Autorul sesizării a arătat că, după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative (O.U.G. nr. 88/2018), creditorii bugetari, prin organele de executare fiscală, au început executări silite individuale, urmând procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, în scopul stingerii creanțelor bugetare cu o vechime mai mare de 60 de zile, acumulate în perioada procedurii de insolvență de către debitorii împotriva cărora s-a deschis această procedură.
În soluționarea contestațiilor de executare, a cererilor de suspendare a executării silite, precum și a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, instanțele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la competența materială de soluționare a acestor cereri și la admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, suspendarea ori suspendarea provizorie a executării silite efectuate de executorii fiscali.
I. Cu privire la instanța competentă material să soluționeze cererile anterior menționate, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale.
A) Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că judecătorului-sindic îi revine competența de a soluționa contestațiile și cererile de suspendare a executării silite.
În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită la care se referă art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu se confundă cu executarea silită de drept comun, ci reprezintă o operațiune prevăzută de acest act normativ, aflată sub administrarea și controlul de legalitate al organelor care aplică procedura insolvenței, prevăzute de art. 40 din Legea nr. 85/2014.
Competența judecătorului-sindic este reglementată de art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014, conform căruia „Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”.
Posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu poate fi interpretată ca reprezentând un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvență, respectiv de executare silită inițiată în paralel cu derularea procedurii de insolvență, ci constituie o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța în cadrul procedurii colective.
De asemenea, executarea silită de drept comun nu poate fi realizată fără a intra în conflict cu principiile și regulile insolvenței. Astfel, conflictul dintre cele două proceduri – individuală și colectivă – este soluționat de art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în favoarea celei din urmă.
Fiind vorba de o executare silită specială realizată în cadrul procedurii de insolvență, respectiv o cerere aferentă acestei proceduri, competența aparține judecătorului-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia debitorul își are sediul social.
Prin începerea unei executări silite individuale, creditorii bugetari ar înfrânge caracterul colectiv al procedurii, de natură a afecta masa activă a debitorului, conducând, indirect, la ridicarea efectului suspensiv de drept cu privire la toate măsurile de recuperare a creanțelor, consacrat de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Or, numai judecătorul-sindic poate acorda derogări de la acest efect suspensiv.
Ca atare, dispozițiile art. 651 din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicate executărilor silite efectuate în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. Executarea silită prevăzută de aceste din urmă dispoziții legale reprezintă o operațiune ce se efectuează în cadrul procedurii insolvenței de către administratorul sau lichidatorul judiciar, motiv pentru care incidentele privind executarea silită sunt de competența judecătorului-sindic.
S-a arătat că actele de executare contestate sunt aferente procedurii insolvenței, fiind strâns legate de situația debitorului insolvent. Ele privesc creanțe născute în timpul procedurii insolvenței, astfel încât competența judecătorului- sindic este atrasă de dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. r), alin. (2) și art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014, de vreme ce toate cererile care au ca obiect anularea ori suspendarea măsurilor de executare silită interesează procedura insolvenței. În acest sens au fost invocate mutatis mutandis considerentele de la paragrafele 63-67 din Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018.
Ca atare, o creanță fiscală deținută împotriva unui debitor aflat în procedura insolvenței poate fi realizată doar în condițiile și conform acestei proceduri, care se aplică cu prioritate. În toate cazurile în care legiuitorul a înțeles să se refere la o executare silită individuală în afara procedurii insolvenței, acesta a prevăzut-o în mod expres. Astfel, posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu reprezintă un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvență, ci o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța în cadrul procedurii colective.
Pentru identitate de rațiune au fost invocate dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-157/13 și C-111/08. Astfel, prin Hotărârea din 4 septembrie 2014, pronunțată în Cauza C-157/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că numai acțiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta intră în domeniul de aplicare a Regulamentului nr. 1.346/2000 (paragraful 23).
Pentru a stabili dacă o acțiune derivă direct dintr-o procedură de insolvență, primul criteriu reținut de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (paragraful 27 din hotărârea pronunțată în Cauza C-157/13).
Pe de altă parte, prin Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunțată în Cauza C-111/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura insolvenței este determinantă (paragraful 25).
Astfel, legătura dintre acțiunea din litigiul principal și procedura insolvenței trebuie să fie directă și strânsă. Cu alte cuvinte, trebuie ca litigiul să nu poată exista în absența unei proceduri de insolvență.
În urma aplicării acestor criterii, instanțele care au împărtășit prima orientare jurisprudențială au apreciat că cererile prin care se contestă actele de executare individuală efectuate de executorii fiscali ori se solicită suspendarea acestor acte de executare prezintă o strânsă legătură cu procedura insolvenței și derivă direct din aceasta, întrucât creditorii bugetari se prevalează de creanțe curente, rezultate din desfășurarea activității conform planului de reorganizare.
În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 34 de dosare.
B) În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că judecătoriile, ca instanțe de executare de drept comun, sunt competente să soluționeze în primă instanță contestațiile la executare și cererile de suspendare a executării silite a creanțelor fiscale, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.
În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită și, implicit, contestarea măsurilor și a actelor de executare silită a creanțelor fiscale se circumscriu activității de administrare a creanțelor fiscale, prevăzută de art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală, act normativ care, potrivit art. 3 din cod, constituie dreptul comun pentru administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat.
Prin voința expresă a legiuitorului, executarea silită și, implicit, contestarea măsurilor și a actelor de executare silită a creanțelor fiscale se circumscriu prevederilor Codului de procedură fiscală. Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca executarea silită prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 să se facă în cadrul procedurii de insolvență, ar fi menționat în mod expres acest aspect, tocmai pentru a reglementa o soluție derogatorie de la art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.
Printre atribuțiile judecătorului-sindic prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu se regăsesc cele care privesc anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de executorul fiscal. Din conținutul acestui text de lege rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a delimita atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic de cele de administrare și gestiune a procedurii insolvenței, acestea din urmă revenind, în principal, administratorului sau lichidatorului judiciar, precum și celorlalți participanți la procedură. Astfel, controlul judecătorului- sindic se raportează numai la aspecte de legalitate, fără a avea în vedere și aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor și a organelor acestora.
S-a mai arătat că art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 enumeră principalele atribuții ale judecătorului-sindic. Această enumerare are însă caracter exemplificativ, deoarece alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 stabilește în competența judecătorului-sindic noi atribuții ce privesc controlul asupra activității participanților la procedură, cu referire la actele și operațiunile care se desfășoară după deschiderea procedurii insolvenței.
Utilizând sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”, legiuitorul a avut în vedere toate cererile și procesele ce decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței. Astfel, soluția aleasă de legiuitor este exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuțiile judecătorului-sindic doar la cazurile concrete enumerate în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci are în vedere și controlul tuturor operațiunilor și actelor efectuate de administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitorul și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și procesele și cererile care au legătură directă cu insolvența și care sunt prevăzute în aceeași lege.
În același timp, această soluție legislativă este și restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuții în soluționarea unor cereri sau acțiuni ce excedează procedurii insolvenței, cum ar fi realizarea unui drept, o pretenție, o somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014, ci sunt reglementate în dreptul comun.
Împrejurarea că debitorul se află în procedura de reorganizare judiciară nu prezintă relevanță din perspectiva stabilirii instanței competente să soluționeze cererile privind măsurile de executare silită, întrucât normele aplicabile actelor de executare sunt cele prevăzute în Codul de procedură fiscală, iar nu cele prevăzute în Legea nr. 85/2014. Acest din urmă act normativ este aplicabil doar în privința obiectului executării silite și limitărilor referitoare la bunurile ce pot fi executate silit, însă regulile generale de procedură fiscală sunt aplicabile și acestui tip de executare silită individuală.
În aceste condiții, judecătorul-sindic are competența de a soluționa numai contestațiile împotriva măsurilor luate de practicienii în insolvență, nu și contestațiile împotriva actelor de executare silită individuale, întocmite de creditorii fiscali. Aceste din urmă contestații, precum și cererile de suspendare a executării silite ori de suspendare provizorie a executării silite, nefiind proprii procedurii insolvenței, sunt de competența materială a judecătoriilor, ca instanțe de executare, în temeiul art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, raportat la art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și la art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, aplicabilă mutatis mutandis.
În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de judecătorii, tribunale și curți de apel în 47 de dosare.
II. Cu privire la admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale.
A) Într-o primă orientare jurisprudențială s-a considerat că, în toate aceste ipoteze, sunt admisibile cererile de ordonanță președințială formulate în temeiul art. 997 din Codul de procedură civilă.
În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că dispozițiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil. Dispozițiile art. 997 din Codul de procedură civilă, care instituie condițiile de admisibilitate a procedurii ordonanței președințiale, sunt compatibile cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, astfel încât judecătorul-sindic are posibilitatea să dispună, pe calea acestei proceduri speciale, măsuri provizorii atunci când acestea sunt necesare în procedura insolvenței.
Dispozițiile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală nu sunt incidente, întrucât executarea silită întemeiată pe dispozițiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenței, aplicabilă cu prioritate, iar nu din perspectiva dispozițiilor din Codul de procedură fiscală.
S-a mai arătat că instanțele care au aderat la această opinie au reținut aplicabilitatea mutatis mutandis a considerentelor Deciziei nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 19 dosare.
B) În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererile de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari sunt inadmisibile.
În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că din analiza dispozițiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că procedura specială a ordonanței președințiale este pusă la dispoziția celor interesați numai pentru a obține măsuri vremelnice și provizorii în cazuri grabnice, când aparența dreptului pledează în favoarea reclamantului, iar măsura solicitată se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Deși legea nu prevede expres, în afara condițiilor care decurg din textul de lege anterior evocat, doctrina a subliniat că una dintre condițiile pentru ca o cerere să poată fi soluționată pe calea ordonanței președințiale este ca măsura solicitată să nu tranșeze cu autoritate de lucru judecat fondul litigiului, adică să nu prejudece fondul. Această condiție decurge din caracterul vremelnic și urgent al măsurii solicitate. Prin urmare, pe calea ordonanței președințiale nu poate fi tranșat definitiv fondul cauzei, chiar dacă aparența de drept ar fi în favoarea reclamantului.
Aplicând considerațiile teoretice anterior expuse, instanțele care au aderat la această orientare jurisprudențială au considerat că debitorii aflați în insolvență nu pot obține pe calea ordonanței președințiale ridicarea/anularea măsurilor ori a actelor de executare silită efectuate de creditorii fiscali în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aceste măsuri putând fi dispuse numai de instanța de executare învestită cu o contestație la executare.
Astfel, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția neprejudecării fondului în ceea ce privește constatarea nelegalității actelor de executare, întrucât aceasta ar presupune o cercetare a fondului, imposibil de realizat în procedura ordonanței președințiale.
În plus, emiterea unei ordonanțe președințiale este admisibilă numai pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, nu și pentru împiedicarea executării silite sau pentru dezlegarea unor chestiuni care privesc fondul raporturilor juridice dintre părți.
Ca atare, contestația la executare se înfățișează ca o cale de atac specifică, prin intermediul căreia debitorul poate obține desființarea sau emiterea unui act de executare, cum ar fi anularea sau ridicarea popririi.
Cu privire la admisibilitatea cererii de ordonanță președințială pentru obținerea suspendării ori a suspendării provizorii a executării silite s-a arătat că, întrucât executarea silită este guvernată de dispozițiile Codului de procedură fiscală, sunt incidente cazurile de suspendare a executării silite de la art. 233 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, prima ipoteză fiind aceea în care suspendarea a fost dispusă de instanță sau de creditor, în condițiile legii.
Instanța de judecată poate pronunța suspendarea unei executări silite numai cu ocazia exercitării contestației la executare, reglementată atât de art. 712 din Codul de procedură civilă, cât și de art. 260 din Codul de procedură fiscală. În plus, art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 997 din același act normativ, acest din urmă text de lege având o sferă mai largă de aplicare.
Astfel, de vreme ce pe calea contestației la executare se poate solicita și suspendarea executării silite, cererea de ordonanță președințială având același obiect este inadmisibilă. De asemenea, cererea de ordonanță președințială având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite începute de creditorii bugetari este inadmisibilă, față de prevederile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care statuează că dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.
În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 10 dosare.
