CCR. Luarea sau menţinerea măsurii internării medicale faţă de o persoană în privinţa căreia a fost dispusă o soluţie de clasare. Constituționalitate
6 noiembrie 2023 | Anda-Laura DUȚESCU
Anda-Laura Duțescu
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 742 din data de 16 august 2023 a fost publicată Decizia nr. 206/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) lit. d) teza a doua, ale art. 314 alin. (1) lit. a) şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Mariana Petrişor într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Oradea – Secţia penală.
În ceea ce privește obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 110 din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) lit. d) teza a doua, ale art. 314 alin. (1) lit. a) şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
– Art. 110 din Codul penal:
„Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.”;
– Art. 16 alin. (1) lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală:
„Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; (…)”;
– Art. 314 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală:
„După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând:
a) clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1); (…)”;
– Art. 315 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală:
„(1) Clasarea se dispune când: (…) b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2) Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind: (…) e) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;”.
Se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, care, potrivit art. 107 din Codul penal, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală. Acestea sunt reglementate, în mod expres, în cuprinsul legii penale şi se dispun faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă au o natură şi un regim juridic diferite de pedepsele penale, nefiind dispuse ca urmare a comiterii unor infracţiuni. Astfel, dispunerea măsurilor de siguranţă nu este o consecinţă a angajării răspunderii penale şi nu depinde de gravitatea faptelor săvârşite, acestea putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, pentru că dispunerea lor este determinată de existenţa stării de pericol pe care o prezintă persoana făptuitorului. Fiind menite să combată starea de pericol ce rezultă din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să preîntâmpine comiterea unor astfel de fapte, măsurile de siguranţă se iau pe durată nedeterminată, putând fi menţinute atâta vreme cât există starea de pericol.
Aşadar, după natura lor, măsurile de siguranţă prevăzute la art. 108 din Codul Penal pot fi clasificate în următoarele categorii: măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea medicală), măsuri restrictive de drepturi (interzicerea exercitării unei funcţii sau a unei profesii) şi măsuri ce vizează exercitarea dreptului de proprietate privată (confiscarea specială şi confiscarea extinsă).
Dintre acestea, obligarea la tratament medical, prevăzută la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, conform art. 109 din Codul penal, atunci când făptuitorul, din cauza unei boli de care suferă, a intoxicării cu alcool sau cu stupefiante ori cu alte substanţe similare, prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Măsura analizată constă în obligarea persoanei în cauză să se prezinte regulat la medic, în vederea urmării unui tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. La rândul său, măsura de siguranţă a internării medicale, reglementată la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, potrivit art. 110 din Codul penal, în condiţiile constatării unei stări psihice sau fizice anormale a făptuitorului, care suferă fie de o boală psihică, fie de o boală infectocontagioasă, motiv pentru care prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă anterior menţionată constă în internarea persoanei în cauză într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Dispunerea acestor măsuri se face, conform art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (3) din Codul de procedură penală. De asemenea, punerea în executare a măsurilor de siguranţă anterior menţionate se face, conform art. 566 alin. (1) şi art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către instanţele de executare, prin hotărâri definitive însoţite de rapoarte de expertiză medico-legală, cu ajutorul autorităţilor de sănătate publică din judeţele pe teritoriul cărora locuiesc persoanele faţă de care sunt luate aceste măsuri.
Aşadar, Curtea constată că dispunerea măsurii de siguranţă a internării medicale are un caracter facultativ şi că aceasta are ca temei circumstanţe de natură obiectivă, respectiv: 1. măsura poate fi luată numai faţă de o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; 2. făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi, pentru acest motiv, prezintă pericol pentru societate, stare de pericol care se deduce din legătura cauzală dintre fapta comisă şi starea sa medicală, precum şi convingerea instanţei că starea de pericol poate fi înlăturată prin dispunerea internării medicale.
Totodată, măsura internării medicale se poate lua faţă de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, în oricare dintre fazele procesului penal, inclusiv în faza executării pedepsei, sau faţă de o persoană în privinţa căreia nu a fost dispusă o pedeapsă penală.
Prin urmare, măsura internării medicale poate fi luată şi faţă de făptuitorul dintr-o cauză în care a fost dispusă soluţia clasării, în condiţiile art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, dacă sunt îndeplinite condiţiile mai sus analizate necesare pentru luarea acestei măsuri, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2) lit. e) al aceluiaşi articol, fără ca prin această soluţie legislativă să fie încălcată prezumţia de nevinovăţie a persoanei în cauză. Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, dispunerea măsurii de siguranţă analizate nu are legătură cu stabilirea vinovăţiei persoanei în privinţa căreia este dispusă, ci are ca temei pericolul social pe care acţiunile viitoare ale acesteia îl prezintă pentru societate, pericol care este determinat de starea medicală a făptuitorului.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală şi prevede dreptul persoanei care a comis o faptă prevăzută de legea penală să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Or, dispoziţiile legale criticate reglementează ipoteza luării sau a menţinerii măsurii internării medicale faţă de o persoană în privinţa căreia a fost dispusă o soluţie de clasare.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) lit. d) teza a doua, ale art. 314 alin. (1) lit. a) şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală.
