicii de plată al părții care ordonă executarea unui astfel de serviciu sau în sensul că se aplică și prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății?”[22].
Așadar, CJUE a decis că: ”Articolul 74 alineatul (2) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE trebuie interpretat în sensul că, atunci când un ordin de plată este executat în conformitate cu codul unic de identificare furnizat de utilizatorul serviciilor de plată, care nu corespunde numelui beneficiarului indicat de același utilizator, limitarea răspunderii prestatorului de servicii de plată, prevăzută de această dispoziție, se aplică atât prestatorului de servicii de plată al plătitorului, cât și prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății.”[23].
În altă ordine de idei, speța se prezintă în maniera următoare: Societatea X, având cont bancar deschis la banca A efectuează o plată către societatea Y, cu un cont deschis la banca B, însă contul bancar, IBAN, indicat pentru societatea Y nu corespunde societății Y, ci unei alte persoane. Într-un asemenea caz, nu se poate ”da vina” nici pe banca A, banca prestatorului de servicii, nici pe banca B, banca beneficiarului plății, răspunderea căzând pe umerii celui care face propriu-zis plata. Pe scurt, ”vina” aparține celui care inițiază ordinul de plată, iar nu prestatorului de serviciu. Prin urmare, trebuie să avem o atenție sporită când vine vorba despre codurile IBAN, pe care le scriem pe ordinele de plată[24].
[1] Pentru mai multe detalii, a se vedea Mădălina Afrăsinei, Noul Cod Civil comentat, Ed. Hamangiu, București, 2013, comentariul articolului 2171 din noul Cod civil.
[2] A se vedea Stanciu Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 413
[3] A se vedea Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 122.
[4] A se vedea Viorel Găină, Contractele aferente exploatării întreprinderii comerciale, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 140.
[5] Idem, p.141.
[6] Idem, p. 142.
[7] Ibidem.
[8] Conform articolului 2179 din noul Cod civil.
[9] A se vedea Viorel Găină, op. cit., p. 144.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] A se vedea Andreea-Teodora Stănescu, Drept comercial. Contracte profesionale, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 214.
[13] Pentru detalii, Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 171.
[14] A se vedea Mădălina Afrăsinei, op. cit., comentariul articolului 2184 din noul Cod civil.
[15] Pentru mai multe detalii, a se vedea Ion Turcu, op. cit., p. 174.
[16] A se vedea Mădălina Afrăsinei, op. cit., comentariul articolului 2185 din noul Cod civil.
[17] A se vedea Mădălina Afrăsinei, op. cit., comentariul articolului 2187 din noul Cod civil.
[18] A se vedea Flavius Antoniu Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ediția 1, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1667.
[19] A se vedea Lucian Bercea, Drept comercial român II. Note de curs, Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, 2018, p. 169.
[20] Pentru detalii, a se vedea Ana-Maria Udriste, Cine răspunde în cazul unui transfer bancar către un alt beneficiar decât cel identificat?, postat în data de 22 martie 2019, disponibilă la pagina de internet https://www.avocatoo.ro/blog/cine-raspunde-cazul-unui-transfer-bancar-catre-un-alt-beneficiar-decat-cel-identificat/, vizitată în 30 octombrie 2023.
[21] Ibidem.
[22] A se vedea cauza C-245/18 Tecnoservice Int. Srl împotriva Poste Italiane SpA, disponibilă la pagina http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=212014&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=5560795, vizitată în data de 30 octombrie 2023.
[23] Ibidem.
[24] A se vedea Ana-Maria Udriste, loc. cit., p. 1.
